închină-te

închină-te sângelui focule

în el

am așezat norii mei creatori

iar miezului

i-am dat gustul exploziei mele dintâi

de care n-are voie nimeni

să-și apropie buzele

închină-te

închină-te durerii lumina

din ea

se va vărsa luciul tău final și definitiv

pe care îl vor numi…

îmi spui că suntem diferiți

de parcă nu știu să alunec pe gheață

până ce cad pe spate ca un fraier

sau să alerg pe scări întâmpinându-mi iubita

omule și eu stăteam pe lăzile de bere

când nu era loc la mese-n restaurantele de lux

și-mi sărbătoream ziua de naștere la fiecare

întâlnire c-o nouă fată

apa minerală ni se dădea

doar…

incolor cazi dintr-un țurțure

o lacrimă învinsă lăsând în urmă

cârduri de aburi

și de răni infidele ...

te izbești de resturile albului

abia transformat de cer în noroi

gata s-au trezit ferestrele

ți se șoptește

degeaba încerci

să scoți vreun sunet

tălpile grăbite ți-l vor sufoca

singura ta șansă acum e să taci

într-un rug sau într-o rădăcină

până la următorul…

e a șaptea zi deja de când caut în mine zidul

un lătrat mă invită insistent afară

ploaia îți picta cu migală chipul pe poarta casei

aerul din golul lăsat de trupul tău

îmi intră tiptil în plămâni

rece și gustos ca un țipăt

e un lucru extraordinar chiar

faptul că n-a concurat nimeni cu spațiul în care

ți-ai ascuns cu grijă…

tac stelele între vazduh și morminte

tac munții între vulcane și nori

focul și apa sunt

două fețe ale aceluiași trup

serbăm ultima explozie

se înalță din ochi stoluri

de șoimi chemate de dezrobire

primele cercuri

se trasează în micile mlaștini

anunțând sosirea potopului așteptat

ne ridicăm frunțile pătate…

într-un strigăt de apă am pășit

pe urmele roșii ale tălpilor

se legăna lumina lunii

iar în memorie înmugureau

tot felul de copaci

ce aveau chipuri de copii

verdele lor era atât de curat

și de lucios

neatins de nimeni încă

nici de sarea

care îmi mângâia ca o mamă pielea

nici de nisipul…