Furnicuţa

[Cristina Nălbitoru]

 

 

            Odată, demult, într-un ţinut îndepărtat, trăia o furnică tânără şi frumoasă. Într-o bună zi se îndrăgosti de un chipeş furnic. Din dragostea lor apăru o furnicuţă mică, gingaşă şi cu ochişorii albaştri ca cerul senin. În familie se înţelegeau bine. Furnicul mergea zi de zi şi aducea hrană pentru scumpa lui soţioară şi frumoasa  fiică. Mama furnică deretica prin casă şi avea grijă de micuţa copilă. Dar într-o zi furnicul plecă de dimineaţă, cum făcea de fiecare dată, dar seara nu se mai întoarse acasă. Săraca furnică îl căută  disperată prin împrejurimi, dar nu-i dădu de urmă. Lacrimi fierbinţi îi curgeau din ochişorii ca două mărgele, iar în urma lor lăsau firişoare de riduri care se adânceau odată cu trecerea timpului.

            Zilele treceau, iar ea îl tot căuta până când se trezi că iarna bate la uşă şi biata de ea nu-şi agonisise hrana pentru iernat. Anotimpul rece învălui întinderile şi din cerul plumburiu începură să cadă primii fulgi de nea. Într-o noapte zăpada se aşternu peste muşuroiul lor. Tânăra mămică se îmbolnăvi de atâta plâns şi jale, iar proviziile pe care le mai avuseseră trebuiau consumate cu economie. Mama, din pătucul rece, o îndruma pe furnicuţă să deprindă treburile gospodăriei şi îi destăinuia din secretele vieţii.

            Zilele şi nopţile se scurseră lent şi în sfârşit apărură primii ghiocei vestind sosirea primăverii. Soarele a început să-şi trimită spre pământ razele sale strălucitoare şi calde. Încet, încet totul revine la viaţă.

            Furnica mamă începe munca şi o ia şi pe fiica sa, arătându-i frumuseţile naturii şi locurile de unde îşi puteau procura mâncarea zilnic dar şi proviziile de iarnă.

            Trecu primăvara, veni vara, apoi toamna şi iarna se treziră că norii se bat cu perinile de fulgi. Iarna asta fusese foarte geroasă, cu puţină zăpadă iar muşuroiul începuse să se dărâme, fiindcă nu avuseseră o mână bărbătească care să-l consolideze aşa cum trebuie. Tânăra mamă se îmbolnăvi rău şi până în primăvară muri. Copila rămase singură fără mamă, fără tată, fără fraţi sau surori, nu avea pe nimeni prin apropiere rude sau prieteni. Plânse atât de mult de situaţia în care se afla că abia se mai ţinea pe picioare.

            Dar într-o zi primele zile de soare ale noului anotimp străbătură prin crăpăturile muşuroiului şi-i încălziră trupul mic şi fragil. Se ridică din pătucul său sărăcăcios, ieşi afară şi păşi pe pământul reavăn. Se opri la umbra unei frunzuliţe şi epuizată de puteri adormi. Deodată din zbor se opri un tânăr furnic care plecase în recunoaştere şi o zări pe gingaşa furnicuţă. Se apropie de ea şi cu aripioarele sale o mângâie cu blândeţe. Simţind atingerea cavalerului furnic deschise ochişorii şi două lacrimi se rostogoliră pe obrăjorii ei catifelaţi. Tânărul cavaler fu cuprins de fiori plăcuţi, ca o adiere de vânt, la vederea ochilor albaştri ca cerul senin. Niciodată nu văzuse o domnişoară furnică mai frumoasă ca aceasta. Imediat fiorii dragostei îi răscoliră inima şi se îndrăgosti de ea. Tânărul cavaler fără să mai zăbovească o ceru de soţie. La asemenea solicitare biata furnicuţă tresări şi-i şopti:

            - Cum poţi să-mi ceri aşa ceva? Eu sunt mică şi singură şi pe deasupra şi săracă. Nu am mamă, nu am tată, nu am fraţi sau bunici. Cum să mă căsătoresc cu tine când nici măcar nu te cunosc de unde vi şi cine eşti?

