Pe peronul criticii

[Tudor Cicu]

Pe peronul criticii  

     (confesiunea unui romantic: eseu dedicat dnei. Sofia, de ziua dumneaei, cu un sincer LA MULȚI ANI!)

  

    La începuturile scrierilor mele, când am hotărât să mă aplec deasupra colii albe, la masa de scris, pentru a învinge teama că voi fi arătat pe stradă, cu degetul, de prietenii care m-ar fi citit din curiozitate, mi-am zis că va trebui să stau cât mai ascuns și o vreme chiar am stat cât mai ascuns. În fiecare dintre ei vedeam un critic ce sta la rându-i ascuns la adăpostul unei perdele de marmură prin care i se zărește doar umbra surâsului. Credeam ca și Fănuș Neagu că aceștia fac parte dintre puținii oameni cărora uneltele scrisului li se ascut singure și dimineața ei trebuie să le taie cu cuțitul ghearele crescute peste noapte. Apoi am înțeles de la Cehov că ei seamănă cu tăunii care nu lasă caii să are. Și am continuat să visez la ale mele, fiindcă „cei care visează ziua cunosc multe lucruri, care le scapă celor ce visează noaptea”, cum spunea E.A.Poe. Și multă vreme m-am rugat, deasupra colii albe, să scriu ceva cu care critica să nu mă judece lângă eșafod. Nu s-a crezut, multă vreme, că scrisul e singura formă a rugăciunii nerostite, dar cei care ştiu să vadă, văd pretutindeni (după Kafka); numai că semnele unei atotputernice Înţelepciuni (după cum ne şi spunea) nu prea se mai văd astăzi. Ori nu știm a le decripta pe moment: „Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tâlcul lor”, cum sună un vers a lui  E. A. Poe. Şi de atunci încoace, cam toţi credem că mergem spre un Eldorado-n zare! Şi lumea ne citeşte... şi ţâţâie din buze ca eroul lui Ilya Ehrenburg: „Păi, una e să-l rabzi pe dracul şi alta să-l slujeşti nu de frică, ci din convingere”. Atunci, vin şi eu să vă întreb: avea sau nu avea dreptate Diogene, să caute ziua-n amiaza mare cu felinarul, omul? Vorbesc aici, de ochiul critic al înțeleptului antic. Despre această meteahnă a criticilor, Fănuş Neagu sublinia sublim: „Meseria criticilor e să-şi dea cu părerea şi să ne acuze pe noi...”; iar noi, atunci când se va întâmpla asta, vom fi deja bătrâni (vorba lui Tolstoi), iar trenul spre Ianska Poliana va întârzia la peronul în care deja ne-am făcut geamantanele, fiindcă, pe undeva – nu se va şti în literatură de ce ? – s-a şi pus bariera şi de aceea întârzie până şi trenul. După prima poezie, îngândurat ca Lopahin (cel care avea și motive să fie îngrijorat de întârzierea trenului), mai că-l vedeam pe stimabilul critic învârtind în furculiță versurile și minunându-se că „drăcia” din farfuria sa nu cântă. Iar versul, mi-am zis, nu-i decât o fiinţă, care, alunecând pe linia ferată, a ritmului și a rimelor, pare uimită că povara asta de a întrupa poezii, s-a decis undeva mai sus, nicicum pe pământ, adică în labirintul tainelor. Atunci să rămână o taină mi-am zis. Tainele poeziei, nu-i așa? Acel labirint de cuvinte, în care se întrevăd: măreţia, nimicul, văzutele şi nevăzutele, spaima şi uimirea, îndoiala, învierea şi măreţia acesteia, visul şi nemurirea clipei, ura şi iertarea, moartea cu subteranele ei, încercarea şi pasul înapoi, spada ruptă a zădărniciei şi cântecul învinsului, marea iluzie pe care ne-o facem despre noi înşine, firescul dar şi ciudăţeniile lui… pentru că toate astea sunt câmpuri de forţă. Și, cailor, celor plecați la drum să are ogorul (cum spunea Cehov) le-am scris un îndemn de a nu se lăsa alungați de acești tăuni care se cred adunând miere de pe un câmp gata înflorit, ori stau adunați ciorchine, precum stau ciorile din vârful plopului uscat, în curtea bisericii.  Că dacă le-ar da prin cap să bea din apa stâncii unde se cațără poetul, ar vorbi ca el şi ar vâna cu arcul. Iată poemul:

