Cu fiecare strângere de mână

Recunosc bulbul durerilor

Junghiul unei lumini

Apasă carnea ca o mângâiere

În toate prăbușirile

O temniță dărâmată

Cu umeri de împrumut 

Nu las nicio pulsație fidelă

În mormanul de moloz

Cineva mă naște izvor

Dintr-o singură atingere

Să pot descoperi tirania pietrelor

Aruncate la-ntâmplare 

Între cer și pământ se curge nu se doarme

Vorbe confuze întunecă orizonturile

Lâna de aur se…

Enigmele fiecărei flori întâlnite au săpat în mine fântâni

-Angelinei Nădejde

Mâna albă ca o aripă de înger a așezat pe umerii mei echilibru

Să nu-mi fie teamă de tăcerea și nepăsarea lumii

Mi-ai spus

Să nu gust orgoliul exotic din cuvinte

Să mă fac fiica ceaslovului în fiecare clipă

Ca o frunză să cad lin în ascultare

Să disting omul din carne de omul din suflet

Să rămână-n urmă zidurile întristate

De umbrele suspinelor…

singurătatea ridică mâinile

până acolo

unde cerul e comestibil

te așezi la masă

față-n față cu Dumnezeu

amintindu-ți că roadele răbdării

le culegi dintre ierburi

Vezi și acum râuri palide

cum își duc sâmbetele

prin dureri păluite

că s-au înfruptat des din adâncu-ți

Vindecarea e în miezul libertății

ofrandă poeziei te-ai dat

într-o lume agitată

ce poate fi mai frumos

o privire înțeleaptă cu scutul surâsului…

Fără noimă se duce și m-ar vrea aproape

Și toamna păgână cu tristețea pe pleoape;

Le știe pe toate și cu toate se-ngână,

Desfiră iluzii ca pe-un caier de lână.  

Haide, gustă din leac, îmi repeți dimineața,

Norii și vântul nu întunecă viața;

Mai curând te trezesc netezindu-ți cărarea

Și te pun față-n față cu zidirea, iertarea...

N-am ajuns prea târziu, nici devreme nu-mi pare,

Dar am fost reținut de un semn de-ntrebare…

Cineva zideşte lebăda

Mariei Elena Chindea

Închişi într-o idee şi ne-mpărţiţi cu nimeni,

Cum s-ar găsi poeţii nectar dorit din floare?

Dar te supui citindu-i şi să nu-i uiţi îi pomeni

Crescând din tine însuţi întindere de-altare.

Nu vor ca să te certe aproapele, nici timpul,

Atunci din neştiinţă nălţa-te-vor prin versuri

Bob viu de rouă ziua, cu mintea scalzi Olimpul,

Alt soare curge-n oase, paşi mici în sacre…

Ochii întredeschiși văd un spectacol

pe jumătate

poți adormi poți să taci împăcat

să îngâni un cântec cu sufletul

te-nduri să râzi crud sub un val de nori

care vin ca o caravană misterioasă

Nu cad fructele sacre

sub săgețile suspiciunii

din vulnerabilitatea momentului

trec prin umezeala unei lacrimi

Le-ai simțit zbuciumul

și din apropiere și din depărtare

pot urca în inima cuiva

și așa

aduc liniștea…

Aş vrea o pace lungă să îmi cuprindă dorul,

Să îl ascundă-n sânu-i ca-n miezul rugăciunii,

Să vină linişti treze din rugu-nţelepciunii,

Cum vine vara ploaia şi răcoreşte-ogorul;

Că nu-i găsesc astâmpăr, îşi încovoaie vrerea,

Mă prinde cu tărie ştiindu-mi slăbiciunea,

Îi stau sub talpa albă întinsă ca genunea

Şi parcă vulturi aprigi îmi ciugulesc puterea.

Eu n-am dorinţi prea multe, îmi explorez fiinţa

Să urc pe culmi înalte,…

Zâmbetul se răsucește

Cu vorbele pe jumătate umbre

Universul rotește ornicul cu o privire

Aruncată peste umăr

Peste iarna plumburie

Cine pe cine amăgește

Durerile stau răstignite în inimi

Ca niște stânci înalte

De care vulturii își izbesc ciocurile

Doar să nu cadă în gura morții

Ca un tezaur murmură văzduhul

Când fiecare cuvânt sapă ușor

Tranșee între visuri

În câte căderi să mai fim…

Vindecarea inimii
prin strigătele memoriei
cu doruri păluite în piept
fragile ca o lacrimă
ca o pasăre
înveți să nu te mai izbești
de lucruri
de timp
pleoapele cer bis luminii
cerul nu cade peste bobul de rouă
peste statuile goale
peste șoldurile destinului
umbrele dorm
pe tăciuni
aruncă tristețea
nu vezi cum mușcă din clipe
viața
și spui că "timpul e dușmanul tău"

Motto: "Poţi să-i iubeşti pe toţi oamenii cu aceeaşi dragoste – şi chiar trebuie să-i iubeşti – dar nu aştepta niciodata nimic de la ei, fiindcă-n clipele tale cele mai grele vei fi mereu singur. "

De-oglinzi orbite, voi, ochilor, fugiți

Cu-al clipelor grăunte-n legănare;

De bunăvoie cu poftele robiți,

O groază surdă dinspre zare-n zare.

De vorba plumburie prea curtați,

Drept adevăr mustind în depărtare,

Între a fi sau nu de fel…

Cine-ar putea răpi a crinului splendoare

În care cresc de voie mistere ce-nstelează

Cu fin parfum de viață ce-n freamăt scânteiază

În lacrimă, în zâmbet și-n gânduri arzătoare?...

Ai zice că n-am treabă de caut eu răspuns,

Sau orice căutare ar fi un vis de aburi;

Plăcut să-i fii alături când luna învârte zaruri

Domnește, visătoare urcând un cer străpuns.

Când vrea să-nalțe fruntea prin ceața zorilor

Se-mbracă în lumina-i doi…

Scriu și înod firul care topește inima
fac lucruri pentru ziua următoare
incurabile stângăcii se leagănă în suflet
pe picioare
până când cineva întoarce capul
o vorbă
ei bine hai să vedem
unde ne aruncăm privirile neputincioase
fără să pierdem ceva
din noi
din admirabila seriozitate
ne-am putea rostogoli
într-o tăcere fermecătoare
de vom spune una sau alta
cât de liberi am fi
adânciți în gânduri ca-ntr-un gol dulce