erai bijutierul din ochii oceanelor

învățai perlele să se desprindă din scoici

și albastrul să ne fie dator

îmi plăcea cum înotai printre gânduri simplu și nebunesc

piruetele tale semănau cu ruleta

în care se zbenguiau la o sută de ani cifre norocoase

odată te-am zărit înconjurat de pirați

aveai în palmă o inimă

am crezut că a răsărit soarele în toiul nopții

te-am acuzat de furt de trădare de minciună și de…

Şi eu, şi tu, urcăm aceeaşi treaptă,

De ziua ta o cupă îţi închin,

Destinul nostru-i raza înţeleaptă

Din ploi ascunse într-un crez senin.



Eu port ogoare-n piept, tu cânţi iubirea,

Şi ar pe nopţi când hrana mi-e puţină,

Din flori-de-timp culegem nemurirea

Ori pribegim prin setea de lumină.



Când întunericul prin zori aleargă,

Ştiu un descântec, plin e de scântei,

În verde mă înec cu pacea-ntreagă…

Rătăceam într-un cântec și-am ciobit un diez,

Pentru vara de mâine aș fi vrut să-l sculptez,

Mă privește-ntr-un fel și-l aud cum suspină,

E captiv, dar se joacă între ziduri-lumină.

Într-o zi m-a-ntrebat de ce râd fără rost,

Treceau lupii, în goană, după hrană de post,

I-am oprit să le dau o fântână, s-o lase,

Într-o gară pustie cu peroanele-ntoarse,   

Nu mai știu de ce-ascund toate mierlele-n stânci,

Poate…

fiecare clipă e o grădină
un izvor îi sărută culorile
în setea de astăzi stă
voronețul
sfințește umbre
așază gânduri pe tabla de șah
pentru ziua de mâine

am invitat la ospăț călători
păsările văzduhului și nucul din copilărie
au ajuns primii
așa am aflat că timpul meu
e o pâine
pentru care aș putea ara
ogoare necunoscute

Eram un licurici în ochii întunericului, lumina parcă intrase într-un sac,

cineva țesea de zor, mai auzisem acel zgomot în grota

din care curgea miere stâncoasă,

din când în când mă agățam de un fir,

mi se părea prea mult negru pe pânza aceea, îl coloram albastru,

îl ascundeam într-un loc mai sigur, dar mi-l furau

niște păsări grozave,

auzisem că au de gând să-mi sugrume răsăritul,

ce-o fi o fi, am zis, și am fugit.

Am…

Ce complice ți-ai ales, fereastra căreia îi povestisem

cum ne-am împărțit drumurile,

cum praful din linia de start avea aromă de trandafiri sălbatici,  

mă asculta hipnotizată, uneori mă servea cu o cafea,

alteori deschidea un atlas și-mi spunea să mă pitesc unde vreau eu,

numai să-mi fie bine,

cu ea am împăturit inima într-un ștergar de vară și l-am cusut pe la colțuri.

Odată am îmbrăcat-o în roșu, am trimis-o în lumea…

am mers prin păduri în flăcări drumul era plin de miere și furnici

trebuia să ajung  la galeria minunilor de ceară

acolo viermele din mărul de lumină se răsucea într-o busolă derutantă

tocmai se derula un film cu violonistul anonim

mi-a rămas imaginea lui cu pasărea spin atingând pământul

am zăcut trei zile a patra am pus lacăt la inimă

aveam dulceața fragilor dar nu-mi era de ajuns

trepte de gheață mă împiedicau să ajung la…

nu mă dau îndărăt lupilor chiar dacă ați venit cu ceata

peste scorbura mea

am aici toate armele pentru iarnă

nu uitați că v-am păstrat sufletul când v-ați îmbătat

și era mai gata să vă dați de gol

că ați sfâșiat cel mai adevărat cântec de dragoste

l-am peticit cu flori-de-colț

am turnat peste el cenușă de mai și-n fir de lână veche

l-am îmbrăcat

apoi am urcat pe o scară deasupra temerilor

în brațele asfințitului…

eram doi pescăruși fosforescenți

zburam deasupra Amazonului din când în când atingeam cu aripile umărul lui Apollo

