simt cum se aşază în mine

câteva rafturi de idei

câteva plombe intră în golurile dintre ele

şi tot nu pare a fi suficient

simt că ar mai lipsi ceva

cum ar fi o comparaţie

descoperită în timpul lecturii

o compensaţie

o redare a echilibrului

ce fixează axa luminii

în grădina cu magnolii

înflorind-o

geniul când se arată

doreşte să fie exemplificat prin raze lungi

altoit pe un…

între filele trupului tău

am subliniat esenţialul

apoi i-am aşezat floarea într-un vas

să nu se usuce

să fie privită admirată comentată

ce frumos

unic

absurd

vinovat

îndrăgostit

la bătrâneţe

când alţii mor

dar nu mor toţi convinşi de această necesitate

ci prin gestul de onoare al altora

care din milă faţă de zborul lor nătâng

îi împuşcă

iar ei cad pe ape

şi devin…

urma descoperită în lutul trupului

e pasul apăsat al altei vremi

nu respingi misterioasa existenţă

doar ea îţi dă crezare

când pui bulina roşie pe inima ta

atunci când stabilimentul este periclitat

iar momentul de risc

nu clarifică sentimentele pentru ziua de mâine

vremea lui e vremea ta

precum şi potcoavele cailor

ce au trecut pe sub sălcii

unde îţi cauţi copilăria

apoi tinereţea

care-şi…

trecutu-i veşnicie

şi te întrebi cât poţi merge cu viitorul pe creştet

până ca el să îmbobocească să înflorească

apoi să se ofilească

această rutină să ne macine viaţa

şi în final toţi să spunem

doamne ai grijă de amintirea noastră

devenită vitrină

pentru mărţişoarele cu îngeri

pentru verbele care pierd la ruletă

unde toţi jucăm

şi toţi avem ceva de pierdut

ai să te urci în verbul abia…

să fie pedepsită pentru nesupunere

să o calce roţile unei iluzii rebele

acesta era scenariul

pe care destinul îl înfăptuia supus

cu aripile atârnând

precum mâinile

ce nu-şi mai găsesc rostul

aşa cum nici nopţile de amor

nici zilele de onoare

sau cuvintele încălecate pe cai străini

pe care nimeni nu i-a văzut păscând

în propria zare

nu-mi golesc buzunarele

de obiectele personale

pentru a…

doamnele cu glezna fină

mângâie placenta nopţii

simţind în poemul său

nodul gordian

şi fanfara vieţii cântând

timpul scrie cu cerneală simpatică

reţetele fericirii

apoi instalează mobilierul din lemn de nuc

pentru cei ce îşi doresc să conserve misterul

într-un loc răcoros

ecoul îmi face semn din utimul vagon

iar eu nu-l mai pot descifra

şi rămân cu picioarele goale

în urma istoriei

ce nu mai…

inimile privesc gândurile se furnică

cochetăria morţii începe unde-i grâul mai rărit

unde cade roua peste ciorile care lenevesc

cu guşa plină

tabloul bătut cu piroane în aer

reflectă posibilitatea de-a răsări precum un mac

între cuvinte de vară



toamna se apropie prea mult

şi nu mai pot ciopli statuie speranţei

în verdele rămas

uitându-mă fără adresă la moarte



un fel de târziu mi se aşterne sub trup

la fel de alb ca o…

şi de ce murim

rana sufletului

reprezintă desenul în roşu al unei poezii

un gând subordonat trăirii

ce a murit şi a înviat de mai multe ori

sub aceeaşi formă de floare

în aceeaşi grădină

doar grădinarul părea a fi mereu altul

toată existenţa e o închipuire

care îşi deschide aripile

cuprinzând cu ele respiraţia pământului

căutătorii de comori

se împuşcă pentru fiecare mormânt

în cuibul căruia…

îţi atingi propria limită

scoţi degetele prin pânza ei

şi pipăi corpul de aer

ce refuză acceptarea

coloana vertebrală suferă modificări

de conţinut şi taină

de aplecare spre locul de veneraţie

a celui care s-a păstrat dârz

în spirtul voinţei

dorinţa de a fi tânăr este aripa întoarsă către centrul inimii

greu de realizat umbra ţintei

greu de ţintit zborul

prea aproape de pieptul emoţiei

prea…

cu o inimă de cerb

sânge albastru îi curgea din coarnele rănite

zgomot de pasăre măiastră

îmi invada auzul

ape de argint se închegau în luminiş

acolo unde îmi făceam rugăciunea de dragoste

în capela unui alt început

doamne şi ce vară cu mesaj

lipit de frunţile prea înfierbântate

prea aglomerate

