Partea I Manipularea- reflexii în mass-media- şi nu numai

[Sorina Zota]

           În mod obişnuit, comunicarea interumană deţine rolul fundamental şi esenţial în existenţa noastră. Pentru ca scopul ei să fie atins este nevoie, implicit şi necesar, de o înţelegere cât mai corectă cu putinţă a ceea ce derivă din acest act, tocmai spre a ne înţelege unii cu alţii şi de a prinde cât mai bine esenţa mediului în care trăim.

            O analogie plastică a comunicării poate fi făcută dacă ne gândim la conceptul în sine ca la o particulă esenţială care conţine un cumul de idei, sentimente şi trăiri pe care le dăruim – împărtăşim, tuturor celorlalţi şi, reuşim să facem asta fără alterarea ei.

            Modul foarte simplu de percepere a esenţei actului comunicativ, are ca rezultantă următoarea definiţie din Dex: „comunicarea reprezintă considerarea şi acţiunea de a deplasa un impuls sau particulă de la un punct sursă, pe o anumită distanţă, cu intenţia de a reconstitui la un punct de recepţie un duplicat-copie, şi o înţelegere a ceea ce a emanat de la punctul sursă”.

           Alterarea acestei trăsături caracteristice unei comunicări reale, făcută mai ales cu scopul de a controla şi îndrepta într-o anume direcţie (dorită de emiţător şi neconştientizată de receptor) defineşte, în mod explicit, un alt termen şi anume pe cel de manipulare.

            Manipularea este tradusă în uzualul limbii române prin folosirea sintagmelor: ”acţiune făcută cu ajutorul mâinilor, dirijând cu dibăcie ceva, a mânui; a manevra, a aranja cu grijă în vederea executării unor experienţe sau operaţii tehnice, ştiinţifice sau medicale, a antrena prin mijloace de influenţare psihică un grup uman, o comunitate sau o masă de oameni, la acţiuni al căror scop aparţine unei voinţe străine de interesele lor; a influenţa opinia publică prin mass-media sau prin alte metode persuasive” (Dicţionarul Explicativ al limbii române).

            În mass-media, termenul de manipulare are conotaţia de influenţă a opiniei publice (nefastă în general, n.m.) prin mijloace specifice, astfel încât cei manipulaţi să fie lipsiţi de orice bănuială în această direcţie şi să trăiască cu impresia că toate acţiunile lor, care decurg din acest act de preluare a informaţiilor date cu anumite interese, să pară că iau naştere din libera lor voinţă, fără implicarea unei terţe persoane.

            Cu toate acestea, ea, opinia publică, nu acţionează în acest caz decât ca urmare a preluării unei păreri, de multe ori adusă la cunoştinţă şi asimilată fără nici o argumentare, ci, câteodată “îngurgitată” fie şi numai prin banalul motivul invocat cum că: „am văzut”, „trimişii noştrii aflaţi la faţa locului”, când în realitate, echipa de filmare şi reporterul nu fac altceva decât să iasă în curtea din spate a postului de televiziune, fără alt „peisaj” înafara unui fundal negru şi a unui eventual şuierat de vânt, dar care, de bună seamă, induc ideea că acţionează conform „acţiunilor” manifestate „life”. Adică „pe viu”.

            Mai departe. Prin terminologia de persuasiune înţelegem acţiunea de a convinge într-un mod sau altul pe cineva să facă, sau, să aleagă un lucru. În speţă, persoana care decide o anumită direcţionare a diverselor tipuri de mesaje o face de cele mai multe ori în baza unor tipologii motivaţionale, care sfidează de multe ori logica, dar, mai mult, o face cu toată convingerea, prin inducerea unei necesităţi aparent justificate a acestui lucru.

            Manipularea, pe toate nivelurile ei a fost folosită din cele mai vechi timpuri. În celebra lucrare Arta rãzboiului generalul chinez Sun Tzu oferă, fãrã a menţiona provenienţa argumentelor sale, câteva tehnici de manipulare, de care vorbeşte în lucrarea sa despre strategia militară a acelor vremuri.

            Printre ele sunt menţionate cele de diversiune, intimidare, ambiguitate, înşelătorie, ascundere şi, oferă cititorului câteva sfaturi: “dacã eşti capabil simuleazã incapacitatea; dacã eşti activ simuleazã inactivitatea; dacã eşti aproape fã sã creadã cã eşti departe şi invers; momeşte-l pe inamic pentru a-l prinde în capcanã, simuleazã dezordinea şi loveşte-l; evitã-l acolo unde este puternic; enerveazã-i şi demoralizeazã-i trupele", etc.

