Premiul I - proza „Labirinturi autumnale” de Sofia Sincă

[Vasilisia Lazăr]

Labirituri autumnale

 

           Sosită de curând din Grecia, Corina își încărca bateriile prin micul orășel de provincie, alergând spre a-și rezolva niște probleme. Îi era atât de dor de fiecare colț de stradă, mai ales că multe amintiri plăcute erau foarte vii, încă, în sufletul ei. Toamna nu o deranja, nu era nostalgică. Misterul începutului de toamnă rivaliza cu al său. În zadar ramurile-şi scuturau parfumul, uitând de pasiunea verde a frunzelor crestate, în zadar aburii vibranţi ai brumei, purtați de vântul mușcător, zbiciuiau totul în cale. Ea se bucura și aștepta schimbarea culorilor în bine, așa cum aștepta același lucru și în destinul său. În ultima perioadă avusese parte de multe... „Dacă nu l-aș fi cunoscut pe Costas, nu aș fi renunțat la facultate și acum aveam un rost. Dacă soarele Greciei nu ar fi atât de fierbinte, mult prea fierbinte pentru inima mea... iar vraja patinată a edificiilor nu ar fi fost devastatoare în lumina lunii... El m-a surprins cu garda jos, după idila ratată, în țară, cu Radu. Dar parcă există, acum, loc de lamentări! Ziceam că nu sunt nostalgică și toamna nu mă atinge. Și trebuie să mă grăbesc.”

           Iuți pasul mai departe, cu ochii pe frontispiciile clădirilor nou construite, către poliția locală, pentru a-și reface actele. Se părea că nu-și mai recunoaște propriul oraș, toate și-au schimbat locul. Îi atrase atenția un afiș enorm, puternic colorat, viu, în multe culori țipătoare, dar fără a se zări vreo discordanță între ele. Culori așezate de o mână cunoscătoare. Scrisul artistic anunța un concurs matrimonial, cu durata de o lună, mai precis în luna octombrie, care dorea să spargă mitul nostalgiei de toamnă și să creeze un fel de primăvară a îndrăgostiților. Erau selectați, pe rând, băieți și fete, câte o pereche, cazați undeva în pensiuni diferite (nu se divulgau locațiile), fiind supuși la diferite probe. Concursul avea un regulament strict, cunoscut doar de membri, încheiat printr-un contract. Perechea câștigătoare era aceea care, în decursul lunii octombrie, se căsătorea și căsnicia rezista cel puțin trei ani. În caz contrar, suma oferită drept premiu va fi returnată, la fel contravaloarea cazării, ale celorlalte cheltuieli, plus un procent mare al dobânzii.

          Ochii alunecară pe cifra ce indica miza: cinzeci de mii de euro. „Cât sunt de lefteră, m-ar scoate din toate încurcăturile, își zise în barbă, râzând. Dar după câte știu norocul a stat întotdeauna departe de mine și nu pot visa eu la acea sumă. Mai degrabă va trebui să-mi caut un job, să pot ieși din impas. Și asta urgent.”

          În ziua aceea, a începutului de octombrie, soarele a uitat să apară, iar norii îşi făceau de cap. Lepădau stropi reci ca o bură, într-o plângere ce nu mai contenea. Picăturile despleteau parfumul frunzelor răvăşite prin pădurea din apropiere, într-un miros de praf şi toamnă, dar încă nu reuşeau să schimbe total garda galbenă, nu puteau distruge stoicismul ei. Îmblânzitorul culorii își arăta umil ultimele strigăte amintind că e încă viu.

          Doi tineri se plimbau tăcuți, destul de stingheri unul de prezența celuilalt, prin micul crâng din apropierea locației care organizase jocul minții, al voinței și al inimilor. Covorul pastelat foșnea sub pașii lor, molcom, ca și cum nu ar fi dorit să trezească toamna din visare. Frunzele desprinse din pețiol își îndeplineau rolul de dansatoare eterne.

          Ea, o brunetă înaltă, cu un chip extrem de expresiv, ochi mari, migdalați cu gene dese și întoarse. Sprâncenele puternic arcuite. Pomeții obrajilor perfecți încadrau nasul fin, iar sub el se afla ceea ce avea mai frumos: buzele cărnoase, aproape exagerat de mari, ce ascundeau două șiraguri de dinți perfect aliniați, de un alb strălucitor, astfel încât zâmbetul îi lumina toată față, întregul univers chiar. Părul lung, negru, bogat, șerpuia pe umeri, pe sânii bogați și pe spate, până aproape de mijloc. Era chipul celei mai fermecătoare Carmen de Bizet.

           El, tipul Adamului atrăgător, fără a fi foarte frumos, cu trăsături trase cam din bardă: nas acvilin, șaten, buze subțiri și bărbie ascuțită. Ochii  de un verde-metalic, neliniștiți, ca valurile sub furtună, aveau mai mereu o privire greu de stăpânit. Foarte înalt, atletic și foarte tânăr.

S-au întâlnit în prelungirea curții pensiunii pentru a face câțiva pași întru cunoaștere. Parte din program. Tinerii purtau câte o brățară electronică la picior, cu scopul monitorizării permanente, în jocul de-a iubirea.

        – Ce faci?... deschide discuția Romeo.

        – Intenționez să te cunosc, răspunde Corina. Trebuie să ne cunoaștem!

        – Nu acum am întrebat ce faci, ci de revelion.

        – Probabil de revelion vom face ceva împreună, încercă să îndulcească convorbirea fata. Iar în gândul său: „ce îngâmfat e tipul. Joacă tare! Doamne, dă-mi putere să rezist și să-mi împlinesc țelul!” Dar el avea cu totul alt gând: „asta e prea frumoasă... Eu am plecat să mă recreez, am fugit de dragoste, nu vreau să mă îndrăgostesc. Cine mi-o fi trimis-o pe cap? Îi voi dejuca planurile. Sper să rezist.”