eu trăiam muzica valurilor tu îmbrăcai nopți cu pelerine albastre

cineva trântea copaci peste maluri

așa am găsit muguri de care habar nu aveam



apoi am zărit orașul de sub ape

cine știe câți prizonieri cântaseră la același pian cu noi

cine știe câți au mers prin păduri de cactuși

cu tălpile goale…

încă mai văd imaginea aceea cu noi rostogolind soarele

voiam să-l ascundem undeva să fie al nostru în ceruri și pe ape

ce mici eram ce arși și ce orbi

ne-am trezit într-un sanatoriu de lumină nu avea legătură cu intenția

de a sfredeli pământul cu inima

eram niște hoți dar ne mândream că l-am înghesuit în bagaje



a doua zi ne-au forțat să ridicăm ziduri

să ne despărțim ca războiul de libertate

puneam cărămidă peste…

ia îmbrățișările noastre și mergi la izbândă

vei avea nevoie de foc nu-ți fie teamă

palmele mele au atins o vreme soarele apoi ți l-au dat să-l sorbi

așadar nicio rătăcire nu te va prinde

de vei obosi învață să-ți faci pat din stânci

doar ți-am arătat cum se împletesc zilele negre

nu le da cu piciorul se agață de tine ca pânza de păianjen

nu știi de unde unde vin și încotro te duc

stai cu ele la masă îmbată-le cum te pricepi tu…

o  picătură a mai rămas din noi

oceanul întreg a secat i se văd hainele ponosite cu mânecile pe dos

în ele și-au făcut cuib pescărușii

ni s-au umplut inimile de pirați ce să ne mai fure când dragostea

are mormânt din pietre și trandafiri

în fiecare zi venim să mai zdrobim o stea

cu o forță nebună...

mă rugam să nu te întorci să-mi așezi picătura aceea în ochi

aș fi orbit iar mintea oarbă e mai puternică decât soarele de aceea…

Printre nuferi și stele cetăți am clădit,

eram sete de doi

și rugă eram

pe-un ocean infinit,

te strigam de pe țărmuri cu nume de foc,

cine oare mai știe s-aprindă

atâtea scântei

într-un joc?



Am urcat, sara pe deal, pe-o scară de dor,

pictam plopi fără șoț,

tot mai mulți - enigmatic decor,

rătăcită prin corul de îngeri cântam,

cât de-adânc, cât de sfânt și-nțelept

te…

de câte ori am atins piscuri boreale

se pornea refluxul zăream răvașele mării

poate altfel decât mi le imaginasem din rogvaivul inimii

atunci am știut

că mă pot rezema de ocean până strivesc peștii

că tăcerea se îmbracă pe furiș

în cochilii de scoici

apoi stă cu soarele la o cafea

pe fruntea unui elefant de nisip

sunt eu de vină că zile negre au invadat acoperișul

de unde priveam

cum negustorii împart bacșiș celor care nu văd nu aud

dar cred în marșul izbânzilor

apoi își schimbă sufletul pe o vorbă la întâmplare?

am tremurat odată cu stejarii focul meu sfredelea pământul

nu înțelegeam de ce nu-mi ajunge hrana

luasem cu mine stupi

îi legasem de lună

toate păsările lovite de stele au murit le-am udat aripile și le-am…

Undeva, o copilă își aruncă lacrimile în zăpadă.

Sărbătorile sunt departe, au gust amărui și parcă-s legate cu lanțuri

de scorbura vieții,

iar bunica nu mai poate să aducă fântâna acasă;

rugăciunile goale, deasupra mesei, ating cerul,

viscolul se furișează în odaie;

în depărtări, lupii își dezbracă pădurile verzi,

serile tușesc

toate la o lumânare.

Pe horn au poposit…

parc-o zăresc

trecea pe drum

avea un buzunar de scrum

și-o traistă plină

cu lumină

cântau zăpezile-n fântână

iar soarele - un foc de paie -

stătea cu iarna

în odaie

și-i mângâia

vremelnicia

părea un bob de timp

uscat

ce se plimba prin spice verzi

și răsărituri în cirezi...

dar a plecat

în bradul nostru se așezaseră îngerii

pe trepte albastre

erau mulți și se roteau de-a lungul unui țărm

apa ne atingea gleznele și împărțea calendare cu broderii de foc

refluxul se îmbogățise

cu citatele marilor iubiri

în ocean încă mai dogorea soarele



atunci am știut

o carte norocoasă ne împlinea crezul

să-mi povestești de unde atâția negustori în sala perlelor

derutează-i nu negocia vreo…