            - O! Nu trebuie să-ţi faci griji! Eu sunt singur la părinţi şi am de toate! Nu-ţi va lipsi nimic niciodată. Trebuie doar să accepţi cererea în căsătorie!

            - Nu pot să-ţi dau un răspuns aşa deodată, mai lasă-mă până la toamnă să mă gândesc.

            - Bine, dar să şti că la toamnă am să vin cu tot alaiul furnicesc  din neamul meu să te iau la casa mea.

            - Bine, bine! La revedere!

            Frumosul cavaler îşi desfăcu aripioarele şi plecă în zor spre împărăţia sa.

            Bietei furnicuţe îi năvăliră în cap gânduri peste gânduri. Din păcate nu avea la cine cere un sfat sau să-şi împărtăşească bucuriile şi necazurile. Trebuia să-şi recapete speranţele într-un viitor mai bun şi astfel, căpătând puţin optimism de la întâlnirea cu acel voinic chipeş, furnicuţa începu să colinde împrejurările ca să-şi agonisească alimentele necesare traiului. Avea nevoie de o rezervă că niciodată nu se ştie ce se poate întâmpla şi nu dorea să se trezească în pragul iernii fără produse în depozit. Merse pe drumuri ştiute numai de ea de la mama sa şi începu să adune tot felul de grăunţe pentru iarnă.

            Vara trecu repede şi toamna se instală cu ploi şi vijeli. Pădurea se desfrunzi iar muşuroiul petecit de ea, aşa cum se pricepuse, arăta ca vai de el. Din cauza ploilor abundente se formă un torent care se revărsă peste căsuţa sa distrugând-o. Toată agoniseala sa din timpul verii se duse pe apa sâmbetei. Un fior rece îi cutremură trupşorul.

            - Ce voi face acum? Unde mă voi duce? Am rămas singură în pustietatea peste care în curând va sosi iarna. Oare unde o fi tânărul cavaler care m-a cerut de soţie? De ce întârzie şi nu mai vine?

            Biata furnicuţă plecă, cu tristeţea în suflet şi cu lacrimile şiroind pe obraji din frumoşii săi ochişori, spre o direcţie necunoscută. Merse, merse în pribegie fără să întâlnească în calea sa un singur muşuroi la a cărui uşă să bată şi să ceară găzduire. În curând se instală noaptea şi nu mai vedea pe unde să meragă. Se cuibări la rădăcina unui stejar bătrân printre frunzele uscate. În zorii zilei vru să plece din nou la drum, dar picioruşele-i erau umflate de atâta mers şi abia reuşi să se caţere pe tulpina copacului până ajunse la cuibul unei vrăbiuţe ascuns în scorbura acestuia. Furnicuţa, aproape îngheţată, se strecură printre paiele şi penele care-l căptuşeau şi extenuată, adormi.

            Tânărul furnic nu-şi călcase făgăduiala, dar din dorinţa ca nunta lui să fie cea mai vestită în împărăţie, peste nouă mări şi ţări, întârzie câteva săptămâni. Aşa că sosi cu întârziere cu alai mare la casa furnicuţei dar spre deznădejdea sa acolo nu mai găsi nici muşuroiul şi nici furnicuţa. Se întristă şi porunci pe dată să fie căutată în întreg ţinutul. Tânărul furnic se întristă şi jalea cuprinse întregul alai. Se dădu înştiinţare că cine o va găsi pe frumoasa furnică cu mari onoruri va fi răsplătit. Căutară până la cele mai îndepărtate ţinuturi, dar nu fu cu putinţă s-o găsească.

            Trecu iarna, veni primăvara, vara, toamna şi iarăşi iarna, dar de găsit nu a mai găsit-o.

            Biata furnicuţă o ducea bine acum şi se împrietenise cu puii de vrăbiuţă. Ea deretica prin casă cât era ziulica de mare, iar vrăbiuţele o răsplăteau cu mâncare. Era fericită că avea şi ea o familie căreia să-i slujească şi să-şi împărtăşească bucuriile şi necazurile. Între timp furnicuţa noastră ajunse la vârsta majoratului. Ca orice domnişoară începu să se gândească serios la căsătorie. Adesea îşi amintea de frumosul cavaler furnic care o ceruse în căsătorie, dar pe dată se întrista că acesta o minţise şi nu mai venise s-o ia la casa lui. Îşi imagina că acum putea să fie o bună mamă pentru copilaşii lor.

