o mulţime de insecte

lumea

pişcă degeaba te fereşti

apare de oriunde

se înfige şi trage setos

licoarea rubinie

o tolbă de venin cerul

stropeşte cu substanţe

nimicitoare natura asta

astmatică

respiraţia se îngreunează

până la sufocare

inhalezi

aerul prin care aceste fiinţe se frământă

fiecare cu zborul ei

ori căderea

te doare

tuşeşti din piept disperi până la

tubul de oxigen

firul de pai…

de pe podul midiei spre parcul de divertisment

sunt mai cărunţi decât măzărichea de alaltăieri

care făcea exerciţii de empatie cu oamenii reci

năluca poartă conduri de cristal şi diadema

stelelor căzute pentru fiecare poet din mare dragoste

oraşul cu ochi de peşte alunecă pe sub tălpi

acoperit de inocenţă şi veselie de un timp

nu mă pot dezlipi de fereastra cu flori din ace

întoarse spre mine casele încăciulate nişte copii

au lacrimi de…

chipeşa asta din fotografie e mama

tocmai ea se şterge pe şorţ de gustul pâinii

ascultăm focul din vatră umbrele noastre

se năpustesc pe ziduri ieşite din poveşti

capete de zmei au închis toate zânele

noi pornim în frunte cu mama să le salvăm

prin mărăcinişuri pe câmp prin pădure pe oriunde

putem să facem câte-o faptă bună urmăm fluierul de cuvânt

ca pe un instrument de magie care ne dă curaj

ne ţine de foame de fierbinte mai ales de iubire…

mă gândesc mai des

la prietena mea cea cu origami

îmi povestea despre bărbatul din america

foarte inteligent

fiu-său cu el seamănă o ţinea pe-a ei

îmi arătase cândva un mail în care

individul îi făcea declaraţii amoroase

ieşite din comun

circumspectă avea râs de singurătate

suferea după cum mişca degetele pe hârtia specială

tot felul de forme impresionau lacrimogen

şi-a înălţat singură viaţa la rang de

casă mare duplex în…

ai încercat orice rol ţi-a ieşit în cale

niciunul nu ţi s-a potrivit mai bine decât moartea

ai lovit-o în pântece i-ai tăiat beregata

cât de frumoasă era aşa răpusă şi fără autoritate

cum ai fi putut-o iubi când s-a uitat în ochii tăi

cum s-ar fi rugat cu frica în oase

să-ţi otrăveşti singur zilele nu ai curajul

deşi deţii formula exactă a vieţii o laşi pe mai târziu

ori niciodată banalul nu te scapă exact ca un prieten

devenit duşman în…

cum se amestecă tricolorul în privirea mea

cameleonic în aerul rece de mare prin care nu vezi decât

acoperişul sub care lumea iese la existenţă ca la tribună

spiciul ei aproape că nu doare pentru că sub el e moartea

cea adevărată fermă şi caustică n-o mai distingi dintre

atâtea culori cu nume sofisticate la care

unii rămân cu gura strâmbă

cum se amestecă aerul tricolor cu golul din stomac

roşul unei inimi stătute de iubire cu paloarea din obraji şi…

mă uit ca după un lucru pe înţelesul tuturor

negura lumii se cocoaţă pe ziuă pe cetini

pe umerii mei nedezmorţiţi fără să mă bazez

pe vreo egalitate cu gerul întocmit în grabă

pe coala sfârşitului de an mă simt la limita

superioară a singurătăţii căreia nu-i disting

ochii sunt în disjuncţie cu ceaţa îmi ridică

igluuri împrejur nu recunosc niciunul pentru

inima mea vulpea dă târcoale chiar pe locul

în care s-ar putea face dragoste la…

merg aplecată printre poeme respiraţia fierbe zăpada

neatinsă lângă cenuşiul uman greu

de trecut cu piciorul cu inima sălbăticită umbrele

se fac fiare flămânde din aer neastâmpărate

gânduri negre ies la spălat pe faţă

ia-mi urma dacă poţi de coada unor litere

care curg din degetele bătute de scris

pun prinsoare cu tine viaţă c-o să rămâi cu semne

din sine scormonind obositor lumea nu-mi seamănă

nici cât un ac de cetină

mi-ar plăcea…

la cine te gândeşti când te dezbraci de lumea de-afară

de mirosul ei greţos de aerul îmbâcsit pentru care

plătești cu iubirea pe care ai împărţit-o foaie cu foaie

să poți trăi până la sfârşit fără să apelezi

la trupul tău voi veni să fac un împrumut

de dragoste pe termen lung

voi completa spaţiul dintre noi un formular avantajos

nu-mi va fi greu s-acopăr dobânda la cursul zilei

cel mai bine-ar fi să fac un depozit în inima ta

când am nevoie…

te-am plâns, iubire?

ai vrea tu!

