PROGRES ? REGRES ? STAGNARE ? – o scurtă incursiune în istoria culturală a ultimelor secole

[ESEURI, INTERVIURI, JURNALISM LITERAR...]

În secolul al XV-lea, în plin Ev mediu, omenirea a început să-şi îndrepte privirea spre trecut, redescoperind uimită valorile culturale ale Antichităţii. Aristotel a fost şters de praf şi aşezat la lumină, Afrodita a fost înviată, gândirea precreştină a fost reactivată. După schisma din 1054, în Biserica Catolică îşi făcuse apariţia moda stilului arhitectural gotic, care combina inovaţia culturală cu gustul pentru fast, exprimând o interpretare marcat seculară a arhitecturii monahale. În Italia, filosofia, literatura, ştiinţele şi artele cunosc o schimbare considerabilă : umanismul, caracterizat printr-o nouă viziune asupra lumii, căreia îi corespunde şi o nouă viziune asupra omului. Dante, Petrarca, Boccacio făcuseră deja introducerea. ( Termenul „umanism” provine din latina medievală, în care „humanista” însemna instruit, cultivat. ) Această vastă mişcare s-a întins cu repeziciune în întreaga Europă. A apărut studia humanitatis. Este secolul lui Erasmus de Rotterdam, Jan van Eyck, Hieronimus Bosch, al familiilor Sforza şi de Medici, al lui Ghiberti, Brunelleschi, Masaccio, Donatello, Fra Angelico, L.B.Alberti, Verrocchio, Botticelli, Carpaccio. Leonardo da Vinci pictează Cina cea de taină, Michelangelo sculptează Pieta. Guttemberg inventează tiparul, care va permite o mai bună transmitere a ideilor. La modă ajunsese omul. El era acum „măsura tuturor lucrurilor” (Protagoras) şi „modelul Universului” (Leonardo da Vinci).
Spre sfârşitul veacului Columb descoperă Indiile americane (1492).

