Mi-e teamă să nu ningă,

Să bată în ferești,

Iar tu să fii zăpadă

Și să regreți că ești.

E focul pe sfârșite

Și nu ai mai venit.

A început să plouă.

Zăpadă-ai ostenit?

Nervii şi nervurile-ţi erau copaci
Iară ochii... asta nu-nţeleg cum faci
Erau doi mesteceni veseli şi dibaci
Nişte vulturi rasă nouă de gonaci

Pielea-ţi toată un covor sublim de maci
Peste-o lume mută de copii buimaci
Şi divina-ţi inimă de cotcodaci
Un etern sărut timid pierdut pohtaci

Trec pe lângă tine Îngere
Cu inima de crustaceu
În aceeaşi parte goală
De ales pe ea din eu

Şi mă gustă cu măsură
Îmbibat în var de spumă
Să răsăr în mintea ei
Ca acel Adam din humă

Singura mea greşeală e că nu sunt
ploaie.
Greşeala ta, pentru că desigur toţi
oamenii greşesc, este că nu eşti
Toamnă. Tu nu eşti anotimp.
Tu eşti neputinţa oamenilor de a
atinge îngerii pe aripi. Tu eşti
 însăşi aripa trebuincioasă pentru
visul meu de a zbura.

Şi ce păcat, vai, că nu eşti anotimp,
Şi ce păcat, vai, că nu sunt ploaie
să stăm împreună,
să fiu tot timpul o urmare a ta.

Sunt tot ce şi-ar fi dorit lumea asta de la mine

şi numai tu să-ţi fi dorit ceva mai bun

ca pentru un om gata să moară pentru un scop

sau ca pentru cel mai curajos dintre hoţii

de cai ce păstrează întotdeauna calul mai 

şchiop pentru el

Să-şi fi dorit lumea care m-a aşteptat

atât doar să mă-nghioldească 

apoi cu suliţe în carapacea asta de melc

sau de om după spusele multora

doar ca să-mi vadă durerea…