Simt azi că cerul tău îmi e complice

Îmi ştie mersu-n lan de gând şoptit

Pe vârf de noimă, calmă şi novice

Remodelându-mi lutul amorţit

Şi-mi ştie drumul şerpuind prin tare

Şi apele curgând învolburat

Purtând pe drept povara lor de sare

Prin alt deşert de vise strămutat

Şi-mi ştie cumpăna dintre silabe

Trădând culoarea dintre încercări

De-a fi privirea valurilor oarbe

Într-un ocean imens de…

să-mi ţin zborul

la comun cu stolurile tale de iluzii

şi-ţi rămân pentru un veac

şi-o secundă cât veacul

aripă albă

înmugurită în trup

continui să cred

că toamna ta îmi va răvăşi

întinderile aurii ale visului

cu o adiere inedită de cântec

pentru că îţi aud paşii gândului

încercuind curcubeie

pentru mine

solfegiezi arpegii de zâmbet

pe drumul cunoscut

Andei

îţi flutură batiste tivite cu nemernicie

supliciul începe devreme

când ora exactă a mustrărilor

bate în tâmplele dimineţii

cu acelaşi refren

de prea mult timp îţi bandajezi plecările

sub o curbă a lui gauss terminată

în hiperbola fricii

zdrelită de cioburile disputelor

niciodată sfârşite

niciodată uitate

nu mai aştepta un alt fel de ciocnire

e acelaşi…

Nu mă răsfaţă-atingeri vaporoase,

E ţărmul mut iar marea-i de-mprumut.

Mi-e gândul ars iar braţele-mi sunt roase

De-o abrazivă umbră din trecut

În respiraţii s-a mutat pustiul

Iar în clepsidră timpul pervertit.

Măsor cu întuneric auriul

Secundelor în care am simţit

Şi m-am lăsat purtată de himere

Prin cerul blând al altei însemnări

M-am folosit de aripi efemere

Ca să pictez în suflet…

din beţe de chibrit şi metafore albe

tu zâmbeşti ademenitor

în trecere prin cvartalul plăsmuirii

îţi sorbi nectarul de vise

şi mă priveşti încercând

travaliul îmi miroase a fosfor

a lumină rece

şi-a dragoste oarbă

beţia ta incită  greierii la serenade nebune

printre nuanţe de verde răvăşite-n poeme

împrăştii seminţe de râs

şi roşii flori  de câmp

să mă-ntreb până…

decât un trăsnet de moarte clinică

în copacul luminii

de la marginea rândurilor

tăcerea asta

care sapă

şi sapă adânc

lutul toamnei din mine

şi mai sălcie decât orice licoare

nu voi supravieţui secetei

decât dacă îmi va ploua cu zâmbete

măcar în vise

iar aripile fluturilor blue-mormon

din poezia uitării

îmi vor amortiza măcar pentr-o vreme

căderile-n gol

abisale

niciodată să văd cum e construit

de aproape

cuibul braţelor tale

sau dacă-n rotundul stărilor

ai aşezat destule culori

am crezut că voi face faţă migraţiei

dacă mă voi hrăni cu metafore

dar toamna e-n mine

în fiecare dimineaţă

în care nu-mi eşti poezie

uit să-mi pun aripile

scutur brume pe vise

şi m-acopăr cu nori

din fericire

sunt sigură că ştii şi tu jocul 

doar l-am încercat de-atâtea ori

în vara în care făceam schimb

de albe metafore

pe sub masa parabolei

de vânturi îndoite cu  zâmbet

şi de valsuri în ploi

din nefericire

în culisele vorbelor

tremură încă povestea

pentru că noi

nehotărâţii cu aripi de colibri

zburăm mai puţin înainte

şi mai mult în zigzag

şi-napoi

întâlnirile sporadice

din subsolul dimineţilor

acurateţea rândurilor

scrise cu font de lumină amabilă

va rămâne doar în prim-planul jurnalelor noastre

încorsetate de vânt

ca să rămâi consecvent

cu orizontul de la capătul stărilor

abreviază atingerile altora

( coerenţa vine doar din folosirea prezentului)

şi renunţă să mai regizezi

filme ale căror scenarii

au fost scrise într-o pauză de…