A urmat apoi secolul de vârf al Renaşterii, secolul lui da Vinci, Michelangelo, Rafael, Bramante, Bronzino, Palladio, Vasari, Tizian, Tintoretto, Veronese, El Greco, Cosimo I de Medici-duce de Florenţa.
În acelaşi timp însă Europa cunoaşte profunde transformări pe plan religios. La 31 octombrie 1517 Luther îşi afişează cele 95 de teze pe poarta bisericii din Wittenberg, denunţând scandalul din sânul Bisericii Catolice, moment ce constituie punctul de pornire a Reformei şi actul de naştere al protestantismului. Câţiva ani mai târziu, la Geneva, Calvin preia principalele puncte ale doctinei luterane şi elaborează doctrina predestinării, iar în Scoţia John Knox, discipol al lui Calvin, fondează Biserica presbiteriană. În aceeaşi perioadă, în Anglia, Henric al VIII-lea iniţiază reforma anglicană. Contrareforma nu întârzie să apară : în 1540 Ignaţiu de Loyola fondează Ordinul iezuit; în 1543 papa Paul al III-lea reorganizează Inchiziţia, organism destinat să reprime ereziile (în special luteranismul, calvinismul şi anglicanismul) şi vrăjitoria; la iniţiativa aceluiaşi papă, între 1545 – 1563 are loc Conciliul de la Trente, care reafirmă dogmele catolice şi stabileşte reguli pentru reorganizarea învăţământului teologic şi pentru întărirea disciplinei; în 1571 papa Paul al IV-lea crează congregaţia Indexului, însărcinată cu identificarea cărţilor periculoase pentru doctrina catolică şi arderea lor. Totodată, răspândirea Reformei şi riposta Contrareformei antrenează războaie religioase în Europa. Episodul cel mai cunoscut este masacrarea protestanţilor din Paris, în ziua Sfântului Bartolomeu (24 august 1572), la ordinul regentei Caterina de Medicis. Cu toate acestea, prin Pacea de la Augsburg (1555), Carol Quintul acceptă existenţa în imperiul său a celor două religii : catolică şi protestantă, iar prin Edictul de la Nantes (1598) Henric al IV-lea acordă toleranţă protestanţilor francezi.
Continuă să fie la modă artele plastice. Pictorii şi sculptorii, desprinzându-se treptat de temele creştine, situează omul în rolul principal şi abordează tot mai des subiecte extrase din mitologia greco-romană. Apare şi se dezvoltă manierismul – exagerarea trăsăturilor umane, a intensităţii culorilor, pentru a crea tensiune şi dramă. În acest secol putem face jaloane printre picturi celebre (Capela Sixtină, Gioconda, Şcoala de la Atena, Portretul lui Paul al III-lea) , sculpturi (David, Moise- de Michelangelo, Perseu- de Cellini, Fântâna lui Neptun- de Ammannati, Plazza Campidoglio din Roma) sau decoruri arhitecturale (San Pietro din Roma, Palazzo degli Uffizi din Florenţa, Villa Rotonda din Vicenza, San Giorgio Maggiore din Veneţia, Curtea pătrată şi Cariatidele Luvrului, Fontainebleau, Escorialul din Madrid). Se manifestă o strânsă simbioză între artă şi Biserica de Apus, reprezentată mai ales prin papa Iulius al II-lea, dar şi prin papa Paul al III-lea. Moda Renaşterii italiene a fost ulterior „importată” atât în Franţa, de către Francisc I şi în Sfântul Imperiu Roman, de către Carol al V-lea, cât şi în Spania, de către Filip al II-lea, acesta din urmă fiind considerat cel mai mare mecena al secolului al XVI-lea. Bunăoară, în această perioadă se construiesc în Franţa renumitele castele de pe Valea Loarei : Château de Blois, Château de Chenonceaux, Chateau de Chambord, Château de Fontainebleau, precum şi faţada de vest a Curţii pătrate a Luvrului parizian. În cultura franceză se remarcă arhitectul Pierre Lescot şi sculptorii Jean Goujon şi Germain Pilon. Alături de papi şi împăraţi, rolul de mecena îl joacă şi cardinalii, mănăstirile, negustorii, bancherii. Din banii lor se ridică biserici, palate şi vile magnific decorate cu fresce, sculpturi şi mobilă, se amenajează grădini admirabile. Pasionaţi de Antichitate, mulţi dintre ei devin colecţionari de obiecte de artă greco-romane (în special statui).
Acesta este şi secolul lui Shakespeare şi Cervantes.
Thomas Morus publică în 1516 „Utopia”, termen pe care îl inventează şi care literar semnifică „ţara de niciunde”.
Spania, Franţa şi Olanda cunosc o dezvoltare economică însemnată, datorită bogăţiilor naturale transportate pe mare din Indiile americane (descoperite de Columb la sfârşitul secolului trecut), din India şi din celelalte teritorii recent descoperite.

Odată cu Renaşterea şi Reforma, filosofia apuseană se debarasează treptat de supremaţia scolasticii şi a filosofiei tomiste şi inaugurează o nouă epocă de înflorire : epoca modernă, cea mai bogată în figuri şi sisteme filosofice, unele prietene, altele ostile religiei ; unele care apar pentru prima oară, altele care le continuă pe cele greceşti. Secolul lui Giordano Bruno, Machiavelli, scepticul Montaigne şi bunul său prieten La Boetie.
Umanismul şi Renaşterea marcheză aşadar punctul istoric din care gândirea şi spiritul umanităţii au început treptat să se desprindă de ideile religios-creştine, care formaseră de la naşterea Bisericii (Rusaliile) şi până atunci esenţa spirituală a Europei.

