E timpul desfrunzit şi demodat

secundele-s pătate de rugină,

din viitor se trage foc încrucişat

în zbor de fluturi spre lumină.

Se recrutează oameni fără vârstă

cu epoleţii prinşi între cuvinte,

acolo unde veşnicia-i mai îngustă

şi nu pot merge anii spre-naite.

Se fac măsurători printre destine

de croitori în univers pierduţi,

înstrăinând ce pot şi le-aparţine

la cei care le sunt…

Aud cum paşii plâng pe străzile pustii,

un frig cu suflet sângerând mă-mbie,

tristeţea din vitrine prinsă-n armonii

pândeşte focul sacru aievea să învie.

Un farmacist închide oblonul peste vise

doar ploaia spală zidul nopţii de tăceri,

când gunoierii strâng speranţele promise

să nu pot găsi mâine cărările spre ieri.

La tâmplă mi se-agaţă umbra unei clipe,

ninsorile din gând îmi troienesc uitarea

ca-ntr-un blestem al sorţii…

Cu gheare de foc mă sfâşie în piept

acelaşi vultur ce m-a dus în zbor,

pe vârf de stâncă unde să te-aştept

când zorii dau de ştire tuturor.

Umerii-s pătaţi de prea mult soare

iar cerul tâmplele mi-a prins,

în umbre-albastre răvăşite-n zare

unde tăcerea nopţii le-a învins.

Sub talpa mea mirosul ierbii crud

îmi rătăceşte-a vieţii neputinţă,

iar strigătul pierdut ce nu-l aud

în pieptul sfâşiat a devenit…

Păcatul tău stă-n viaţă dăltuit

nimicurile vremii n-au să-ţi spună,

de zidul cărei lacrimi am strivit

plăcerea de-a rămâne împreună.

Nu ştiu cum te voi pierde uneori

asemeni unui fluture-n grădină,

îmbrăţişat de umbra unei flori

cât timp se-ntorc tăcerile la cină.

Şi dor îmi este ca-ntr-o nebunie

de tot ce s-a distrus cu un sărut,

şi-am transformat iubirea-n agonie

ca un păcat de mulţi necunoscut.

Mă…

Împăturesc cu grijă restul vieţii

într-un dulap al anilor ce vin,

şi strâng în palme roua dimineţii

să spăl pe-alocuri cerul cu senin.

Trăiesc durerea pusă-ntre cuvinte

zâmbind cu înţeles necunoscut,

şi-mi despletesc aducerile-aminte

răpind uitării tot ce mi-a cerut.

Încerc să fiu străinul dintre şoapte

cu paşii-n iarba viselor târzii,

îmblânzitorul umbrelor în noapte

croind un drum spre alte galaxii.

Nu…

Când vântul focul cerului va stinge

şi totul va rămâne-un simplu vis,

vei tresări uşor şi zori-ţi vor atinge

c-un strop de rouă ochiul nedeschis.

Încerci să prinzi în falduri la perdele

din frumuseţea unui zbor pierdut,

când se-mpletesc în zări făclii de stele

şi ne zâmbesc plăceri de prin trecut.

Pierduse veşnicia nopţile-n clepsidră,

pereţii desenau cu umbre amintiri,

eu m-ascundeam în ochii tăi…

Aluatul nedospit al gândurilor nu va fi sortit coacerii

nu vor fi plămădite idei controverse rugăminţi

vatra tâmplelor a rămas rece

cândva aprindeam focul cu vreascuri de şoapte

făceam jăratec din cuvinte

tu ştiai să frămânţi tăcerea până când izvorau speranţe

silabele se strigau singure

se-mprumutau amintirile cu anotimpuri

potcoveam copitele norilor cu fulgere

tunetul cădea ca o povară pe flori necrescute

trepte ce scârţăiau strident aşteptau…

Din visuri multe am făcut statui,

le-am asezat pe socluri din zăpadă,

treceau călări soldaţii nimănui

luând arcada pleoapelor drept pradă.

Mi-au tremurat cuvintele-n ninsoare,

bucăţi de nori pe cer prindeau contur,

mi se furau statui la întâmplare

desenând pe soclu' al vieţii abajur.

Îmi troieneam privirea cu păcate,

muşcau din tâmplă gânduri neperechi,

se judecau tăceri pentru dreptate

ca un blestem…

În mine cresc stânci, prăpăstii adânci,

cărări printre brazi ce urcă spre cer,

suave-aşternuturi în iarbă să-ţi culci

speranţele prinse-ntr-al lumii mister.

Deasupra mea norii tivesc curcubeie

să pară mai sinceri decât ar fi fost,

păstrând pentru noapte o cale lactee

spre care se-ndreaptă al viselor rost.

Izvor din adâncuri se scurge prin mine

tăcerea pădurii e murmur de stâncă,

şi toate din preajmă îmi…

Cu greu înţelegi ce cuvintele-ţi spun,

armonia din gânduri e un soclu de piatră,

un spital cu un medic ucigând un nebun

atârnat cu privirea de-a tăcerilor vatră.

Ţi se pare târziu când pădurea-nverzeşte

pieptul tău învelit cu zăpezi se dezgheaţă,

doar nebunul ucis de sub pleoape priveşte

cum viaţa se schimbă în simplă prefaţă.

Şi nimic nu e sigur cu plăcerile-n palme,

scrijelită stă umbra peste trunchiuri de…

Ochii prin care cuvintele îşi privesc înţelesul

şi-au închis pleoapele sub pătura tăcerii

adierea vântului în pădurea emoţiilor

îi fac să tresară uneori

e o boală răvăşitoare când speranţele mor

fântâna visurilor săpată de viaţă a secat

nu mai există setea de comunicare

trăiesc într-o lume imaginară rece în felul ei

gândurile îşi deschid larg ferestrele

să văd goliciunea din ele

amintiri ascunse după tufişuri de timp

se arată îmbrăcate…