Îngerul- Hans Christian Andersen

[Anca Tanase]

Îngerul

 

De fiecare dată când moare un copil cuminte, coboară din cer un înger trimis de Dumnezeu, ia în braţe corpuşorul mort şi, întinzându-şi marile aripi albe, porneşte în zbor peste locurile pe care le-a iubit micuţul, culegând şi o ramură înflorită pe care să i-o ofere lui Dumnezeu, pentru ca, acolo sus, să stralucească mai frumos decât pe pământ. Dumnezeu strânge la piept toate acele flori, iar pe cele care-i plac mai mult le sărută, şi florile capătă glas şi cântă în cor alături de cei binecuvântaţi.

 

Vă spun acum ceea ce povestea un înger venit de la Dumnezeu, în timp ce se ridica la cer cu un copilaş mort: şi copilul îl asculta ca prin vis. Zburau peste locurile în care se jucase micuţul, trecând pe deasupra unor grădini pline cu flori nespus de frumoase.

 

Pe care s-o luăm ca s-o plantăm în cer? -a întrebat îngerul.

Creştea acolo o tufă de trandafiri, frumoasă şi sveltă, căreia o mână rea îi rupsese ramurile, care acum atârnau uscate în toate direcţiile, încărcate de boboci abia deschişi.

 

Săracul trandafir! -a exclamat copilul-. Să-l luăm cu noi; la Dumnezeu va înflori.

Şi îngerul a luat trandafirul, sărutându-l pe copil pentru cuvintele sale; şi micuţul întredeschise ochii.

Au mai cules apoi o mulţime de flori, care de care mai frumoase, dar şi câteva floricele modeste de creasta-cocoşului şi violete de câmp.

 

Acum avem un buchet frumos -spuse copilul; şi îngerul dădu din cap în semn de aprobare, dar încă nu pornea în zbor spre Dumnezeu. Era noapte, şi domnea o linişte deplină; cei doi au mai rămas un timp în marele oraş, plutind în aer pe deasupra unei străduţe înguste, plină de grămezi de paie şi cenuşă; ceva era schimbat: se vedeau diverse obiecte, cum ar fi căşti de protecţie, ca cele folosite pe şantiere, bucăţi de ciment, pălării vechi şi cârpe, pe scurt, totul avea un aspect cât se poate de neplăcut.

Printre toate acele gunoaie, îngerul i-a arătat cioburile unei oale sparte; din ea căzuse o bucată de pământ, cu rădăcini, a unei mari flori sălbatice, deja uscată, şi care din această cauză fusese aruncată în stradă.

Hai s-o luăm cu noi -spuse îngerul-. In timpul zborului am să-ţi spun de ce.

Îsi reluară zborul şi îngerul îşi începu povestea:

 

Pe străduţa aceea îngustă, într-o colibă mititică, trăia odată un biet copil infirm. S-a născut şi a trăit în cea mai neagră sărăcie; tot ce putea să facă era să se plimbe prin cămăruţa lui, sprijinindu-se pe două cârje; n-a avut niciodată parte de un strop de fericire. Vara, în anumite zile, câteva raze de soare pătrundeau în colibă, nu mai mult de jumătate de oră şi atunci micuţul se încălzea la soare şi se uita cum sângele îi devenea aproape transparent în degetele slabe, pe care le ţinea ridicate în faţa ochilor, spunându-şi: “Da, astăzi am putut să mă plimb”. Aflase despre existenţa pădurii, despre cât de verde era primăvara, de la băiatul vecinului, care-i aducea prima ramură de stejar. Şi-o punea pe cap şi visa că se află sub copac, în coroana căruia strălucea soarele şi cântau păsările.

 

Într-o zi de primăvară, prietenul său, băiatul vecinilor, i-a adus şi niste flori de câmp, printre care se afla şi una cu rădăcină pe care au plantat-o într-un ghiveci şi ghiveciul l-au pus lângă pat, aproape de fereastră. Mâna care a plantat floarea a fost cu noroc, căci floarea a crescut şi în fiecare an a dat ramuri noi şi a înflorit; pentru copilul infirm aceasta era cea mai frumoasă grădină, mica sa comoară, aici, pe Pământ. O privea şi o îngrijea, atent să-i ofere şi ultima rază de soare care pătrundea prin ferestruică; floarea făcea parte din visele lui, căci pentru el înflorea, pentru el îşi răspândea mireasma şi îi inveselea privirea; către ea s-a întors în clipa morţii, când Dumnezeu l-a chemat la el. A trecut un an de când plecase la Dumnezeu, an în care plăntuţa a continuat să stea în fereastră, uitată şi uscată; atunci când casa a fost golită, floarea a fost aruncată în stradă. Şi aceasta, pe care o vedem acum, e floarea, biata floare ofilită pe care am pus-o în buchetul nostru, căci ea a dăruit mai multă bucurie decât cea mai frumoasă floare din grădina unei regine.

Dar, de unde ştii toate astea? -l-a întrebat copilul pe îngerul care îl ducea la cer.

Ştiu -a răspuns îngerul- pentru că eu am fost acel sărman copil invalid care umbla sprijinindu-se în cârje.

Şi eu îmi cunosc bine floarea!

Micuţul a clipit de câteva ori şi a deschis ochii, fixându-şi privirea pe chipul strălucitor al îngerului; şi, în aceeaşi clipă, au ajuns în Cerul lui Dumnezeu, unde totul era veselie şi binecuvântare. Dumnezeu l-a strâns pe copil la pieptul său, şi copilului i-au crescut aripi ca şi celorlalţi îngeri, aripi cu care a început să zboare. Dumnezeu a strâns la piept şi florile, iar pe cea ofilită a sărutat-o, şi floarea a căpătat glas şi a început să cânte în cor cu îngeraşii care se roteau în jurul celui Preaînalt, unii foarte aproape de El, alţii formând un cerc în jurul primilor, şi tot aşa, cercuri-cercuri, care se întind la infinit, cercuri de îngeri strălucitori de fericire. Si toţi cântau, şi mari şi mici, împreună cu micuţul binecuvântat şi cu biata floare sălbatică, cea care fusese aruncată la gunoi, pe străduţa strâmtă şi întunecoasă, în ziua în care a fost golită casa.

trad. Anca Tanase

 

[Ion Lazăr da Coza]

Nu înţeleg prezenţa unor cratime în text... nu-şi au locul.

Traducerea e o reuşită, zic eu. Cursivă.

Vă sugerez să postaţi această traducere şi în Grupul TRADUCERI ŞI TRADUCĂTORI, eventual şi textul original.

Încântat.

da Coza

[Anca Tanase]

Erau in textul spaniol si automat le-am lasat asa. E o poveste, nu stiu daca are rost s-o postez in grupul pt. traduceri, acolo am postat altceva (Altazor), bineinteles si textul original.

Multumesc pt. comentariu si trecere peste textul meu.

Cu stima,

Anca Tanase