Secolul al XVII-lea debutează cu războiul de 30 de ani, dintre catolici şi protestanţi.
În artă îşi face apariţia un nou stil : barocul (care se va răspândi şi în coloniile americane ale spaniolilor). Conform criticilor de artă, arta şi arhitectura barocă, în teatralitatea lor văzută ca o reacţie la clasicism, datorează mult, în realitate, modelelor de opulenţă ale anticei Rome imperiale, unde bogăţia şi puterea se exprimau prin fast şi lux. Se remarcă acum Caravaggio, Bernini, Rembrandt, Rubens, Velazquez, Murillo, Poussin. Pe rând, Richelieu (care a fondat în 1635 Academia Franceză), Mazarin şi Ludovic al XIV-lea joacă rolul de mari mecena. Creşte şi mecenatul burghez. Se construiesc Palatul Versailles, Palatul Hampton Court, Royal Naval Hospital în Greenwich, Sorbona, Domul Invalizilor, Piazza San Pietro, Palazzo Barberini, Oratoriul de la San Filippo Neri, Primăria din Amsterdam, se finalizează lucrările la Bazilica San Pietro (incluzând şi Baldachinul lui Bernini), se reconstruieşte catedrala de la Londra. Este epoca de aur a picturii olandeze.
În filosofie apar noi curente : utilitarismul, sistemul valorificării practice a ştiinţei, cu Fr. Bacon; raţionalismul, cu R. Descartes, „profetul filosofiei moderne”; panteismul modern, cu Malebranche şi mai ales cu evreul Spinoza, care afirmă că totul este Dumnezeu (Deus sive natura). Se remarcă, totodată, Hobbes şi Pascal.
Galileo Galilei , primul reprezentant al ştiinţei fizice moderne, formulează legea căderii corpurilor, perfecţionează principiul de funcţionare a lunetei astronomice, devine partizanul notoriu al teoriei heliocentriste a lui Copernic, intrând în polemică cu Biserica Catolică. În acelaşi timp, Isaac Newton formulează legea gravitaţiei universale, introduce în fizică conceptul de masă şi demonstrează cu claritate imposibilitatea geocentrismului.

Secolul al XVIII-lea este denumit secolul raţionalismului sau al iluminismului, datorită marilor cuceriri din domeniul gândirii şi al politicii.
În artă, stilul baroc din secolul precedent este înlocuit de frivolitatea şi ostentaţia noului stil la modă : rococo-ul (răspândit mai ales în elita aristocratică din Franţa şi Spania). Apare şi moda porţelanurilor, lacurilor şi mătăsurilor de provenienţă orientală (cu precădere chinezească). Creşte în mod excepţional interesul pentru Antichitatea clasică, se înfiinţează noi muzee, se restructurează sistematic cele existente. Se publică mari opere enciclopedice şi tratate despre Antichitate. În această perioadă îşi face apariţia, totodată, neoclasicismul. Se dezvoltă, la început în Italia şi în Anglia, un nou gen artistic : caricatura şi satira politică. În pictură se remarcă acum portretistica engleză. Pictori ai vremii : Watteau, Boucher, Goya, David, Tiepolo, Reynolds, Hogarth. Se construiesc Vila Chiwick la Londra, Queen’s Square la Bath, Palatul de la Wurzburg, Poarta Brandenburg la Berlin, Ermitajul şi Galeria Palatului de Iarnă la Sankt Petersburg. Oraşul Bath (Anglia) se remarcă prin restructurări urbanistice revoluţionare. Muzeele primesc o funcţie fundamentală : sunt fondate British Museum la Londra, Galeria Kassel şi Kaiser Frederick Museum din Berlin (Germania), Luvru la Paris, este radical reamenajată Galeria Ufizzi din Florenţa.
Publicaţia cotidiană, apărută la sfârşitul secolului al XVII-lea, devine un mijloc de informare răspândit nu numai în Europa, ci şi în coloniile americane.
În 1759 naturalistul suedez Linne publică clasificarea sistematică a lumii vegetale. Apar „Enciclopedia” lui Diderot şi D’Alembert (1751-1772), „Encyclopedia Britannica” (1771), „Istoria artei în Antichitate” a lui Winckelmann (1764) şi „Istoria decadenţei şi căderii Imperiului Roman” a lui Gibbon (1776 – 1788).
La sfârşitul secolului are loc sângeroasa Revoluţie Franceză (1789 -1793), cu decapitatea Regelui şi a multor aristocraţi şi burghezi bogaţi. Noua republică a naţionalizat averile ecleziastice şi a abolit privilegiile Bisericii Catolice. A fost înlăturat şi calendarul gregorian, lunile tradiţionale fiind înlocuite cu douăsprezece luni a câte treizeci de zile, fără duminici ! Credinţa în Dumnezeu şi în valorile spirituale a fost substituită de către revoluţionari cu apoteoza raţiunii, iar Catedrala Notre Dame din Paris a fost rebotezată „Templul Raţiunii”. Biserica Sainte-Genevieve a fost transformată în Panteon, după ce s-au eliminat clopotniţa şi sacristiile. În locul Academiei a fost fondată Comuna Artelor.
Noi sisteme filosofice : idealismul transcendental al lui Kant, cu centrul de greutate aflat în „Critica raţiunii pure” (1781); empirismul lui John Locke (încă din secolul trecut), G. Berkeley şi D.Hume; spiritualismul, cu Leibnitz; sensualismul, cu Condillac; egoismul, cu Helvetius; materialismul atomistic, cu Diderot, D’ Holbach. Montesquieu scrie „Spiritul legilor”(1748). Voltaire, Rousseau şi alţi filosofi iluminişti au pus în discuţie instituţiile deţinătoare, prin tradiţie, ale puterii, adică Biserica şi statul, contribuind în mod determinant la evenimentele Revoluţiei Franceze.