            Era toamnă, ploile reci începuseră, frunzele căpătaseră culori ruginii şi acoperiseră pământul ca o plapumă multicoloră. Vrăbiuţele închiseră obloanele căsuţei şi aşteptau să vină iarna. Dar deodată copacul începu să se clatine. Ce să fie, ce să fie? Disperate vrăbiuţele ies afară să vadă ce se întâmplă. Când ce să vadă? Doi oameni tăiau stejarul pentru lemne de foc. Vrăbiuţele îşi făcură repede bagajul şi îşi luară zborul în pădure ca să-şi construiască la repezeală un alt adăpost petru anotimpul friguros. Biata furnicuţă nici nu avu timp să-şi ia la revedere de la ele. Câtă jale şi cât zbucium se abătu peste biata de ea. Ce să facă şi unde să se ducă acum în prag de iarnă, fără adăpost, fără masă, fără agoniselă?

            Stătea rezemată de o crenguţă care se unduia în bătaia vântului. Acesta începu să sufle din ce în ce mai tare şi fulgi uşori de nea cădeau din înaltul cerului. 

            Furnicuţa îngheţată abia mai respira şi îşi aştepta tăcută sfârşitul. Nu o mai durea nimic şi nici frigul nu-l mai simţea. Deodată trecu pe acolo în grabă un străjer de la curtea vestitului furnic. Acesta o zări tremurând şi fără să mai stea pe gânduri o aruncă în trăsura sa trasă de o buburuză. Nu ştia cine este şi o duse în căsuţa lui. O îngriji cu multă dragoste  şi încet, încet furnicuţa dădu semne de viaţă. Când sosi primăvara o scoase într-un hamac  făcut dintr-o aripă de răsură şi o dezmierda sub razele soarelui.

            Străjerul nu mai putu de bucurie când văzu că furnicuţa se înzdrăveneşte pe zi ce trece. Nu ştia ce să-i mai facă şi ce să-i mai aducă. Se îndrăgostise nebuneşte de ea şi hotărî să o ceară de soţie.

             Biata de ea ce era să mai facă? Gândul îi era tot la  furnicul care-i promisese că vine s-o ia de soţie. Totuşi, aprecie dragostea cu care străjerul o îngrijise şi până la urmă acceptă să se căsătorească cu el şi făcură o nuntă după posibilităţile lor. Nu peste mult timp furnica dădu naştere unui furnic frumos ca ea. Erau o familie foarte fericită. Străjerul îşi cam neglijase munca de când o întîlnise pe furnică şi în cele din urmă se hotărî să plece să lucreze ca să aducă cele trebuincioase traiului.

            Furnicel-fiul creştea văzând cu ochii şi pe cât era de frumos  pe atât era de deştept. Tânăra familie hotărî să-l trimită la şcoală unde se dovedi a fi foarte isteţ. Şi aşa ajunse Furnicul-fiu un mare învăţat.

            Anii trecură repede  şi Furnicel se căsători cu o fată mult mai bogată ca el. Era fata furnicului care o ceruse pe mama sa în căsătorie cu mulţi ani în urmă, dar pe care n-o mai găsise.

Mare i-a fost surpriza furnicului socru-mic când în palat a sosit tânărul furnic cu tatăl şi mama sa ca să-i ceară mâna fiicei sale. A recunoscut-o, deşi trecuseră mulţi ani, dar reproşurile nu-şi mai aveau rostul. Împreună au acceptat cu mare bucurie căsătoria copiilor lor.

            Părinţii băiatului au fost invitaţi să se mute la palat şi urmă o nuntă ca-n poveşti la care luară parte toate micile vietăţi din întreaga împărăţie a neamului furnicesc.

 

[Corina Militaru]

O poveste drăguță. Destin de furnică! :) 

[Cristina Nălbitoru]

Vă mulţumesc pentru trecere şi apreciere!