mă ridic dar mă pierd

în golul privirii

singură

cad 

târziu

să mai ocolesc nu pot

cicatricile

de tăceri

le desprind

dureros

lipite pe tălpile celor care mi-au călcat în suflet

au rămas



în gerul tremurat de ochii închişi

adoarme o zi de care mă tem



să trec



nu ştiu

când sufletul din lacrimi seamănă cu tine…

până la capăt

tot ce-am gândit

dacă treci colţul inimii ai să vezi

viaţa

durează doar cât iubeşti

ai putea crede

dar durerea nu-i doar iluzie

întotdeauna

conţinutul acestui cuvânt

se revarsă peste imperfecţiunea vieţii

(te întrebi)

regăsindu-te în cuvinte

devii

îţi aminteşti şi priveşti înainte

prin ele

tu crezi

eşti tot

dar n-ai timp să citeşti

atingerea …

poezia
e ritmul inimii
într-o rugă
cand sufletul
nu mai e îndeajuns

timpul se-opreşte
cuvintele tresar 
în conturul unui pas
visând clipa
desculţă

prin gânduri
vioara zideşte noaptea
cuvintele
în sunete însufleţite
prin mine

mai răsar stele

departe

se aude furtuna

îmbrăţişarea

era pictată pe suflet

de cuvânt



privind

am simţit rugămintea

culorilor

le-am deschis porţi

pulsând 

se-adăposteau

 

în fiecare spin

neştiut



uneori curg

petale

în lumina frântă

"-de prea multă culoare

nu poţi muri"

mi-au spus



închizând ochii



de-atunci le sorb agonia



ascunsă în nuanţe



am…

între valurile degetelor unduindu-şi cuvintele

m-am lovit de culoarea ochilor tăi

într-o tăcere înfloreau catarge 

în irişi plutirea

pierdută în noi

corabia



respiră furtuna

acestei lumi din adâncuri te fură

cand ceasul orizontului îngheaţă

depărtarea gândurilor alături

de inima fără port

să nu te temi



eşti acasă

în trupul fiecărui gând

au încolţit visele ploii

în…

legată de pietre
fără aripi
la marginea lumii
respir cu privirea
agăţată de tălpile norilor

strivesc parfumul

în cascada
cuvintelor risipite
fire de gând aurit
pe buzele întunericului
inima

se-oglindeşte

în truda degetelor
lanţul pietrelor
fără aripi

în suflet

scriu acum zborul

în gând
îngenunchez
cum altfel
să-mi amintesc
de ce
oare
sau cine
sunt
acelaşi suflet
râzand şi plângând
în frânturi de vis
m-am născut
ploaie
absurdă
risipită stângaci
am fost
templu
între două lumi
închise

cuvintelor

rugăciune

târziu
picurând
  
am tăcut...

într-un colţ al cuvântului

prizonier 

te-ai lăsat pradă

ultimei măşti

nici măcar

culorii din asfinţit

nu-i întâlneşti zâmbetul



în vers



de-ai vrea

să-mi alungi viaţa

în albul palmelor

coborând aş fi om

reinventând lutul

în miresme s-aştept

braţele care au vrut sa plângă



dezmierdând



silabe te întâmpină

toate te simt brăzdând

cu uitare zăpezi …

să înec un tremurat

în văzduh de oţel

încremenit?

am încercat...