Secolul al XIX-lea, denumit secolul pozitivismului, debutează cu ascensiunea rapidă a lui Napoleon.
În filozofie şi în artă romantismul produce o ruptură cu lumea culturală legată de studiul clasicităţii. Se dezvoltă peisagismul englez. În 1874 are loc prima expoziţie impresionistă. În paralel se prefigurează realismul. Arta japoneză, în mare vogă, influenţează pictura europeană. În 1889 – Expoziţia Universală de la Paris. Spre sfârşitul secolului apar postimpresionismul, neoimpresionismul, simbolismul. Pictori ai vremii sunt Goya, Constable, Turner, Delacroix, Courbet, Daumier, Gericault, Ingres, Manet, Monet, Renoir, Pissaro, Degas, Cezanne, Toulouse-Lautrec, Boudin, Van Gogh, Gogain. În sculptură se remarcă Rodin. În arhitectură : Centrul Londrei este restructurat (inclusiv Palatul Parlamentului). Are loc resistematizarea urbană a Parisului. Se construiesc Arcul de Triumf şi Turnul Eiffel la Paris, Monumentul lui Victor Emanuel al II-lea la Roma, se amplasează Statuia Libertăţii la New-York. În 1892 se descoperă betonul armat. Revoluţia industrială s-a exprimat la nivel vizual prin apariţia unor tehnologii arhitectonice noi : fabricile, depozitele, birourile comerciale şi gările au devenit simbolurile cele mai marcante ale epocii industriale. Peste Ocean, datorită mai ales arhitectului Luis Henry Sullivan, zgârie-norii devin simbolul vizual prin excelenţă al supremaţiei economice americane.
În Anglia ia naştere mişcarea Arts and Crafts, caracterizată prin promovarea artizanatului de calitate, care refuza grandoarea eclectismului istorist dominant la acea vreme şi care a avut o influenţă însemnată asupra arhitecturii germane de la începutul secolului XX şi asupra apariţiei mişcării moderne. În paralel, la Paris se naşte curentul Art Nouveau, caracterizat printr-o îndepărtare abruptă de tradiţie. Bizar şi foarte decorativ, noul curent a atins apogeul în arhitectură şi în artele aplicate, răspândindu-se cu o extraordinară rapiditate în Europa şi America (1890 – 1910), unde a fost adoptat de marile magazine, devenind astfel un simbol al succesului şi al puterii comerciale.
În 1851 se desfăşoară Expoziţia Universală de la Londra. În literatură : Zola, Baudelaire, Dickens. „Olimpya” lui Manet, litografiile cu prostituate ale lui Toulouse-Lautrec , „Doamna Bovary” a lui Flaubert şi cele şase „poezii osândite” ale lui Baudelaire şochează puternic critica oficială şi atrag chiar pedepse penale, cum este cazul lui Flaubert şi Baudelaire.
La început de secol, gândirea filosofică este revoluţionată de idealismul absolut al lui Hegel şi de ideile idealist-subiective ale lui Fichte. În 1848 Marx şi Engels lansează „Manifestul Partidului Comunist”. Odată cu ideile lui Marx şi Engels apare ideologia socialistă. În 1859 Darwin publică „Originea speciilor”. (Acesta constituie momentul consacrării teoriei evoluţioniste). În a doua jumătate a secolului individualistul voluntarist Fr. Nietzsche, filosoful supraomului, revoluţionează şi el gândirea speculativă, răsturnând scara valorilor consacrate, călcând în picioare mila şi iubirea (pe care le numeşte morala robilor) şi tinde să realizeze astfel o cultură nouă, a forţei, a violenţei, anticreştină şi antidemocratică. Exprimând chintesenţa filosofiei sale, Nietzsche strigă, spre sfârşitul secolului, prin glasul unui personaj al său : „Dumnezeu a murit !” A.Schopenhauer reactivează acum în istoria ideilor gândirea de tip pesimist, contrară şi ea în esenţă teologiei creştine. Cu Kierkegaard, existenţialismul prinde contur din ce în ce mai mult. Prin sistemul său pozitivist, A.Comte pune bazele aşa numitei religii a umanităţii şi filosofiei, care va ţine cont numai de datele pozitive ale ştiinţei.
La sfârşitul secolului istorismul a avut o importanţă capitală, declanşând reacţia împotriva academismului şi impulsionând mişcarea modernă.

