Nestemata inimii

[Corina Militaru]

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost nu s-ar fi povestit. A fost o fată de o frumuseţe în toate, cum nu s-a mai văzut. Şi trăia fata noastră într-un sat uitat de lume, unde toţi o îndrăgeau. Era când veselă şi zglobie ca un izvor cristalin de munte, când visătoare dansând cu vântul, dar niciodată tristă. Iubea fluturii şi apele, florile şi copacii, soarele şi câmpiile, iar toţi, oameni, vieţuitoare, natură, îi erau prieteni, mereu alături de ea. Se oglindea în apele limpezi ale lacurilor în timp ce-şi pieptăna cosiţele cu degetele-i fine, se bucura când ploaia o atingea pe faţă cu mii şi mii de picuri veseli şi prietenoşi, se desfăta în soarele cald ce-i mângâia obrajii frumoşi cu raze blânde. Totul era numai bucurie şi iar bucurie. Vorbea cu florile, le mângâia, iar ele o îmbătau cu parfumul lor, vorbea cu păsările, le lăuda cântul, iar ele îi cântau şi mai frumos, vorbea cu luna şi cu stelele, iar ele îi luminau nopţile şi mai mult.
Era tare fericită în satul ei uitat de lume, până când, într-o zi, pe neaşteptate, ceva necunoscut puse stăpânire pe ea şi o făcu tristă. O tristeţe nedefinită, care nu-i dădea pace. Şi au început florile să pălească, pădurile să foşnească neliniştite, vânturile să bată violent căutând să afle ce se întâmpla, păsările să-şi strige dureros neputinţa de a găsi leac tristeţii, apele să curgă vijelios neştiind cum să-şi aline prietena. Toată natura se frământa şi-şi schimbase cursul tot căutând să afle ce anume putea alunga tristeţea fetei. A trecut aşa mult timp şi nimeni nu reuşi să afle remediul tristeţii apărute parcă de nicăieri.
Până într-o zi, când odată cu fulgerul ce străbătu cerul întunecat şi frământat, tăindu-l în două, veni din cer o voce gravă care spuse sătenilor că leacul tristeţii este nestemata inimii, piatră preţioasă, pe care aceştia trebuiau să i-o aducă fetei pentru ca inima ei să-şi regăsească fericirea.
Imediat ce acestea s-au întâmplat, sătenii au plecat rând pe rând în lumea largă, să caute acea piatră
preţioasă. Şi au căutat ei , au tot căutat, în toată lumea, în toate zările. Se întorceau pe rând aducând cu ei, câte o piatră preţioasă, cea mai frumoasă găsită de ei, şi o duceau fetei plini de speranţă. Dar nimic din ce ofereau, nu alunga tristeţea din ce în ce mai adâncă. Fata noastră între timp începuse să se ofilească precum o floare neudată, se întuneca aşa cum ziua se stinge în noapte, iar viaţa abia ardea în ea ca o flacără plăpândă de lumânare.
Şi aşa, zi după zi, se adunau nestematele în jurul fetei, dar ea tot tristă era. Sătenii sfâşiaţi de durere nu mai ştiau cum s-o ajute. Se întoarseră din lumea largă şi ultimii plecaţi. Se simţiră la fel de neputincioşi când văzură că, pietrele preţioase aduse de ei nu reuşeau să topească tristeţea.
În tot acest timp, un singur tânăr din acea aşezare, nu plecase în căutarea nestematei inimii. Era frumos cum nu se mai văzuse şi iubea aşa de mult fata încât nu putuse să plece de lângă ea. Îl durea sufletul văzându-i chipul din ce în ce mai palid, dar nu putea să se deslipească de ea nici măcar o secundă. Şi într-o zi privind el cu mare drag la fată, îi mărturisi că nu poate să plece de lângă ea să caute piatra preţioasă, dar că, îi oferă în dar inima lui plină de iubire. Nu termină bine de grăit tânărul, cum v-am zis, că se şi întâmplă o minune. Tristeţea fetei se risipi ca prin farmec şi ea se trezi ca dintr-un somn greu. Chipul ei se îmbujoră iar în ochi începură să-i sclipească scântei de bucurie.
De atunci ei trăiesc fericiţi în satul lor uitat de lume şi dăruiesc nestemata inimii, tuturor celor în care, la un moment dat îşi face loc tristeţea.

[Vasilisia Lazăr]

Da, iubirea adevărată nu poate egala toate nestematele lumii. Frumooos! Felicitări, Corina!

[Corina Militaru]

Multumesc, Lisia!

Cu drag,

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Da, iubirea adevărată nu poate egala toate nestematele lumii. Frumooos! Felicitări, Corina!