nu e nimic imposibil acum nici măcar

uciderea lunii

care simulează plânsul de nou-născut



e ziua în care îmi strâng patriile într-o valiză

ce cuprinde doar 30 de kilograme

iar cea de mână 10 kilograme de ură

necesară conviețuirii mele cu neantul



e o luptă crâncenă aici pentru

petele de sânge și de lumină

nimeni nu…

golirea e un ritual pe care îl practic în fiecare zi după clătirea ochilor

acesta e singurul loc unde îmi pot revedea animalul în liniște

să-i împărtășesc tot ce-mi trece prin minte

ea era hotărâtă să plece la moscova voia să fie trezită din somn de plânsul copilului său

eu fiind suprarealist deși nu auzisem de breton nici de naum zis și gellu

am preferat să merg la secția de radiologie testul…

e zece a zecea

douămii și zece ani au trecut

de când s-a scuturat palmierul

iar oxigenul

a împlinit trei sute cincizeci

de milioane

de ani

de când s-a ridicat din ocean

și s-a așezat cuminte în aer

așteptându-mi plămânii

tu mecca mea în chip de femeie

dezgolește-te…

nu nu-mi pasă de umbra ta

nici nu am vreun motiv bine întemeiat

să-ți țin minte numele

tu păstor al ruginii și al luciului

modulează-ți sunetele

pendulează între morțile tale de glorie

eu mă voi roti în tăcere

în cercurile mele de apă

până la însetare

apoi le voi bea unul câte unul

și mă voi…

fixând pe creștet un cerc decupat

din rugina lanțurilor

mă exfoliază până la ultimul os

n-am destul timp să număr stelele moarte

din ochii tăi îmi spune

iar pielea ta a devenit suficient de arsă

de soare încât nu mai simte nici măcar

izbirea lacrimilor

pământul e prea obosit ca să mai poată

distinge plânsul de geamăt…

repetați după mine

mulțumim pietrelor pentru tăcerea lor

zidurilor pentru răbdarea lor

mulțumim peșterii

pentru nedezvăluirea secretului

nici măcar acelui palmier bătrân

deși își trimite roadele apoase

în fiecare an

în atâtea guri însetate

mulțumim bradului pentru verdele său

himenului…

visez

îmi explodează visul

visez

îmi explodează cerul

culeg rămășițele și le înfig în tălpi

curg curg până ce devin o junglă de pași

și de sunete...

în mine se nechează se rage

se vânează se cântă se sperie

se zboară se dezgolește

se cade se izbește

în mine se adună cârduri de dumnezei…

drumule
dă-mi voie să-ți fiu un șanț
să tac despicat
la marginea ta
până când ți se adună în mine
toate sunetele și pașii
apoi să mă ridic deasupra-ți
un singur pas imens și verde
plecându-mă sub cer
ca sub botul unui câine...

kepler22-b e o soluție probabilă

lunec în vis

în realitate știu să mă rostogolesc doar

un cal alb nechează pe un câmp alb

mă trezesc

un strigăt submarin biciuiește necontenit apele

stau arăbește așteptând

stau turcește sorbind

stau rusește mârâind

stau americănește scriind testamentul

în talpa mea…

se încarcă memoria

se încarcă până la ultimul mormânt

la niciun nume nu mai răspunde copacul

o serenadă aurie scoate umbrele

din ascunzișurile lor

apa își urmează cursul neinteresată

de nicio privire

o piatră îmi mângâie senzual linia vieții

ghemuindu-se în palmă

în timp ce îmi cade din ochi un dumnezeu

sărat și…

aurii se prind sunetele de mâini

formând cercuri în memorie.

atât de ostenit sunt încât

nu mai pot să număr valurile

ce mi se izbesc de tălpi.

amintirile se desprind de mine

străpungând distanțele

dintre spumă și zbor

când rana mi se așează ca o insulă

în apa ta

în așteptarea pescărușilor obosiți…