ai vrea tu să fii în pielea unui om

care te înțelege pe deplin

care știe că ai un început

dulce

fin

tulburător

nopți albe topite în foc

poezie în doi

vin roșu de inimă

o gură

de rai

care știe că începi

să faci câte-o gafă

pe măsură

te idolatrizezi

narcisisto

îți dau dreptate

așa cum mă modelezi

cu degetele tale bune de revistă

așa mă…

ţi se pare aşa de vulgar să priveşti singurătatea direct în ochi

s-o întrebi ce poartă sub tâmple ţi se pare o grosolănie să o admiri cu voce tare

se lasă privită cum vrea ea din unghiul care i se potriveşte cel mai bine

din care te ispiteşte cu picioarele ei lungi

atâţia ochi avizi se întreabă ce vârstă are singurătatea nu are vârstă

nu are riduri nu are vergeturi nici nu trebuie să ţină dieta dukan

bărbaţii i-au făcut curte iar femeile au rămas…

pentru neaşteptatul care ar fi putut fi şi nu te-ai străduit să fie

pentru minutele în care îţi rupeam din sufletul meu fiindcă tu nu aveai şi mă durea

pentru toate acele zise pe care le lăsam să curgă în gura ta ca şi când aş fi vorbit chiar din gura ta

pentru bucata de viaţă pe care ţi-am dăruit-o să-ţi faci ceva de pus pe tine fiindcă erai prea goală şi fiindcă tremurul tău era cumva şi al meu

pentru toamnele pe care le defineam împreună de la aceeaşi fereastră cu…

e bine să ţii lucrurile pentru tine

să nu le dai drumul din colivie

unele nici nu ştiu să zboare

până la destinaţie au de trecut

frigul din oameni

e bine să îngrădeşti libertatea dorinţelor

după vergele colorate de plictiseală

să picotească cu ghearele strânse

pe braţul cuvintelor tale

de le vei fi scăpat nu fi aşa de

sigur/ă că nu vor ajunge în gura felinelor

care abia aşteaptă să sfârtece cu

foame visele tale…

rece metalifer

coasta de aer iodat

norii îmbrânziţi pe sticlă

luna cu solzi îmbracată maritim

tăcerea şuierătoare sirenă care-şi caută de lucru

teama energetică acţionată din camera motoarelor

singurătatea dând ordine atâtor suflete îndepărtate de mal

marea care nu se mai satură

să despoaie iluziile noastre de mătase

dorul cât mulţimea de ciocârlii trimise la odihna privată

spre limpezirea cerului vor spune unii cărora bătăile de aripi…

vreo treişpe inşi

un bgp200

un cat

o basculantă

un camion

vreo şase de pe-aci

cum se aşterne lucrul acela de care

vom uita

zgomotul grămezile aerul prăfuit

pe oamenii cu lopeţi cu nivelatoare

pe unii cu descărcatul cu împrăştierea

pe alţii cu datul din cap din umeri

pe cei cu întrebările

pe cei cu verificările

pe cei cu mâinile la spate

deja din zilele următoare

vor parca aici e loc e frumos

ca…

când vara s-a aruncat de pe clădirea imensă

ceasornicul şi-a abandonat ticăitul

pentru schimbare

nisipul de pe ţărm s-a strâns clepsidră

într-o numărătoare inversă

frunzele s-au smuls din copaci

parcă se vorbiseră să se aştearnă

pled moale capului pierdut

ei s-au aplecat de o decapitare

păsările într-un zbor pesimist s-au rătăcit

cartea din foişor şi-a desprins o compasiune-două

din clipa aceea durerea de vânt a fost dusă…

despre strada mea fără gropi vă spuneam

despre terenul neted despre verticalitatea

pomilor tăiaţi ca să nu ne cadă în cap

despre piatra care a fost luată de pe suflete şi

turnată pentru întărirea rădăcinilor noastre

dar omisesem omul de frig să-i zic omul vremii

doar pentru a mă referi la cât de bine arată ea acum

doar pentru a scoate din stradă bucuria

că n-am plătit-o ca pe o târfă

noi şi bărbaţii noştri mai ales

aşa cum m-au…

frunzele se aruncă în gol

o disperare cum cad ele

perforează spontan acest aer de orţi care

petrec suflete peste pod

cine-o fi murit şi unde

se prăpădeşte viaţa în mişcarea lor legănată

un fagure se prevesteşte fiecare traiectorie

nimeni nu are acelaşi drum

nici măcar noi doi

smintită moartea ne aşteaptă cu zâmbetul ei

îşi arată dinţii îngălbeniţi

parcă ştie că toate drumurile duc la ea

frunzele cad şi se însoţesc

până…

toamnă sufletul meu e plecat la datorie
pentru un zâmbet de familie

am lăsat tinereţea în hainele de mătase
parcă duc un trup greu în raniţă

cât vezi cu luneta sunt celelalte lucruri în rătăcire
şi toate picăturile rostogolesc pe fruntea mea
nenumărate roţi care transportă muniţie de gânduri

toamnă am sufletul ca o cască împuşcată
plină cu pământ din care iese colţul unui fir
scăpat cu viaţă

mama avea o rochie din jerse roz croită pe talie

o purtase cât o purtase dar pentru că se mai împlinise

mi-o dăduse mie eram la liceu şi când primeam câte-o învoire

mă întâlneam cu văru-meu o luam aşa prin parcuri

vizitam câte-un muzeu ori stăteam acasă la el ascultam muzică şi

povesteam de-ale noastre în timp ce tanti marioara ne aducea dulceaţă

de nuci verzi să se simtă şi ea bine când spuneam ce nemaipomenită e

anişoara ce mai face întreba

tot…