cum arhiva timpului

din care am extras cu forcepsul

corpul inspiraţiei

cu un contur prea mare prea…

scriu cronica unei frunze

sub un gând umbros

amândouă suntem în câştig

sub aripa verii

vom continua şi mâine să existăm

într-o astfel de solidaritate

vom mobiliza toţi îngerii

împărţind cu ei

semnele de simpatie primite

lângă noi în cartea cu valuri

sunt prea multe linii de subminare

trasate cu echerul

sub fiecare cuvânt

sub fiecare trăire

prea multe elemente de protest

desenate pe zidul…

în şifonierul poemului alb

stau pe umeraşe silabele

ce ating cu veşmântul

liniştea de dincolo de gânduri

frumuseţea bărbatului-cuvânt

nici nu mai contează

atunci când se apropie de miezul principiului

ca de un cod al străluminării

după el vin

lăsându-se conduse

alte o mie de cuvinte-copii

în roluri

cât o unghie

pentru fiecare vers

aleg realul din substantiv

pe care aşez la uscat…

în oraşul muzical

galbenul precum un pepene dulce

atrage cu gentileţe soarta

şi-i pregăteşte turnirul de înţelepciune

pentru a-i favoriza pe învingători

oraşul muzical

ilustrează romanţa târzie

romanţa vârstelor lungi

care dă tonul înalt

zugravind cerul înstelat

cu mii de suflete izbăvite

în labirintul său

este pregătită execuţia orgoliilor

acţiunea este gândită cu voce…

pentru cine nu ştie

vara aceasta-i un fluture pribeag

o altă poveste îi începe lecţia de citire

aşezând palma

peste clipa sortită să păstreze rubinul

seninul clipei ţine lumânarea dreaptă

pentru a-l recunoaşte pe cel îndrăgostit

în mine în tine în celălalt

în noianul de întâmplări

ce va strivi castelul de nisip

sub coaste

firul catifelării albastre

măsoară într-un doi de aur…

umbrele au venit în arenă să privească

să-şi aşeze capul pe un alt corp

cu un alt strigăt de viaţă

în dulăpiorul personal

sunt orânduite sentimentele

şi cămăşile de in ce le îmbracă

zorii spală picioarele celor pierduţi

şi regăsiţi

le ridică privirile

în manşeta privirii stă ascuns ecoul

care te îndepărtează de propria casă

de la tiv în jos

supărarea are tălpi de carton

nu poate pleca…

Îmi spune inima de cerul

Ce vine alb peste pământ

Că în poem mă leagă gerul

De alb -angelicul cuvânt

Îmi spune valea ca şi dealul

De lin-argintul unui ler

Că înspre mal spumegă valul

Sub bolta lunii efemer

Şi de colindători îmi spun

Căci au văzut o stea pe cer

Şi l-au văzut pe Moş Crăciun

O, lin-frumos şi lerui-ler

Că magi cu bărbi înfiorate

Au tot căutat-o…

trebuie să îmi feresc această zi

de clipele de moralitae

de cele ce mă văd şi le văd

îndeajuns de nefericite ca mine

legătura ţinută cu cerul e slabă

vederea lui mă apasă nelămurit

mă plimb cu mâinile la spate

prin lăuntrul meu

căutând să înţeleg logica ce m-a aşezat

în întâmplările de noapte

plăcerea atribuită de obicei inimii

mă imită

îmi imită cazul de iubire nefericit

în interiorul…

în fiecare zi grupezi fericirile

fără a-l putea determina pe cel ce a îndrăznit

să nu îndrăznească şi-a doua oară

dacă iluzia întrebată permite

glasul care s-a făcut auzit în pustiu

a învăţat din mers

ceea ce drumul i-a oferit spre iluminare

încadrându-se în logica de aur

a tăcerii înţelepte

privirea oprită

pe chipul de fum

pe care zilele dragi şi-au topit mângâierea

răzbună paradisul…

am privit printre frunze de salcâm

locul de cobalt

al sufletelor însingurate

le-am făcut cu mâna

semn de apropiere

iar mâna a pătruns în pieptul aerului

acolo unde-i simţirea mai adâncă

fântână de păstrat la rece

hrana cuvântului

a tot ce Dumnezeu a pus

în sticluţa transparenţelor

păstrătoare de efecte luminoase

pe vârste unice irepetabile

unde nimeni nu revendică nimic

pământul…

nu-i loc în mine să-mi placă

iubirea e veche-n alcov

clipa rămâne opacă

timpul se deapănă mov

soarta e apa adâncă

chipul se pierde în ea

iar pe teribila stâncă

şade învinsă o stea

tristeţea rodind ca femeia

patimi rostite în cânt

le simt ca pe-un plâns în Iudeea

prelins peste asprul cuvânt

2001