Parcurgi un anotimp fără durată

Purtând în trup amare frumuseţi

Şi-n ochi cu înserări şi dimineţi

Te scurgi dinspre oricând spre niciodată.

Iar eu străpuns de pătimiri barbare,

Muşcând din truda umerilor tăi

Îţi strig şi mă acopăr de văpăi:

Învaţă-mă triumf de renunţare!

Confuz ca într-o comedie tristă

Te tot iubesc până devii pârjol

Sau până când stăpână-n propriul rol

Te scazi dintr-un ceva ce nu există.

Cu adevăruri…

Cer din străfunduri, asuprind hotare

Ascunde “nefiindul”, dureros,

Lovind cu semne-n porţile de jos.

Aici uitarea este neuitare.

Pe malul stang al verii stă-mbierea,

Chiar unde-şi da răsfăţurile, noaptea,

Dar idoli renăscuţi de ziua şaptea

Se strâng în oşti şi luptă cu tăcerea.

Scurtate în parabola trufiei,

Trăiri de neînvinse mângâieri

Cad în răsuflul rugilor de ieri,

Balanţă între somn şi osul gliei.

Cu răni muşcând…

O sârguinţă aspră ne pătrunde,

Dinspre nemângâiere spre păcat,

Şi nici nu ştiu iubito ce-am uitat

De strig doar... până când şi până unde?

Sorbind mister din ridurile zilei

Ţi-am fost şi ger şi jarişte ţi-am fost,

Măreţ desfrâu şi sfântă zi de post,

Când îţi sclipeai răsunetul pupilei.

Strângeam în dinţi nemărginirii frâul,

Printre comete reci cu mii de cozi,

Ce măturau prihană de irozi

Şi ne jucam de-a ramul…