veşmintele

se-amestecau

cu albul pielii

în ploaie



se năşteau cuvinte

le-am decupat umerii

să nu simtă

greutatea tăcerilor



nedumerite

de-atunci cad

prin iertări

le-am regăsit sub degete



undeva

la marginea neştearsă a lacrimii

li s-a desprins vina

alunecand printre întrebări…

aparent

înflorind trandafiri 

din trupul nopţilor

m-am întors



singură



în pământ reavăn

curgând zăpada

în petale

boabe de rouă



risipite



pe umeri

aceleaşi anotimpuri

căzând în gol

nişte păsări



sângerează



din aripi

zborul curge

prin întuneric rănile

se-nchină



pietrelor calde



la căpătâi

le veghează…

destin? nu ştiu

doar alunec 

pe geana sculptată

de frig

lumina doare devorată de lacrimi

fără cuvânt

aşezată pe ultimul zâmbet

târziu



şoptesc



răspunsuri

căzute în torţe luminând nepăsarea

atârnă de tâmple

un munte de-ntuneric

se ofileşte

în floarea-de-colt

trupul acesta de lut

furat



din veşnicie



cresc acum

într-o salcie

pe malul…

am revărsat pajiştea cu flori
în cuvintele fluturilor din palme

le citeşti zborul

adânc în condei
le simţi tresărirea

de-ai fi ştiut să înclini seninul
ţi-ar fi căzut în suflet
nedumeriţi de-albastru

şi-au înmuiat aripile în privire

ştii?

acum ţi se sprijină de lacrimi...

desprins de pe buze

pământul

îmi alunecă prin braţe

rod copt de cuvinte

tresare

în firul ţesut

strigătul mâinilor

frământă lumina



singurului anotimp



îi sunt nume

cu acelaşi suflet îi dau sa bea apă

cum altfel aş putea

atinge ploaia

când nu mă vezi

în genunchi

rătăcesc

printre norii lumii tale



rostogolind seninul în picurii de viaţă…

frunzele curg prin inimi de paltini

spirite zăvorâte în muguri trezesc

gândul ramurilor spre cer îşi îndreaptă

nefirescul surâs înălţat printr-un gest



dezmorţind netimpul uitat prin unghere

şoptind ne'nţelesul în al iernilor sens

vremelnic se-aştern primăverile-n noapte

visele prind putere prin iubirea din vers



strecurat în privire timid e un verde

cenuşiu înserarea îl alungă-ngheţând

lumina la…

neexistând

în zâmbetul memoriei

căutând 

viața și-a pierdut pașii

în sufletul cuvintelor

mângâind

tăcerea nu știe

să își ia la revedere

poveștii i se închid pleoapele peste umerii tăi

înnegurați de povara ultimului dor plângând



ți-am lăsat mâinile amintire la marginea gândului

înveșmântate în mângâieri



căzute pe țărmul ultimului apus

luminează două lacrimi

râd de durere…

 contur de zile

 deghizate

 în ore

 risipite chipuri

 încrustate

 în linişte

 piramide de cuvinte

 dincolo de nisipuri

 hăituite

 eternităţi

 rătăcind

 în clepsidre sparte adorm păsări

 costumate absent

 în respiraţia aripilor frânte

 jumătaţi de-amintiri

 declarate

 vieţi

 desculţe picături

 în furtună

 uşilor închise

 lumi diferite le desenează chei

 pe…

plutește efemer ora

e respirată de timp

pulverizat univers 

bântuie suflete

unite

prin strigăt devin scuturi

în izvoare de lumină

își călesc dur cuvintele



străine par



gândurile tăcute devreme



adorm picături furate

tic-tacuri rup bătăi

încleștate pe inimi

înghețate silabe acoperă versul



rănit de arcușul viorii

atârna sunetul

fără cântec

rătăcit…

piatra

chip dezgolit de mângâieri

alunecă prin transparenţe avide

număratori 

se prind în hora picăturilor

legate

la stâlpul cuvintelor fără scăpare

sunt lanţuri

îmbrăcate cu zale de mătase



în inimi condamnate priviri îşi mângâie sentinţa



trecută în noapte

brazda tăcerilor te-acoperă cu stele

încolţite neguri adorm descălţate de zbor

rătăcind într-un gol esenţe durute îşi curg…

pe umeri apasă orizontul

înnegurat

zâmbetul nu e decat ţărână pe buzele îngheţate

pe marginea cerului se scaldă chipuri într-o amintire

rămasă dintr-un zbor

o aripă îmbrăţișează furtuna



alunecă

la margininea tăcerilor semănate de vânt

flămând violetul ii strivește plutirea absurdă

pătrunde in răvășit anotimp căzut in genunchi

resemnaţi prizonieri

copacii îi ascund prăbușirea



mâinilor le…