            Oricare dintre elementele prezentate de Sun Tzu poate fi folosit şi aplicat fără nici un efort, în orice alt domeniu al existenţei în care, cineva doreşte să deţină o anumită formă de control.

            Un alt „strateg” de excepţie al manipulării a fost Niccolo Machiavelli (1496 -1527), cel care a emis celebrul dicton: „scopul scuzã mijloacele", cu toate că în lucrãrile personale, Principele şi Arta rãzboiului a formulat şi stabilit anumite prerogative, drepturi şi principii, prin care stipulează că toate aceste precepte pot fi folosite de conducător numai în interesul statului. Nu şi în cel personal.

            Tratatul de manipulare alcătuit de R.V Joule şi J.L. Beauvois stabileşte, cumva, câţiva parametrii ai tehnicilor de manipulare atribuite unor caracteristici cu o sferă de acţiune comună, cum sunt: amorsarea, tehnica piciorului-în-uşă, cea a trântitului-uşii-în-faţă, etc.

            Câteva cuvinte, pe scurt, despre fiecare în parte ne pot ajuta să înţelegem cum se manifestă fiecare acţiune de manipulare mentală şi psihologică.

            Prima tehnică, amorsarea se manifestă atunci când în lipsa unor informaţii complete care induc o aparenţă mai puţin costisitoare, se ajunge la perseverarea într-o decizie de început a celui sau cea provocată care, în final va lua o a doua decizie, doar că acum în perfectă cunoştinţă de cauză. Mai pe româneşte vorbim despre afişarea unie minciuni pe care apoi o dezvăluim.

            Piciorul-în-uşă, folosită foarte mult în mediul politic, face referire la obţinerea unui anume comportament a persoanei “ţintă”, la început fără probleme şi cu rol preparatoriu, a unei concesii aparent insignifiante, în împrejurări care facilitează un comportamentul favorabil. După care manipulatorul adresează o nouă cerere individului, însă de data aceasta mult mai costisitoare şi care altfel, nu ar fi fost realizată spontan.

            Ce-a de-a treia tehnică, numită uşa-în-nas face referire la prezentarea prealabilă a unei cereri dificil de acceptat, foarte mult exagerată, pentru ca ulterior să se introducă o alta, avutã în vedere de la bun început, şi care culmea, pare moderată în raport cu prima. Evident că în acest fel ea are  cu mult mai multe şanse de a fi acceptată.

            Din nefericire, existenţa aceleiaşi surse de informare, prezentarea voit distorsionatã a evenimentelor poate amplifica la maxim efectele manipulãrii pentru că toate tehnicile de manipulare se bazeazã pe exploatarea necesitãţilor fundamentale ale oamenilor: nevoia de hranã, adãpost, de informare, de integrare într-un grup social. Ce se urmăreşte în mod constant este scufundarea individului în anonimat, pentru a-l face docil şi dispus a se supune regulilor impuse de autoritãţi, indiferent de forma sub care sunt percepute ele.

            Aceste strategii şi tehnici manipulative sunt construite astfel încât în minimum de timp să se obţină maximum de control asupra comportamentului, gândirii ori sentimentelor subiecţilor, într-o anumitã situaţie socialã, ori de-a lungul unei perioade temporare specifice, pentru câştigarea unor avantaje materiale.

            Dar, cel mai important factor este cel de deţinere a controlului şi puterii asupra individului într-un mod atât de covârşitor, încât acesta, redus la o incapacitatea de a acţiona -indusă artificial- să nu mai oferăâe nici o bătaie de cap celor care deţin forţa economică, strategică ori statală, în detrimentul absolut al celui care este controlat.

            Câtă vreme povestea “hainelor împăratului”, a orgoliului uman funcţionează asupra psihicului -nepregătit de cele mai multe ori- tehnicile de manipulare nu pot fi decât însoţite de succes.

            Cu cât un individ se preocupã mai mult de a nu fi luat drept incult, plictisitor, prost sau lipsit de orice talent, cu atât el este mai uşor de manipulat de cãtre cei care, în mod intenţionat îi procură astfel de preocupări, pentru a-l distrage de la gândurile şi întrebãrile lui fireşti.

            Astfel încât apare o altă interpretare a termenului, care în sens general, reprezintă “acţiunea de a determina un actor social (persoană, grup, colectivitate) să gândească şi/sau să acţioneze într-un mod compatibil cu interesele iniţiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care distorsionează intenţionat adevărul, lăsând însă impresia libertăţii de gândire şi decizie” (Serge Hutin)

            În domeniul mass - media, manipularea este un subiect controversat şi aproape fiecare are o definiţie a acestui termen. Oamenii vor să manipuleze, cu toate că majoritatea dintre ei nu recunosc acest lucru şi de asemeni vor să nu cadă în capcana manipulatorilor.

