Punctul de vedere al tubului de oxigen (Unul mă trânteşte, iar altul bufneşte)

[ELENA AGIU-NEACSU]

O, nu, simt că mă sufoc. Doamne, care-i rolul meu aici? Silenţios, ultramodern, sofisticat, eram mândria spitalului vostru, nemernicilor! Pe câţi n-am adus la viaţă şi nu sunteţi în stare să salvaţi viaţa unui amărât de tub de oxigen ajuns din pricina neglijenţei ticăloase, pe marginea prăpastiei?!
Infirmiera trece pe lângă mine fără să-mi arunce o privire. Titina, asistenta de tură, mă trânteşte parcă în scârbă într-un nas înfundat de muci verzi. Bine, măi fraţilor, când o să-nţelegeţi că am şi eu nevoie de un moment de respiro? Adică, eu să vă învii din morţi, iar voi nu sunteţi capabili să mă întreţineţi, fie şi la limita subzistenţei? Unul mă trânteşte, iar altul bufneşte.
Hait! Un halat umflat cu ochelarii pe nas se apropie de patul unde mă străduiesc să-mi fac datoria. O, nu! Se uită la mine ca prin sticlă. Rămâne doar câteva clipe, dictează ceva într-o păsărească unui halat cu plete blonde şi iese.
- Ce-a fost asta? tresări momâia din patul vecin.
- Bine zâs o fo’! apucă să îngaime tubul de oxigen şi îşi dădu duhul, iar umbra din pat se zbătu, se chirci spasmodic, dându-şi obştescul sfârşit în cele din urmă.
„Altul!” zise patul!
-Targa! Repede! strigă asistenta, ce intră în salon, alertată de un bolnav mai zdravăn. Sări, Mariţo!
-M-am executat! apăru în prag infirmiera, dar era prea târziu.
„Negreşit, am ghinion!” conchise patul. „Care cum se întinde pe mine, o mierleşte!”

(Din volumul "Popas în universul... medical - tablete şi schiţe antistres", 2019)