lumea smulge
zâmbetul meu forțat
se rostogleste
prin tristeți planificate
suferința
în suflet golul se umple
ucigându-mi dorința
de zei
uite-i cum se coboară
hoții

īn vene sângele
īnghite otrava rugăciunii
am poate inima de carton
de văd păduri căzute sub amenințarea peniței
si trupuri învinse sub amenințarea crucii
când plâng

am atâtea flori
mi-e trupul o câmpie
si inima raiul
unde fetele aleargă desculțe
îmbătate cu dragoste
brațele două cărări
te învață
atingerea mea
aici nu se plânge
e țara unde ciocolata
Înfloreste petale de zahar
si unde azurul
te învață cântecul păcii
Îndemnând buzele
la o îngemănare cu zâmbetul
tău

mă voi plictisi repede 

răspunse vocea 

nebunii sau înțelepții vor lăsa timpul 

să citească în locul lor 

pe fiecare cută finalul îi cere disperării 

un ceas de odihnă 

dorinței i se impune un repaus 

să nu-și mai onduleze gândurile 

care  îngreunate 

își târăsc picioarele 

prin cuvinte coboară noaptea 

ce întuneric se plimbă prin verbul a muri

fiecare alee e pătată cu sânge

sângele toamnei și…

poetul pare sătul de clisee

dator poeziei

cine să-l înțeleagă

atâtea forme ciudate

deasupra un cer ca un graffiti ilegal

în ochii speranței

se târăste o ființă abstractă

uite ciorile strigă

un băiețel arătând cu degetul spre bolta înnegrită

poetului i se zbate inima

hai la vânătoare de ciori

îl îndeamnă hârtia

lasă iubirile să încolțească alte iubiri

tu vino si pune-ți cuvintele în arc si loveste

un fel de cupidon în poezie…

aud cuvântul cum mă bântuie

pe cărările săpate în palmele mamei

azi fumez clipele prin plămănii tăi

sănătos verbul îmi zgârie pielea albită

nu mă dusmăni acceptându-mi iluzia

am lumea sub piciorul drept

si privirea ca o sârmă ghimpată

nu mă deranja înger negru

cu ochi de smoală

lacrimi de beznă

pe pielea ta vie

mă curg 

prin porii mamei 

devin partea ce geme 

în căutarea cărnii respir 

risipit în tot sângele tău 

deodată 

m-am luat la ceartă cu Dumnezeu

pentru doi bănuți de argint uitați într-un cufăr 

undeva în marea roșie de sânge 

de cai si călăreți cu zale…

jumătate din mine miroase a stele ce cad
restul sunt sferturi
nimicuri 
impulsuri
nervii răspund când suferința muscă letal
sau poate
melancolie trecătoare din struguri
când
luna mă-nțelege

îmi scrie poemul
pe buze
păstrând 
pentru cine?

punctul final

și plouă când plouă
pe ramuri
sub ramuri
tristețea agită în ierburi cuvântul
adio, adio
răsună în mine
adio, adio răsună în tine
și plânge
când plânge
în noapte pământul
prin geamul deschis
o frunză plutește
e rece, e tristă, e lacrima ta
și-n mine e ceață
iar ceața oprește
lumina iubirii din inima mea

ce rece, ce tristă, e lacrima ta

visând la umbra pașiilor tăi

așteaptă cuvântul

când cere cuvânt

așteaptă iubirea când cere iubire

şi viața când moartea pășește lasciv

cerșește o clipă de viață și piere



e doar o punte între eu și mine

e doar o minte ce minte frumos

iluzii

iluzii

ce-i visul străine?

și lacrima ce-i? e apă? atât?

iar sângele-i vinul ce încă îmbată

ai mei neuroni să creadă în vin?

e-o punte în mine

în tine

în…

Port crucea unui înger, sub cer îndoliat,

Când luminat de-un fulger, mormântul mi-e săpat. 

În candelă, iubirea e un tăciune stins,

Când luptă rațiunea, e sufletul învins.

În mine, un poet apare și dispare, 

Acum lovește-n piept un verb cu disperare. 

Port crucea și atât, în viață resemnat,

Mi-e visul omorât și gândul un păcat. 

Pe umerii brăzdați găsesc filozofie, 

Sunt ochii întristați - o dulce…

Fericirea ta,

Interminabil cântec

al clipelor născute-n timpanul iubirii

Care curg

Prin tine,

Prin mine,…

„Nu-l întoarce, 

e doar un soare,

fânului priește 

rostogolirea soldurilor goale, 

te faci că nu vezi, 

dar umbra ta se pierde, 

iar mâna îți alunecă 

când ochiul ei nu vede". 

Melodia asta o fredona Ana prin somn, 

era muzica ei.

Nimeni nu a întrebat-o dacă-i aparține, 

era o parte din ea

Și o parte din mine.

Era vorba despre un soare,

despre piele…

Suspină marea-n valul ei,

În nopți cu lună plină.

Lăsând în urmă anii grei

Și-atâtea stări fără temei,

Suspină marea-n valul ei,

Spre epoci de lumină.

Corăbierii trec și ei

Pe mare, când suspină,

Lăsând în urmă anii grei

Și-atâtea stări fără temei,

Corăbierii trec si ei,

Spre epoci de lumină.

păstrez esența cuvintelor într-o sticluță 

spațiile dintre rânduri…

și vântul plânge câteodată

cu lacrimi albastre

pe când coșmarul tulbură somnul

acoperit de-o avalanșă de îngeri

îmi las trupul să zacă

printre arhangheli

spre lumina care pâlpâie îmi târăsc sufletul

sub tălpile grele

oasele sfinților pocnesc

iar vocea din mine, încă vie, mă cere cu împrumut

un ceas doar atât

o mie de cuvinte șterse de praf

o singură speranță, atât

păstrată într-un opaiț la capătul lumii

sub…