Melcul şi trandafirul - Hans Christian Andersen

[Anca Tanase]

Exista odată o câmpie imensă pe care păşteau oi şi vaci. În capătul opus al întinsei câmpii  se afla o gradină frumoasă, înconjurată de aluni.

 

În mijlocul grădinii creştea o tufă de trandafiri, care înfloreau tot anul. Şi acolo, în acea înmiresmată lume de culori, trăia un melc, purtându-şi casa şi bunurile în spinare, având “la îndemână”, ca să zicem aşa, tot ceea ce pentru el reprezenta lumea.

 

Vorbea cu sine-însuşi, despre cum să fie util în viaţă: -Răbdare! -spunea melcul-. Va bate şi ceasul meu. Voi face lucruri mult mai măreţe decât să dau trandafiri sau alune, mult mai mult decât să dau lapte ca vacile şi oile.

 

-Aşteptăm multe de la tine -a spus trandafirul-. Când crezi ca ai să-mi poţi arăta ceea ce eşti în stare să faci?

 

-Am nevoie de timp ca să mă gandesc - a răspuns melcul-; dv. intotdeauna vă grăbiţi. Nu, nu aşa se pregătesc surprizele.

 

Un an mai târziu, melcul stătea la soare aproape în acelaşi loc ca şi în anul anterior, în timp ce trandafirul se străduia sa aibă boboci şi să-şi mentină vigoarea florilor, mereu proaspete, mereu noi. Melcul şi-a scos pe jumătate corpul din cochilie, şi-a întins putin corniţele şi apoi le-a băgat din nou înăuntru.

 

-Nimic nu s-a schimbat -spuse-. Nici măcar cel mai mic progres. Trandafirul continuă sa facă flori, şi asta-i tot ce poate.

 

A trecut vara, a venit toamna şi trandafirul continua să facă boboci şi flori până la căderea zăpezii. Cand a sosit iarna, trandafirul s-a înclinat aproape de pământ; melcul s-a ascuns în pământ.

 

Apoi a început un alt anotimp şi trandafirii au apărut din nou, la fel şi melcul.

 

-Acum eşti deja un trandafir bătrân -a spus melcul-. Curând va trebui să te gândeşti la moarte. Deja ai dat lumii tot ce puteai să-i dai. Dacă ceea ce era înlauntrul tău a avut sau nu valoare, la asta n-am avut timpul necesar să mă gândesc în linişte. Dar e limpede că n-ai făcut nimic pentru dezvoltarea ta interioară, căci altminteri ai fi avut şi fructe pe care să ni le oferi. Ce zici de asta? Curând nu vei fi decat un băţ uscat…Înţelegi ce vreau să-ţi spun?

 

-Mă îngrijorezi -a spus trandafirul-. Niciodată nu m-am gândit la lucrurile astea.

 

-Evident, niciodată nu te-ai preocupat să te gândeşti serios la ceva. Te-ai întrebat vreodată de ce înfloreşti şi cum, de ce o faci în acest mod şi nu altfel?

 

-Nu -a răspuns trandafirul-. Înfloream de bună voie, pentru că nu puteam face altfel. Soarele era atât de cald, aerul atât de proaspăt! Îmi potoleam setea cu stropi curaţi de rouă şi ploaia generoasă; respiram, eram viu. Din pământ, de-acolo din adânc, urca spre mine puterea de care aveam nevoie, aceeaşi care şi cobora asupra mea din înalturi. Simţeam o fericire mereu nouă, profundă, şi astfel trebuia să înfloresc intr-una. Aceasta era viaţa mea; nu puteam să fac altceva.

 

-Viaţa ta a fost prea uşoară -a spus melcul (Fără a se gândi câtuşi de puţin la a sa)

 

-Sigur -a răspuns trandafirul-. Mi s-au dat toate. Dar tu ai avut mai mult noroc. Tu eşti una dintre acele creaturi care gândesc mult, una dintre acele fiinţe extrem de inteligente care îşi propun să uimească lumea într-o zi…într-o zi…Dar, la ce îţi foloseşte trecerea anilor dacă nu faci altceva decât să te gândeşti la ce poţi face util pentru lume?

 

-Nu, nu, nicidecum -a spus melcul-. Lumea nu există pentru mine. Ce treabă am eu cu lumea? E suficient dacă mă ocup de mine însumi, în interiorul meu.

 

-Dar n-ar trebui ca toţi să dăruim celorlalţi ce-i mai bun în noi, n-ar trebui să le oferim tot ce putem? Bineînţeles că ţie n-am putut să-ţi dau altceva decât trandafiri; dar tu, care ai atâtea daruri, tu ce ai dat lumii? Ce poţi să-i dai?

 

-Să-i dau? Să dau eu lumii? Dar la ce serveşte lumea? Pentru mine nu înseamnă nimic. Hai, tu continuă să-ţi cultivi florile; doar pentru asta eşti de folos. Lasă alunii să-şi facă fructele lor, vacile şi oile să-şi dea laptele; fiecare are propriu-i public, şi eu deasemeni, îl am pe-al meu, în interior.. Mă adăpostesc în mine, şi acolo vreau să rămân! Lumea nu mă interesează.

 

Şi cu aceste cuvinte, melcul a intrat în casă şi a închis-o.

 

-Ce păcat! -spuse trandafirul-. Eu n-am cum să mă ascund, oricât de mult aş vrea. Mereu trebuie să fac acelaşi lucru, iar şi iar, mereu trebuie să mă arat lumii prin florile mele. Petalele lor cad şi le împrăştie vântul, deşi cu siguranţă am vazut odată o călugărită, cum păstra una din florile mele în cărticica ei de rugăciuni, şi cum o copilă frumoasă strângea altă floare la piept, şi un copil sărutând altă floare, în perioada cea mai fericită a vieţii sale. Mi-a făcut bine să văd toate astea, a fost o adevarată binecuvântare. Acestea sunt amintirile mele, viata mea.

 

Şi trandafirul a continuat să înflorească în toată nevinovăţia sa, în timp ce melcul dormea adăpostit în căsuţă. Lumea nu însemna nimic pentru el.

 

Şi anii au trecut.

 

Melcul murise, se întorsese în pământ, trandafirul, la fel, şi floarea din cartea de rugăciuni dispăruse…Dar în grădină scoteau muguri alte tufe de trandafir, şi alţi melci continuau cu aceeaşi filozofie, se încuiau în casele lor şi scuipau pe lume, care nu însemna nimic pentru ei.

 

Timpul trecea şi aceeaşi poveste se repeta la nesfârşit…