Vreau doar să spun că mai există

străini ce locuiesc în ţara fără dor,

înspăimântati când clipa lor e tristă

şi nu ştiu anotimpu-n care mor.

Te întâlnesc mergând lângă vitrine

privind în golul lor ca-ntr-un abis,

şi multe jucării au devenit străine

dacă destinul pleoapele şi-a-nchis.

Doar ochii tăi de-a pururi  preţuiţi

şi-au scuturat pe gene din zăpezi,

prizonieri bolnavi cu vise-nlănţuiţi

întreabă…

Acum sunt treaz, pământul doarme încă

se-aude-un stol de păsări printre nori,

un curcubeu din cer privirile-şi aruncă

pe frunzele pătate de umbre şi culori.

E-o simfonie-a ploii cu fulgere-n lumină

ecoul unui tunet s-a prăvălit în munţi,

iar stropii ce lovesc miresme fără vină

răsfrâng ca în oglindă zulufii tăi cărunţi.

Mă-mpiedic de cuvinte ca soarele în seră

captiv între panouri înşurubate-n vis,

şi-n simpla mea…

Poate că ai dreptate, poate chiar aşa este

branhiile ce mi-au crescut cât am trăit în ochii tăi

nu mă mai ajută

s-au sufocat de tristeţe, de neajunsuri

mi s-au lipit de corp ca o rochie de mireasă

albă şi udă

nu pot respira decât prin orificiul lăsat

de ultimul tău zâmbet, e prea puţin

mor în fiecare zi câte puţin,

tu înfloreşti în umbra lacrimilor mele

sunt prea multe păduri între noi doi

cerul a sărăcit de stele

sufletele noastre bolnave…

Se sprijină cerul pe genele-ţi fine

o parte din mine se frânge-n oglinzi,

luceferi albaştri prin zări nesenine

te roagă-n priviri aievea să-i prinzi.

S-adoarmă cu tine în muguri de vise

când soarele-apune pe umărul stâng,

să intru-n oglinzi cu uşile-nchise

şi-n ramele lor trecutul să-l strâng.

Corăbii de frunze plutesc înspre larg

pe buzele calde se-aud cum suspină,

minunile lumii când valuri se sparg

de umbre stelare…

Eu sunt tăcerea-ascunsă în altare

tu vino în cuvânt să mă transformi

să mă-ntâlneşti în altă depărtare

când tainic pleoapele-ţi adormi.

Sunt prăfuit în gândul multor sfinţi

tu şterge-mă făcând o-nchinăciune

şi plâng statui cu tâmplele fierbinţi

de dor pierdut în stele fără nume.

Frumoase umbre-n viaţa mea revin

să dea singurătăţii farmecul de ieri,

simţind cum prin icoane te suspin

ca tu să vii…

Cândva, pe sâni îţi picuram privirea,

pe coapse dorul ţi-l lăsam grăbit,

în păr mă încurcam cu strălucirea

aceluiaşi sălbatic asfinţit.

Purtam cu mine boala de-a te cere

să-mi fii cărare-n câmpul fără maci,

să te trăiesc prin tot ce e plăcere

când sufletul e umbră sub copaci.

Gustam din trupul clipelor pierdute

păstram în palme-un fulger neaprins,

pe fruntea ta cu riduri cunoscute

rostogoleam al zilei…

Sunt singurul străin printre morminte

m-au îngropat cu-o zi-nainte de-a muri,

oameni grăbiţi cu rânduiala celor sfinte

au încercat prezenţa-n viaţă a-mi răpi.

Ploua mărunt şi-au pus capacul la sicriu

era un dric descoperit cu preţ redus,

încă trăiam dar pentru ei muream târziu

iar preoţii cântau nefericitul meu apus.

Departe-un clopotar îmi anunţa sosirea

se-nghesuiau strigoii printre cruci

miraţi că nu-mi…