trecut un an şi nu ştiu de ce, e ceva

ce mă trage înapoi. E ziua din noapte

când am întâlnit agonia şi extazul.

Începutul agoniei mele.

Aveam ocazia

să-mi las acolo agonia şi să-mi iau extazul.

Dar vreau?

Extazul e aşa de mic şi egoist. Nu mă lasă

decât pe mine să mă bucur. Aştept

să plec

să-mi prelungesc contractul

cu nebunia

agoniei

şi

să nu uitaţi 

că vă iubesc.  

să-mi povestesc visul cu ochii deschişi, să

vă arăt cât sunt de fericit, să vă bucur privirea

cu stropii de ploaie de pe faleza inimii mele, cu

câmpul plin de flori şi cerul albastru, cu acel

muşuroi

(din mijlocul lui)

şi cu furnicile ce aduc

proviziile de iubire în nemărginire. Dar nu. Îmi opresc

pornirea, să rămână doar

un început

fără

sfârşit

când amintirea de ieri a clipei de…

mereu, mă-ntreb cum şi de unde să iau

iubirea. Oare voi ştiţi, v-aţi întâlnit cu ea,

cu dragostea? Eram

singur eu,

singură ea,

singuri amândoi în noaptea prelungă de cursul

tremurului din suflet cu braţele îmbrăţişate-n

sărutul fiorului adânc de linişte. Liniştea aceea

după o noapte animalică, epuizaţi de ritmul sacadat

de bătăi de inimă 

şi

(s)clipiri de…

într-o marţi şi era treisprezece când

am pus pensula jos. Era ultima pată

de roşu de pe “gard”.

Gardul meu.

E alb acum, tot. Aştept loviturile vieţii,

toate. Sunt pregătit. Am lăsat în spate

câteva firimituri din mine.

Momeală?

Nu. Doar că eu am plecat (de acum) 

să mă citesc

pe mine

singur.

Adio eu mie.    

nu ai că nu o să uiţi în nicio viaţă, de

simbolul treptei ce mă aşteaptă după

acest 44 făcut

din toate semnele mute,

să fie egal cu 1.

Eu si Tu. Tu,

sufletul (re)întregit într-un Eu din

lutul modelat

să te afle

în reflexia luminii

din viaţa asta în 2 separat

de aşteptarea unui

tot.    

Această postare a fost ștearsă de cofondatorul da Coza, deoarece autorul a persistat să mențină ca titlu un agramatism! A se vedea comentariile (disputa-de-a-surda) de mai jos.

Nu vreau să se creadă că acest site e cuib de agramatisme!

A respecta regulile gramaticale nu înseamnă „efect de turmă”, așa cum sugerează autorul.

cer două zile

sau doi timpi

sau orice

e legat de doi.

Tu şi eu

într-unul.   

era (deja) plecată la suflet. Trupul

să-l ard acum şi cenuşa să o trimit

în vânt, pe gând să mi-l ajungă

sau (pe el)

să mi-l aduc

în mine

dacă şi mai ales când

îl găsesc. Să fie un tot.

Minte, trup şi mai ales suflet.     

trezesc vorbind cu sufletul

chiar şi atunci când

nu dorm

şi vreau să cred că

el

se odihneşte.

Îl ţin în braţele

somnului meu.      

că mă citeşti încă dinainte de a mă scrie

şi

chiar

şi

atunci

când îmi spuneai

că o să pătrundă ochiul lumii,

eu tăceam (ştiam că e ediţie limitată). Tăceam  

cu acel gust dulce-amar că nu ştiai că lumea mea

eşti tu- sufletul.     

părea că nu mai are timp şi a stat. A stat

din clipa în care cutia poştală îmi ţinea

un aviz. Avizul în care erai tu, să merg  

la poştă şi să ridic coletul. Nici nu ştiu  

cum am ajuns şi te ţineam în braţe. Abia

când

am privit

limbile ceasului

că se mută, mi-am dat seama. Era o carte.

Dar o carte cu o frântură din tine-

sufletul meu în ea.

Aleargă acum timpul ştiind că eşti cu…

dormea pe mine în dimineaţa asta şi eu

nu puteam să mă mişc decât să beau

lacrimile obrajilor curse din ochi

de sete

de soare,

de lumină, să-mi hrănesc lutul

şi să răsară floarea dorului,

să creasca. Poate sufletul plecat

în fâlfâiri de aripi, o va vedea

şi până-n iarna vieţii mele,

se va întoarce.     

aş putea să (-mi) fac curăţenie  

prin casa gândului, dar el fuge

şi eu nu pot să-l prind. Ţintuit

mă găsesc culcat

pe jos,

în mijlocul casei

şi

doar bătăile din piept aleargă

pe loc,

să mă anunţe că trebuie

să mă ridic, că o să vină cândva. Sufletul.     

în faţă. Eu şi Tu. Ţi-ai luat cerul în ochi

şi-n pasul ce mai trebuia să-l fac,

să te prind de mână, n-am văzut golul

dintre noi. Era trecutul meu pătat. Am  

alunecat în el

şi

tu mi-ai întins o mână

cu (ne)iertarea ta. Lovit din toate părţile

de stâncile (ne)vieţii, mi-am zis că o să

mă odihnesc acum,

să-nvăţ alpinism  

şi (poate) în viaţa următoare,

o să pot

să urc…

când sufletul a plecat, nu mi-am mai găsit

lumea. Am aflat-o pe ea- singurătatea

şi lumea ei. O alintam plimbându-mă, 

nu-i arătam

că sunt mai singur

decât ea.

Eram fericit că o aveam

alături

şi

ştiam că e a mea.   

mi-am aflat sufletul departe de mine, rotocoalele

de fum le-am întins pe cer să i se aştearnă covorul

de nori. Mirosul l-am închis în mine. Gândeam

să (mă) afum

înlăuntru,

să nu se strice când apare. Acum

mi-am scos lavanda

şi tămâia   

să o aprind

pe la colţurile casei. Poate  

nu vor veni moliile

să mă macine înainte de bătăile pieptului.     

dintre mare şi cer, m-a prins. În lupta mea

cu el, am scăpat. Doar că, sufletul

într-o parte

şi

mintea în cealaltă.

S-au vorbit să-noate până la ţărm,

să se întregeasca. De atunci,

tot înoată.     

mă aşteptam la suflet să-l aflu

cantonat în timp, departe şi să-şi  

verse lacrimile unui absurd creat

de trecătorul “niciodată” al minţii

ce stă la poartă

şi nu ştie să lupte,

să rupă lanţul ce-i (dez)leagă.

Strig şi mă strig.    

sau provocare să fie, nu ştiu nici eu, dar

te rog să-mi aduni cioburile din inimă

rămase pe străzile întortocheate ale minţii,

să le lipeşti

într-un întreg,

ca pe un bibelou

să-l aşezi în biblioteca ta

şi

(din când în când)

să-l ştergi de praf.

Sufletul.     

mintea unui copil necopt, ascunsă-ntr-un rest

de lut, un ciot neterminat de modelat. Ai lăsat

în mine doar dorul şi ai plecat. Acum alerg,

te caut

mai departe

de capriciile răsfăţului nealintat   

să mă umplu cu tine.

Să termin.

Să am (şi) suflet.

Să fiu eu.