 

Despre călăreții plecați la drum

                (criticilor mei)

 

la un moment dat știu că va veni cineva

și acela va fi și semn de stea căzătoare

așa că fiecare își va spune parola

și va arde ca o lumânare pusă în palma mortului

apoi vor veni cei numiți să pună și întrebări

despre călăreții plecați la drum să numere stelele

și puii risipiți deasupra Carului Mare

e mare îmbulzeală, știu cum ai să spui,

că nu mă vor ierta, ori un apropiat al ninsorilor

va privi cerul și ne va jura, mințind până și astrele

și despre cititul în stele se va naște un fel de mirare

ca un fel de călăreț intrând în pădure

și despre care se va spune că aștepta

să trimită un glonț de argint peste pădurea aceea

o vreme am trăit și eu frica aceasta

că o să mai ningă

știu că ai mai spus

acum, când plouă stau la geam incediind poeme

ca duminica să înceapă cu un vis peste fulgere

când în urmă unii ne grăbeau sfârșitul

cu ajutorul pumnalului sau al otrăvii

dar oamenii buni erau la două suliți de mine

și dacă ai înțeles bine

în puținătatea de fapte nu m-am găsit

doar în arșița iubirii

unde e atâta viscol

cât să învelească sufletul într-o haină

și nici un adăpost.

 

   Apoi am înțeles că poetul își înscenează moartea prin cuvinte, nesocotind sfatul lui Dedal, de a nu se apropia prea mult de soare. Și pentru asta e nevoie de critic, singurul care va arunca găleata din lanț, în fântână, după apa vie ce trebuia să-l urce în tramvaiul ce-l purta și pe Gavrilescu lui M. Eliade (din: La țigănci), spre poarta de întoarcere a timpului. Așa că mi-am luat geamantanul și m-am înființat și eu pe peronul întârziat al criticii. Fiindcă: „Toți visăm... Așa începe. Ca într-un vis!”

 

 

[Ion Lazăr da Coza]

Critica literară ar trebui să fie ca soacra-mare după noaptea nunții – să ne arate-n clar cearșaful!

da Coza

[Tudor Cicu]

Ion Lazăr da Coza: Dacă e ca soacra cu trei nurori, nu-i de ajuns să ții tigaia de coadă ca să știi cum se prăjește peștele (după Balzac), dar cum visul e singura speranță că tot ce am gândit se poate înfăptui, o să existe întotdeauna un romantic ca mine, gata să trăiască și din ezitări, pe lumea asta.

[Valeria Merca]

Vetitabilă confesiune lirică, iar poemul mi-a mers la suflet:

...

și dacă ai înțeles bine

în puținătatea de fapte nu m-am găsit

doar în arșița iubirii

unde e atâta viscol

cât să învelească sufletul într-o haină

și nici un adăpost.

Am citit cu admirație,

[Tudor Cicu]

Mulțumesc de comentariu; Valeria! Confesiunea poate fi a anui romantic pentru care imboldul de a trece în alt tărâm decât al poeziei e tentant, dar atât. Poemul arată că nu se poate face o așa trecere. Și totuși...  Toți visăm. așa începe, nu?

Valeria Merca a spus :

Vetitabilă confesiune lirică, iar poemul mi-a mers la suflet:

...

și dacă ai înțeles bine

în puținătatea de fapte nu m-am găsit

doar în arșița iubirii

unde e atâta viscol

cât să învelească sufletul într-o haină

și nici un adăpost.

Am citit cu admirație,