Sonetul XI de Pablo Neruda

[Amanda Spulber]

Mi-e foame de gura ta, de vocea ta, de părul tău

și merg pe străzi fără să mănânc, tăcut,

pâinea nu mă hrănește, răsăritul mă zăpăcește,

sunetul fluid al trecerii tale prin zi îl ascult.

Sunt înfometat de râsul tău alunecos,

de mâinile tale și culoarea lor de grâu furios,

mi-e foame de unghiile tale ca o piatră pală,

vreau să-ți mănânc pielea ca o migdală.

Vreau să mănânc raza de soare ce arde-n frumusețea ta

și nasul, suveran al feței tale arogante,

umbra fugace a genelor tale vreau s-o mănânc

și vin înfometat, adulmecând amurgul,

vânându-te, vânându-ți inima fierbinte,

ca o pumă în pustietatea de la Quitratúe.

Tengo hambre de tu boca, de tu voz, de tu pelo

y por las calles voy sin nutrirme, callado,

no me sostiene el pan, el alba me desquicia,

busco el sonido líquido de tus pies en el día.

Estoy hambriento de tu risa resbalada,

de tus manos color de furioso granero,

tengo hambre de la pálida piedra de tus uñas,

quiero comer tu piel como una intacta almendra.

Quiero comer el rayo quemado en tu hermosura,

la nariz soberana del arrogante rostro,

quiero comer la sombra fugaz de tus pestañas

y hambriento vengo y voy olfateando el crepúsculo

buscándote, buscando tu corazón caliente

como un puma en la soledad de Quitratúe.

[Amanda Spulber]

Vă mulțumesc frumos pentru încurajare, doamnă Cornelia Calaidjoglu! :)