În secolul al XX-lea gândirea filosofică se întrepătrunde tot mai mult cu datele ştiinţifice, veacul debutând sub semnul existenţialiştilor Heidegger şi Jaspers. Jean-Paul Sartre realizează o simbioză forţată şi nefericită între existenţialism şi ideile unui „marxism deschis”, aflate la modă în aproape întreg secolulul. În 1920 Max Weber scrie „Etica protestantă şi spiritul capitalismului”, în 1921 L. Wittgenstein scrie „Tractatus logico-philosophicus”, iar Camus publică în 1951 „Omul revoltat”, în care analizează evoluţia umanităţii prin prisma revoltelor şi a revoluţiilor. Noi sisteme în filosofie: fenomenologismul, cu Ed. Husserl; intuiţionismul, cu H. Bergson; sociologismul, cu E. Durkheim. În 1923 se întemeiază Şcoala de la Fankfurt, iar în anul următor ia fiinţă Cercul de la Viena. Totodată, împreună cu Marx, Darwin şi Nietzsche, însă de pe poziţiile medicinei, Sigmund Freud contribuie decisiv la răsturnarea perspectivelor tradiţionale asupra valorilor consacrate ale umanităţii. El consideră arta ca fiind, printre altele, un mijloc de satisfacere în imaginar a ceea ce ne refuză realul, iar religia o înţelege ca pe o iluzie care vizează reproducerea la scară socială a relaţiilor dintre copil şi autoritatea parentală.
Fluviul sistemelor filosofice din ultimele cinci secole a curs în paralel cu şuvoiul de secte creştine, ambele izvorând dintr-o Reformă (1517) care nu se mai mulţumea cu gândirea scolastică medievală (în cadrul căreia credinţa şi filosofia se împleteau armonios, rolul predominant constituindu-l credinţa). Ieşită de sub autoritatea inimii, raţiunea s-a văzut, treptat, tot mai autonomă şi – nefiind satisfăcută de ea însăşi – a început să caute, cu succes dar şi cu orice preţ, originalitatea. Privind retrospectiv, rătăcirea raţiunii se poate vedea cu ochiul liber (şi) în multitudinea de sisteme filosofice distincte, aşa cum ieşirea credinţei de sub autoritatea Bisericii a dus la apariţia nenumăratelor secte creştine de azi. „Există atâtea filosofii, câţi filosofi”, constata Husserl în Meditations cartesiennes. În căutarea unor idei noi, destinate să „spargă” piaţa culturii tradiţionale, dintr-un orgoliu exacerbat, filosofi precum Marx, Nietzsche, Freud au iniţiat şi propagat ideologii periculoase care au răvăşit omenirea secolului al XX-lea: naţional-socialismul, fascismul, rasismul, feminismul, sexualismul, comunismul.
Christian Ruby: „Marile sisteme filosofice sunt făcute astăzi răspunzătoare de sinistrele succesive ale timpului: Auschwitz, gulaguri, imperialismul – model cinic de relaţii internaţionale… O perioadă de deziluzie masivă se deschide în faţa filosofiei… de disperare câteodată. Cum să organizezi viaţa comună a cetăţenilor, cum să guvernezi în absenţa unor repere, în obsesia absenţei unei Ordini transcendente şi absolute ca sursă de inspiraţie ?”
În domeniul artei, noul secol debutează, pe urmele precedentelor experimente din pictura de avangardă, sub semnul unei aventuri pasionante : ruptura cu valorile tradiţionale ale frumuseţii, ale culorii, ale formei şi ale spaţiului. Odată cu această ruptură categorică, începe aventura căutării unor soluţii cu totul noi care să poată exprima vizual spiritul modernităţii. „În istoria artei, cei nouă ani dintre 1905 şi 1914 sunt o perioadă de fertilitate excepţională, astfel încât este aproape imposibil să