Sălcii plângătoare de Nazim Hikmet

[gabriel cristea]

Ape curgeau

nălucind sălcii-n oglindă.

Și plete în apă stăteau să-și întindă.

Lovind cu săbii de foc plângătoare,

galopau călăreți purpurii spre apusul de soare!

Deodată,

aidoma pasării-clipă,

săgetată-n aripă,

la mal,

un călăreț sângerând căzu de pe cal!

N-a strigat,

pe nimeni să-ntoarcă din drum n-a-ndemnat,

doar a privit cu lacrimi în ochi

potcoave strălucind în galop!

Ah, ce păcat!

Ce păcat pentru el,

că nu va mai sta pe grumazu-nspumat,

gonind printre albe oștiri, cu iatagan scânteiat!

Potcoave,-n ecouri, se sting rând pe rând,

se pierd călăreții prin soare-apunând!

Călăreți, călăreți, călăreți sângerând,

cai înaripați de vânt!

cai, aripi și vânt...

cai de vânt...

cai...

cal...

Viața s-a scurs  precum caii cu àripi de vânt!

Și susurul apei s-a potolit

Umbrele s-au adumbrit,

culorile s-au vestejit.

Pânza neagr-a vălurit

peste ochi de cicoare,

și sălcii s-au aplecat,

plângătoare, 

peste păru-ți bălai!

Nu plângeți, voi sălcii curgătoare,

nu lăcrimați!

În luciul apei negre mâini nu-ncrucișați,

nu-ngenunchiați,

nu lăcrimați!

traducere - g.Cristea

Nazim Hikmet (1902-1963)

,,Părintele poeziei moderne turce, Hikmet era de baștină din Salonic. Destinul l-a dăruit cu harul marilor poeți, dar nu și cu o existență lejeră, viața sa  adesea plină de un dramatism neprevăzut realizând o simbioză perfectă cu lupta pentru eliberare socială a poporului turc. Din douăzeci și opt de ani cât a fost condamnat pentru activitate revoluționară, Hikmet trăiește mai mult de un deceniu în temniță. Ultimii ani de viață și-i petrece la Moscova, unde în tinerețe audiase cursurile de sociologie și cunoscuse elita poeziei ruse, printre alții pe Maiakovschi și Esenin. Moare departe de patrie, în 1963. Nazim Hikmet realizează o sinteză a folclorului, trecut prin experiența poeziei moderne, scoțând definitiv lirica turcă de sub tirania literaturii culte, tributară lexicului arab și persan. În majoritate, poemele sale sunt cântece de temniță, strigăte de durere care seamănă cu o confesiune colectivă, a unei umanități purificată prin tărie și dragoste".

                          (Nevizat M.Yusuf)

Salkim söğüt

Nazim Hikmet

Akıyordu su

gösterip aynasında söğüt ağaçlarını.

Salkımsöğütler yıkıyordu suda saçlarını!

Yanan yalın kılıçları çarparak söğütlere

koşuyordu kızıl atlılar güneşin battığı yere!

Birden

bire kuş gibi

vurulmuş gibi

kanadından

yaralı bir atlı yuvarlandı atından!

Bağırmadı,

gidenleri geri çağırmadı,

baktı yalnız dolu gözlerle

uzaklaşan atlıların parıldayan nallarına!

Ah ne yazık!

Ne yazık ki ona

dörtnal giden atların köpüklü boynuna bir daha yatmayacak,

beyaz orduların ardında kılıç oynatmayacak!

Nal sesleri sönüyor perde perde,

atlılar kayboluyor güneşin battığı yerde!

Atlılar atlılar kızıl atlılar,

atları rüzgâr kanatlılar!

Atları rüzgâr kanat...

Atları rüzgâr...

Atları...

At...

Rüzgâr kanatlı atlılar gibi geçti hayat!

Akarsuyun sesi dindi.

Gölgeler gölgelendi

renkler silindi.

Siyah örtüler indi

mavi gözlerine,

sarktı salkımsöğütler

sarı saçlarının

üzerine!

Ağlama salkımsöğüt

ağlama,

Kara suyun aynasında el bağlama!

el bağlama!

ağlama!