           Fenomenul atât de complex al comunicării de masă a cunoscut numeroase tipuri de definire şi numeroase perspective de clasificare. După cum afirmă Christian Wright: ”comunicarea de masă este orientată către audienţe largi, eterogene, care nu sunt cunoscute de către comunicator”, mesajele sunt transmise în mod public şi sunt calculate astfel încât să ajungă repede la public”.

            Termenul de mass-media s-a format pe terenul anglofon prin sinteza dintre cuvântul englezesc „mass”- care trimite la masa de consumatori ai acestor forme culturale şi, un cuvânt latin „media” în forma sa de plural, care se referă la suportul pe care sunt fixate aceste mesaje.

            Spre deosebire de influenţa de tip convingere raţională, prin manipulare nu se urmăreşte înţelegerea mai profundă şi mai corectă a situaţiei, ci inocularea unei înţelegeri convenabile, care recurge la inducerea în eroare cu argumente falsificate, dar şi la apelul palierelor emoţionale non-raţionale, astfel încât intenţiile reale ale celui care transmite mesajul rămân insesizabile celui care le primeşte.

            În urma citirii acestei definiţii, o întrebare care se naşte pentru mulţi dintre noi este: unde se termină argumentarea şi unde începe manipularea? Care este diferenţa?

Philippe Breton susţine că atât manipularea cât şi argumentarea sunt părţi componente ale actului de convingere. Ceea face astfel delimitarea cel puţin controversată, dacă nu prea subiectivă pentru a deveni axiomatică.

            Cu toate acestea se pot aduce în discuţie alte câteva diferenţieri interesante, cum ar fi aceea că argumentarea propune, în urma unor raţionamente solide, un punct de vedere, o părere, fără a-l forţa pe auditor să adere la ea, în timp ce actul manipulativ, esenţialmente unul disimulat, nu se dezvăluie exhaustiv pe sine, ci pretinde să convingă, dar nu prin logica corectă a argumentării sau prin adecvarea faptică a conţinutului.

            Din punct de vedere politic, manipularea reprezintă o formă de impunere a intereselor unei clase, grup, colectivităţi, nu prin mijloacele coerciţiei, puterii, ci prin cele ideologice, prin inducere în eroare. Din acest motiv, recurgerea la manipulare în situaţiile divergenţelor de interese poate deveni o „cărămidă” solidă în societatea actuală şi reprezintă un instrument mai puternic decât folosirea forţei.

            Herbert Marcuse este autorul unei ample analize a manipulării, considerată a fi un instrument esenţial al „societăţii industriale de masă”. El evidenţiază formele particulare pe care manipularea le ia în diferitele sfere ale vieţii sociale, cu începere de la cea politică, până la cea economică orientată către stimularea artificială a supraconsumului şi a consumului compensatoriu.

            Manipularea produce efecte asupra individului sau grupurilor în grade diferite, pentru că îi lipseşte de ceva esenţial: capacitatea de a verifica, aprecia, interpreta şi evalua ceea ce le este transmis, de a trece informaţia prin propriul filtru critic. De calitatea tipologiei luat „în vizor” depinde reuşita manipulării.

            Acţiunea împotriva ei trebuie să se adreseze, pe de o parte, manipulatorilor - pe care să-i descurajeze prin sancţiuni şi limitarea spaţiului de manevră, ori prin impunerea unor reguli de conduită socială adecvată, iar pe de altă parte, potenţialelor victime ale manipulării - prin întărirea lor psihică, prin informaţie şi educaţie şi prin dezvoltarea spiritului critic.

            Bogdan Ficeac, autorul unui alt tratat asupra Tehnicilor de Manipulare afirmă că: “În termenii psihologiei sociale se poate vorbi de manipulare atunci când o anume situaţie socială este creată premeditat pentru a influenţa reacţiile şi comportamentul manipulaţilor în sensul dorit de manipulator”.

            Iar conform cu R.V. Joule şi J.L.Beauvois, în Tratat-ul lor de manipulare, în psihologia socială experimentală se pot întâlni numeroase studii în care cercetătorii determină oamenii, sub un pretext sau altul, să se comporte, în totală libertate, în mod diferit de cel în care s-ar fi comportat spontan.

             În totală libertate. Cum sună aşa ceva? Fie şi numai formularea unei astfel de propoziţii ar trebui să ne pună serios pe gânduri.