încadrăm într-o categorie definitivă varietatea extraordinară a tendinţelor şi stilurilor. Foarte conştienţi de faptul că au intrat într-un nou secol, artiştii din această perioadă încearcă, mai presus de orice, să fie moderni şi originali. Schimbarea devine adevărata forţă motrice; inovaţia, scopul fundamental. Câţiva artişti ajung până la a-şi antedata lucrările pentru a le face să pară mai originale”, susţine criticul Mary Hollingsworth. Parisul devine punctul principal de referinţă, unde se întâlnesc artişti de diferite naţionalităţi. Se nasc primele experienţe cubiste, deja anunţate zgomotos de o pictură a lui Picasso considerată scandaloasă : „Domnişoarele din Avignon”. Culorile sunt agresive, violente. Câţiva artişti (ca Matisse şi Derain) sunt numiţi semnificativ fovi, adică sălbatici. Arta primitivă (în special cea a indigenilor din Africa şi Oceania) atrage atenţia prin trăsăturile sale de sinteză şi exotism şi sunt fascinaţi de ea, printre alţii, Picasso şi Matisse, ca şi Modigliani. Din principiile cubismului se dezvoltă treptat aşa-numita „artă abstractă”, ai cărei exponenţi principali devin Wassily Kandinsky şi Kazimir Malevici. În primul „Manifest al futurismului” (1909), Filippo Tommaso Marinetti proclamă faptul că emoţia pe care i-o trezeşte un automobil în viteză o depăşeşte cu mult pe cea pe care o poate trăi în faţa unei sculpturi clasice. Sfidarea noii ere se manifestă şi în arhitectură care, încă de la sfârşitul secolului precedent, realizase primii zgârie-nori îndrăzneţi, cele dintîi construcţii cu materiale industriale ca fierul şi sticla şi mai apoi şi betonul armat. Revoluţiile şi războaiele care implică acum eşichierul mondial nu întrerup succesiunea de excepţie a experienţelor şi căutărilor numeroaselor mişcări artistice şi culturale. În Olanda ia fiinţă Grupul De Stijl, iar în Elveţia apare Mişcarea Dada. Aceasta din urmă condamna totul, manifestându-se chiar şi împotriva sa. Normele Dada nu aveau nici un sens. Scriitorul Tristan Tzara puncta cu urlete şi sughiţuri cântecele sale de neînţeles. Duchamp a pus sub semnul întrebării semnificaţia însăşi a operei de artă, atribuind ironic demnitatea de sculpturi unor simple obiecte de uz casnic, cum ar fi, de pildă, un urinar. De asemenea, poetul Dada scria poezii decupând cuvintele dintr-un articol de ziar, amestecându-le şi extrăgându-le din grămadă unul cîte unul. Şi Hans Arp se lăsa în voia întâmplării în montarea sculpturilor sale, aşa-zisele „Tăieturi”. Ceva mai târziu, din Grupul Dada de la Paris (influenţat de ideile lui Andre Breton) s-a desprins curentul suprarealist. Mottoul suprarealiştilor era următoarea frază, scrisă în secolul XIX de contele de Lautremont : „Frumos ca întâlnirea întâmplătoare a unei maşini de cusut şi o umbrelă pe masa de anatomie”. Arta suprarealistă cultivă fantasticul, aspiră să contopească visul cu realitatea şi în acest scop recurge intenţionat la imagini tulburătoare, supărătoare sau chiar oripilante. La expoziţia suprarealistă din 1936, vizitatorii erau întâmpinaţi de înregistrări cu râsete isterice ale pacienţilor unui ospiciu. În tablourile lui Salvador Dali sunt foarte frecvente imagini de tip sexual, de la masturbare la orgasm, sau figuri aluzive precum călugăriţa, o specie de insecte a cărei femelă devorează masculul în timpul împerechierii. În sfârşit, după cel