la porțile

prin care intrǎ și-mi ies sentimentele

voi pune strajǎ niarne*

sǎ nu mai treacǎ nicio impresie sau amǎnunt

care ȋmprǎștie ȋn aer tristețe

amenințarea aceasta

o simt ca o pecingine extinsǎ peste conturul zilei

pe care eu

cu tot…

demult

simt că locul meu nu se află în văzul lumii

şi nici ascuns în adâncimi de întuneric

ȋl simt

în prejma unei fărâme de cer

căruia bătăile inimii mele

îi despică tăcerea

când întreb și nu capǎt răspuns

liniștea nu se mai scurge prin mine…

ai auzit  niarne* acel pocnet

parcă au căzut stelele-n mare

sau iarba pământului

a încolţit deodată

deschizându-și pleoapele verzi ȋn adierea timpului

poate acest zgomot

a pǎtruns în creierul meu

dupǎ implozia  sufletului

când i s-au prăbușit cele mai ȋnalte…

umblu prin ele

cǎutând o breșă minusculǎ

sǎ evadez

știu cǎ drumul este demult stabilit

de aceea

acord întâmplǎrii prezumție sacrǎ

oricât aș  ocoli-o

existǎ ȋn spatele irișilor

o sclipire

care cǎlǎuzește …

ȋmi pare cǎ sensul vieții niarne*

e ca al unei cascade în care cuvintele cad

de la înǎlțimea îngerilor

cu cât înǎlțimea este mai mare

cu atât zgomotul umblǎ ȋndelung prin ȋnțelesuri

așezând adevǎrul în lume

precum tǎvǎlugul semințele în brazdele veacurilor

 …

niarne*

atâta luminǎ-mi curge pe piele

ȋncȃt

trupul mi-e pictat ca o frescǎ

privește

mǎ despart de mine

printr-un culoar

ce duce la templul cuvintelor

la-nceput

orice cuvânt

a fost un semn…

nicio pǎdure niarne*

nu-i atât de deasǎ

cum sunt drumurile care-mi ies în întâmpinare

laolaltǎ cu oamenii

care-și cautǎ vindecarea

știu

cǎ sunt posesori de rǎni lǎuntrice

peste care

ȋși trag draperii

temǎtori sǎ nu-i ardǎ…

de-ai ști niarne*

cât am cǎutat imaginea unui surâs

sǎ mi-o așez pe inimǎ

irizându-mi-o-n lumina acestui oraș

cǎruia îi colind ca un haiduc strǎzile

sǎ mǎ dezic odatǎ pentru totdeauna

de ritualul alergǎturii

care-mi dǎ buzna ȋn subconștient

mǎrșǎluindu-mi…

iată niarne* anotimpul acesta

îşi stabileşte singur cât încape în el

îşi ţine evidenţa fiecărei naşteri

şi fiecărei ofiliri în parte

aşa cum biserica ţine evidenţa păcatelor

îşi răspândeşte în infinit culoarea

aprinzâdu-și-o în fiecare vinişoară a putinţei

până-i dǎ mugurii-n…

sălbatic

răpuşi de durere

pǎstreazǎ-i sub pleoapele tâmplelor

sǎdiți undeva ȋn memorie

opreşte-le câte-o sămânţă după fiecare moarte

și-n germinaţii sedentare

ca un implant

înfige-le delirul veşnic verde

nu le uita…

degeaba strig niarne*

sperând sǎ  mǎ audǎ un glas atotștiutor

sǎ-mi rǎspundǎ

deslușindu-mi tâlcurile

poate scǎrița urechii mele

nu vrea sǎ-l ia în seamǎ

îndemnându-mǎ

sǎ-i urc alte trepte

unde ochii necunoașterii

storc cȃte o…

iată niarne*

am lăsat şi această iarnă în urmă

la marginea ei

o infuzie de frunzǎ proaspǎtǎ

țâșnește din pieptul fiecǎrui copac

ȋmi ȋmbrac sufletul cu haina lor

aspirându-le-n sânge frǎgezimea

o dizolv ȋn mine

ca pe o nouǎ  viațǎ…

cad zilele acestei primǎveri

peste zidurile vechi ale unor mori de vânt

într-un ritm cadențat

smuls din măruntaiele orelor săptămânilor

şi clipei

peste care abia m-am aşezat

curg tangent cu văzduhul niarne*

amintindu-mi

că nu am şansa…

știi niarne*

astǎzi cugetul mi-a poposit pe o pajiște de cuvinte

ochii nedumeriți

și-au proptit privirile peste cuvântul

transhumanțǎ

n-am cǎutat înțelesul în dex

ci în aburul revǎrsat

de undele izvoarelor fiecǎrei fântâni

oglindindu-i-se-n…

nu ți-am spus niciodatǎ niarne

cât de greu ies din această dulce latargie

când îți ascult bǎtǎile inimii

pulsându-mi prin vene

echilibrul secundei

uneori

când somnul îți este adânc

mǎ chircesc ca un embrion în pântecul tǎu

personificând în gând  colțul de…