ecoul eliberator rãsunã ca un clopot în dungã

a lunã plinã a noapte a mii de licurici

deşi între mine şi fluturii nopţii e doar un geam

dansul ultimei lor speranţe pare grotesc

se agaţã cu disperare de o razã de luminã

ca şi sufletul meu de…

vor merge alãturi atât cât cineva le va fi martor

fãrã nicio îndoialã fãrã niciun rabat

atât cât traversele vor fi echitabile

fãrã poezie fãrã amestecul metaforelor

poate cã aşa ar suna un caz ideal

dar din pãcate viaţa mea nu se mãsoarã în ani

şi oricum anii ãştia sunt din ce în ce mai scurţi

mama ei de relativitate

ba şi tatãl ei

ba şi una ba şi alta cã deh

aşa e-n punctul ãsta…

niciun dumnezeu nu e deajuns niciunei certitudini

sau cum spun numai în gând ca nici eu sã nu mã aud

îndoiala este o parte a adevãrului

apoi adun între degete crucea

o împart trupului ca pe o dovadã a rãstignirii

cu durere şi iubire cu iubire şi durere

prin fiecare acceptare prin fiecare revoltã

dinspre ţãrânã spre focul stelelor icoane bãtute în fiecare gând

felul nostru de a construi…

a fost poate ca sã o mai dreagã dupã eşecul cu adam

prostul ar fi stat şi acum la umbra mãrului

privind spre aiurea şi distilând ceva

deşi dumnezeu nu greşeşte

şi chiar dacã sã presupunem prin absurd cã ar face-o

are totuşi toatã nesfârşirea sã o dreagã

ca şi când n-ar fi fost niciodatã

mai grav e cu mine

deşi sunt aşa perisabil

sunt plin de fatalitãţi şi tot felul de erori

dar cu atâta dorinţã de perfect

cu atâta pretenţii de buric al…

un repertoriu cum rar mi-a fost dat sã mai aud

începea mai mereu cu ceva de genul acesta

o evã evã

cu a dumezei care a dumnezeit pãmântul pe lumea asta

parcã întotdeauna era aceeaşi înjurãturã

dar de fiecare datã era altfel

cu ceruri…

nu ştiu cât oxigen nici cât azot
nici de ce ar trebui sã ştiu asta pentru a nu mã sufoca
nu caut dedesubturi mã mulţumesc cã încã respir
cã încă pot iubi fãrã sã te desfac în elemente chimice
fãrã a te demonstra fără a te reduce la absurd

când iubesc nu rezolv ecuaţii

altfel nici cã aş putea trãi nimicul cu speranţa cã e ceva important

sunt un trãitor normal chiar banal şi insipid

aşa de imperfect aşa de pãcãtos atât de pãtimaş

un amestec de carne şi pãcat

indecent şi vulgar nedrept şi ingenuu

lipsit de elementarul unei statui a închipuirii

sunt ceea ce se cheamã om

un animal ciudat care din când în când vorbeşte cu cerul

se rãsteşte la ţãrânã

îşi…