Iar o dat dihania asta de iarnă peste mine, bădiţă, şi mi-o intrat în suflet, în ciubote, în măduva oaselor, până şi-n călimară mi s-o băgat pustia, că trebuie din când în când s-o ţin deasupra lumânării de parcă mi-aş încălzi mădularele ca să mai pot să umblu. Că asta simt eu, când peniţa-mi alunecă pe hârtie dând grai poveştilor, că zburd pe poteca copilăriei mele şi nici pârdalnica asta de inimă nu mă mai poate opri din neastâmpăr.

Mi-i anevoie, bădiţă, să purced până la ferestruica…