De-nviere mă bociră,

de trezirea-mi adormiră

și mă tot plimbai haihui

suflet ne-mpăcat ce fui,

până-n zarea cea măreață

când trăgea spre dimineață.

Însă n-am știut să-ncui

noaptea neagră din călcâi

și mi s-a urcat spre tâmplă

visătoare și adâncă,

că senin mă-ntunecai

de culori mă lepădai

ca de al luminii strai.

Și mă-ntind s-ajung mai jos

de clădirea mea din os

unde șade făt frumos,

ce din steaua sa…

Mi-e cerul tot

deschis în unghiuri drepte,

îmbrățișez ce mai rămâne

după vis.

Îmi zboară gândul

către lumi concrete,

mi-e sufletul deschis

spre paradis.

Cunosc tot drumul

care trece prin sintagme

împrumutate de la cabotini

și-nvăț eternitatea

în fiecare clipă,

când libertatea

doare mai puțin.

Rostesc constant

cu voce gravă,

dar în șoaptă,

descântece uitate pe pământ,

însă prin lutul

frământat de…

Cât e ceasul?
Ce sunt eu?
Un moment,
un moment de minunare
în care materia
s-a creat pe sine însuși superb,
dând forță cuvântului
și cuvântare creației.
De aceea vă spun
- nu veșnicia este scopul
ci drumul până acolo
este minunea în sine.

Sunt rupt în părți distincte,
după vânturi,
echidistant împrăștiat
prin timp,
în spațiu
caut veșnic epicentrul
să aflu-n care parte
să mă-mbin.
Doar sufletul,
esență rubinie,
mimează forma
celui care sunt
și neștirbit așteaptă-mbrățișarea,
a formelor exacte
fără nici un timp,
la poarta universului
spre absolut visând.

Stau călăros și mândru
pe după subsuorile timpului,
am plătit pentru asta
cu sfoara groasă
și dulce
pe care o dădeam demâncare
vieții mele
și deancălare
se vede totul mai mare.
Sub cerul mieros
mi se arată totul
până în depărtare,
sunt eu și timpul meu,
ce strașnică mirare.