de-al doilea război mondial, arta reflectă, prin multe aspecte, îndoielile şi contradicţiile civilizaţiei moderne. Artiştii fugiţi din Europa hitleristă în America, dau naştere expresionismului abstract, o nouă abordare revoluţionară al cărei vârf de lance devine Pollock. Către sfârşitul anilor 1950, în contextul opulentei societăţi de consum americane, apare mişcarea Pop Art, cu rădăcini în mişcarea Dada. Pop Art răstoarnă conceptele tradiţionale de bun şi prost-gust, traducând în imagini lumea urbană, nivelată şi impersonală, a publicităţii, a cinematografului şi mai ales a televiziunii. Cutiile de ciorbă Campbell şi sticlele de Coca-Cola (acestea din urmă fiind simbolul prin excelenţă al Americii contemporane) se disting în lucrări „artistice” Pop Art. Dacă arta putea fi folosită în scopuri publicitare, atunci şi publicitatea putea să devină artă. În anii 1960 apar arta minimală şi arta conceptuală. O „expoziţie” pariziană a artistului francez Yves Klein consta pur şi simplu dintr-o galerie goală, pictată în alb. Andre dispune pe podea cărămizi simple. Unica exigenţă : originalitatea. În pictură se remarcă Picasso, Matisse, Braque, Salvator Dali, Klee, Mondrian, Kandinsky, Pollock; în sculptură : Brâncuşi; în arhitectură : Gaudi, Frank Lloyd Wright, Walter Gropius şi Institutul Bauhaus, Ludwig Mies van der Rohe, Le Corbusier, Renzo Piano. Se construiesc Empire State Building, cele două zgârie-nori ale World Trade Center la New-York, Piramida de sticlă a lui Pei de la Luvru şi Centrul Pompidou la Paris.
Teatrul se modernizează şi se „originalizează” şi el. Apare şi se dezvoltă cea de-a şaptea artă: cinematografia.
Există critici de artă care susţin că artişti precum Pablo Picasso au constituit o modă culturală, care nu s-a remarcat atât prin valoare artistică, cât mai ales prin originalitate. Ca şi în filozofie, în artă se căuta, cu orice preţ, originalitatea. Datorită unui complex de împrejurări favorabil (noutate absolută, şocare, publicitate, teribilism, snobism) Picasso şi alţi reprezentanţi ai unor curente precum suprarealismul, dadaismul, expresionismul, cubismul ori Pop Art au devenit celebri. Operele lor „artistice” se vând şi astăzi la preţuri exorbitante. Picasso însuşi a recunoscut, la un moment dat, într-o exclamaţie care a cam fost uitată: „I-am păcălit pe toţi şi m-am ales cu o mulţime de bani !”
Îl rugăm pe cititor să răspundă la întrebările din titlu.

Florin T. Roman

[Mihaela Popa]

typo: Guttemberg = Gutenberg, Johannes Gutenberg (https://ro.wikipedia.org/wiki/Johannes_Gutenberg)

”progres? regres? stagnare?”

Florin, cred că toate își au vremea lor, găsindu-și locul și adepții dar și combatanții.

Cu plăcerea lecturii, 

Mihaela

[Ion Lazăr da Coza]

O interesantă incursiune în istoria preponderent culturală a omenirii.

Florin, ca „bun” european, ai făcut din Europa buricul-pământului, uitând că toată literatura, filosofia, știința grecească o avem prin filieră arabă. Renașterea ar fi ajuns cam până la glezna broaștei fără cultura acestora... Un astronom din India a dezvoltat cu câteva decenii mai devreme teoriile lui Newton... Și s-ar putea da o mie de astfel de exemple.

În artă mă bazez pe sinceritate!

Cât de sincer poți să fii când susții că un pisoar sau o roată de bicicletă, boțită sunt obiecte de artă??? Eu n-o să fac asta niciodată!

Ave!

da Coza