de iunie

m-au trezit

în sfârşitul meu. 

Îmi căutam începutul. Sufletul.

rău, veţi spune. Am scris doar pentru suflet.

Sufletul meu. Doar el ştie să mă citească

printre cuvinte,

deşi,

uneori,

mai alunecă printre rânduri

s-alerg să-l prind, să-şi simtă ziua că e

primul

şi

ultimul

şi

singurul  

şi îl iubesc. Sunt sincer.     

vă sprijiniţi de cuvintele mele. Nu sunt

digul de pe care să priviţi zarea. Veţi

aluneca şi nu va fi nimeni

să-ntindă o mână. Eu sunt fericit  

în nefericirea mea când scriu un cuvânt  

şi albastrul se umple de stele. Sunt

ale sufletului (stelele).

Luminează-n roşul meu  

şi

ziua

şi

noaptea.       

paşi, trei trepte, trei clipe mai am

până ajung sufletul din urmă. Îşi va

întoarce oare privirea

să-mi îmbrăţişeze

gândul

stropit de soarele ce-i alina capul

şi

picuri de sudoare se adunau la picioare

sau

doar

aşteaptă să ajung şi apoi spate-n spate

să pornim numărătoarea paşilor

până la

zece? Poate va trage. Aştept.  

am închis-o în mine şi am picat cu ceară

pe mâna-uşă, ca un sigiliu, când

mă rugam

(la tata).

Mi-am lăsat afară doar vieţuirea

printre oameni

să vadă

că mă mişc prin verde. Bucata mea

de albastru

pătată

cu roşu, era sub lacăt. Doar ochii vorbeau cu ea...      

cotitura de drum aşezat în ţăruşul ce-ţi scruta  

orizontul. Palmele le pui în capul lui, al ţăruşului  

să nu fii singur,

să-ţi separe trupul în două:

suflet şi minte. Apoi să le dai culoare şi aripi

şi zbori o vreme

înlăuntrul tău. Îţi trăieşti iluzia că  

albastrul şi roşul

se pot contopi

în viaţa

asta.   

prins stelele. Salbă le-am cusut

cu sânge

în jurul sufletului meu. Doar el

să-şi întoarcă

noaptea-n

albastrul zilei

pictată cu macii suferinzi

de frumos,

de lumină.     

triajul de la spital, azi, nu m-a dat

la-o-parte. Doar o bucată de piele

cu lama

(de ras)

au tăiat

şi vaccin  

şi antibiotice mi-au dat să fiu imun

la veninul picat în albastru

să stau

indiferent cât (mă) doare.   

fără răspuns îmi stau agăţate

pe culmea vieţii. Nu s-au potrivit

în cheia cerului.

Acum s-au bontit. Nici în pământ

nu vor. Rămân suspendate.

Le voi bate

la foc încins - ţăruşi

să intre.    

(îmi) va trece apa peste pietre

să le spele

şi

cerul

să-şi oglindească albastrul de noaptea

ce-mi colcăie ochii? Doar

pe dinăuntru (s)curg

lacrimi.  

din noapte a cuprins şi greierii. Doar

eu aud coarda ce-mi leagă

mintea

de

suflet

cum îşi tânguie fiecare respiraţie într-un cânt

mai dureros

decât al unei lebede

de frumos.     

dintre respiraţii îmi aduce pieptul

la gură. Bătăile le simt din stomac

cum coboară în picioarele cocoţate

în pat

şi

mâinile-mi

scrijelesc hârtia cuvintelor goale.     

cer să-mi iert durerea ce-mi umple

golul dintre două bătăi de inimă,

să uit de mine

când (mă) zboară gândul

din liniştea unui cânt

în balastul de clape apăsate haotic

de timp fără timp.

Se apropie.

Tic-tac, tic-tac

şi

sufletul...   

mi-a prins piciorul. Nu voia

să mă mai vadă în plimbări

prin pădure.

Să stau în patul ei, halucinat de zborul

pe cerul albastru

şi

prins de febra cu care mă (a)prind

de dor. Nu înţelegeam de ce sângele

era roşu

când încercam să o scot. Ea râdea. Ştia.

Se (re)genera

iubirea.      

cerul şi desenul pe albastru (al) celor două

puncte din zare jucăuşe pe covorul norilor

albi de soare

şi roşul viu

al amintirii din visul îmbrăţişat de braţe  

plimbate strâns în jurul gâtului

pe bancă,

în parc,

la malul apei

şi  

doi pescăruşi.     

sunt de piatră. Nu se mişcă. Braţele  

legate nevăzut sunt, de o mişcare

circulară. Doar bătăile din piept îmi strigă

în şoaptă:

Nu mai încerca

să străbaţi

ceaţa din tine. Sufletul e aproape

de tine. În tine.

Deschide ochii!

ai ştiut. Doar tu ai văzut haina trupului meu

zdrenţuită,

ruptă

în dreptul pieptului. Ţi-am spus că o dădusem

şi am pus o pipotă în locul ei, în formă de inimă

şi suflet n-am mai avut

să cumpăr  

un petec să-l cos,

să acopăr gaura rămasă. Ţi-ai aşezat  

sufletul tău peste mine

şi m-ai întregit. Nu mai simt aerul rece când şuieră,

doar când pleci

să culegi maci

să-i…

l-am luat cu chirie de la pământul

pe care (is)păşesc gândurile

ce mă poartă prin el

fără bani,

ca un boschetar fără curaj

în aşteptare să rup contractul

şi să mă mut în nemărginirea clipei. Albastru.

Sufletul.

Eu. Doar roşu.    

de pe chipul meu nu era decât

zâmbetul ce mă arde dinăuntru

încet,

intens

şi mai rupe un vreasc

din piciorul meu stâng. Întreţine focul

dorului de suflet legat cu chingi

strâns. Învăţ să-mi iubesc durerea.   

era singură, în casă, cu mine. Mi-o lăsase sufletul

când a plecat să culeagă florile cerului, să nu fiu

singur. În grabă, am scos aspiratorul şi cârpa de şters

iluzii,

să o prind,

aspir,

închid

şi ascund. Mi-e dor de suflet şi (poate) vede

acum şi se întoarce cu stelele

pe care i le-am trimis în noapte,

să-i lumineze calea,

în buchet.