Scriu cu degetul pe fereastră. Iau toate literele, le ordonez. Și alcătuiesc cuvinte. Le așez acolo, le așez unele peste altele. Încap zeci, sute. Încap mii de cuvinte pe această fereastră. E fereastra sufletului. Dar ea a început să se închidă. Dincolo de cuvinte este cerul. Și este atât de albastru, întocmai ca zâmbetul lor. Zâmbesc cuvintele mele. Au descoperit dansul. E dansul pe sticlă. Mai ușor, le șoptesc. Vă veți sparge odată cu sticla. Nu m-ascultă. Iar dansul lor este și mai nebun. De ce nu mă credeți? Veți ajunge ca mine... Ca mine... ucisă de cioburi. Nu mi-au rămas decât ele. Cuvintele. Și mi-e teamă... Mi-e teamă că peste un timp... Le voi pierde.

***

Nu mai e mult. Aproape o lună. Îmi verific biletul. Îmi fac și bagajele. Nu mă împiedică o gânganie mică.

Îmi deschid laptopul. Vreau să mă familiarizez cu minunatele locuri. Spun „minunate” deși nu le-am văzut niciodată. Doar pe Zorba Grecul îl știu. Și dansul lui Anthony Quinn. Întotdeauna le-am asociat numele cu țara aceasta. Dau drumul la muzică. Ascult melodia. Și, imaginar, încep să dansez. Marea Egee este în spatele meu. Pașii mei se mișcă încet. Apoi din ce în ce mai rapid. Ridic un picior. Îl dau înainte, în spate. Lateral. Și încep să alerg. Fac iarăși o tură îndărăt. Muzica se întețește și ea. Eu dansez. Dansez Zorba Grecul, crezând că dansul îmi este real.

Dar minune! Nu sunt singură. În dansul acesta a apărut și-un străin.

• Bună seara, străine. Mișcă pașii odată cu mine.
  

Nu te întreba cine sunt.

Străinul tace. Dar pașii și-i mișcă. Eu mă învârt în dans mai abitir. Și iubesc tot mai mult dansul acesta grecesc. În spatele nostru marea își poartă valurile ritmic. Dus-întors. Duce speranțele și gândurile noastre, le duce departe. Apoi le-aduce din nou îndărăt. Altele. Proaspete.

Deodată opresc pașii. Îmi dau seama că sub tălpi nu se află nisip. Sunt trepte multe. Sunt stânci, iar noi dansăm pe o treaptă înaltă. De la înălțimea aceea privesc marea. Nu este albastră. Marea aceasta este altfel. Are culoarea smaraldului.

Realizez că pericolul este chiar în spatele nostru. În dans puteam să cădem. M-așez obosită pe o stâncă. Și privesc la verdele care se ascunde în mare. Privesc și mai sper că viața renaște. Îl caut, tăcută, din ochi pe străin. Nu mai este. A dispărut odată cu dansul. Unde ești, străine? Te caut. Dansul era atât de frumos! Mă îngrijorez c-am rămas singură. Nu vreau să cad de pe stânci... Și totuși îndrăznesc să m-arunc în apele verzi...

Libertate destrămată- fragmente