        – Câți ai? mai întrebă junele.

        – 26 bătuți pe muchie. Tu?

        – Hâmm! 23.

        – Ce tânăr ești! Și ai plecat să te însori!

        – Cine ți-a spus că mă voi însura?

        „Din nou în luptă cu viața. Lângă acest tânăr mă aflu pe drum paralel, aşteptând sclipirea de moment. Nimic mai greu decât faptul de a-ți condiționa existența, fericirea, de altcineva.”

        În clipa următoare se auzi în spatele lor un zgomot scurt și zăriră portița de la intrarea în crângul împrejmuit, cum se închide automat. Romeo alergă, sprinten, să împiedice fenomenul, dar în zadar. O plasă înaltă stăpânea impasibilă, de jur-împrejur o arie destul de generoasă, a pădurii. Băiatul privi mirat spre fata de lângă el, apoi spre gradul din preajma sa. Imediat se auzi printr-o portavoce: „Există ieșire, dar numai îmbrățișați!” Corina porni spre tânăr, dar gestul lui ferm de refuz o opri brusc. Apoi se dezbrăcă de geacă și se plimbă, ascultând foșnetul de sub picioare al stratului îmbrăcat în aur și aramă, târându-și agale haina după ea. Obosită, o întinse pe jos și se aseză comod, răbdătoare, cufundându-se în gânduri adânci, încât aveai impresia că nu va mai ieși niciodată din acea stare. Romeo începu să zgâlțâie gardul din sârmă oțelită, să-l lovească cu picioarele furios, fără sorți de izbândă. Înjură, țipă, se agită prin covorul de frunze, stârnind praful. Totul în zadar. Bura începu să se risipească, iar soarele, înciudat de atâta așteptare, le trimitea câte o pală anemică, atât cât să nu uite că există. După un timp în care patrulase de-a lungul și latul gardului, obosit, se așeză și el pe frunzele  mărunțite de atâta zbucium, cu spatele la frumoasa Corina. Ea încercă să-l atingă ca din întâmplare, însă bărbatul mânios se retrase electrizat. „Cât de puțin îmi trebuie s-o cuceresc. De ce sunt unele fete atât de vulnerabile? Nu-mi trebuie o ființă de acest gen lângă mine, deși fizic e mortală. Dar nu e bună de cluburi, pare a fi genul de soție perfectă. Sau poate îi trebuie banii... Fetele mereu au nevoie de bani. De ce nu-mi spune, că îi dau eu, fără s-o iau și de nevastă. Mare lucru... alocația mea pe o lună.” O zi întreagă de meditație în mijlocul toamnei nu prisosește nimănui. Fiecare aștepta să se înfăptuiască o minune, dar nu aceeași. Însă, cum natura are tendințele sale firești, consfințite de ea însăși, fără a cere acordul cuiva, pe la lăsatul serii, neliniștitul Romeo înțelesese rostul jocului și rosti poruncitor:

          – Hai!

         Corina, docilă, se lăsă moale în brațele lui și simți o căldură binefăcătoare, reconfortantă, pe care n-o mai simțise de multă vreme. El, o tresărire și un parfum ce-l învăluia fără scăpare, în afara legământului sufletesc, fără puterea de a se opune. Portița se ridică imediat și plecară spre locul cald, destinat odihnei, rupt total de restul lumii. Lipsit de televizor, telefon, computer sau  alt mijloc de comunicare, doar ei doi și câteva persoane care monitorizau jocul. În camere separate, actul sexual fiind interzis.

         La începutul fiecărei dimineți urmară alte provocări, cărora erau nevoiți să se supună, fiecare zi fiind diferită de cealaltă. El trebuia să gătească, ea să aducă lemne pentru foc sau apă de la izvor. Ea trebuia să spele, el să calce. Să se încadreze separat în bugetul alocat aprovizionării de la barul pensiunii. Lui nu-i ajungeau banii deoarece cheltuia o mare parte din ei pe țigările neincluse în calcule. Corina făcea economii și-l împrumuta sau îi cumpăra țigări. Operațiunea călcatul hainelor trecuse tot pe mâna fetei, neîndemânarea lui se dovedea a fi greu de suportat. Nu și gătitul. Aici se părea că are pasiune. Convorbirile erau cele de rutină. El atacând, ea aplanând cu multă bunătate și noblețe. În una dintre seri, la o boxă, dintr-o dată se auzi muzică. Ea îl invită de câteva ori la dans. Tânărul nu se arătă interesat. Corina începu să-și unduiască șoldurile lin, domol și provocator pe o melodie grecească. Mișcările lascive, pasionale, la început cu calmitatea de dinaintea furtunii, deveniră fulgere desprinse dintr-o vrajă răscolitoare, după ceva timp, impietând liniștea sufletească a lui Romeo. Tulburat, plecă în pas șovăielnic, în timp ce frumoasa Afrodită contină să danseze în același ritm până ce boxa se opri brusc.

           Smoala întunericului răscolită de zâmbetul lunii se lăsa greoaie prin labirinturi, spre disperarea fetei. Atunci gândurile o năpădeau fără încetare, adulmecând furtuni de nopţi fără somn. Uneori o prindea dimineața plângând, chinuindu-se să-și ascundă cât mai bine amărăciunea. Doar cearcănele din jurul ochilor o trădau și răutatea lui Romeo.

          – Parcă a trecut un autobuz peste tine. Ce ai făcut azi-noapte?

          Corina dispărea după o cortină și reapărea, aproape imediat, cea mai frumoasă și mai odihnită ființă de pe pământ. Deținea o artă rafinată a machiajului.

          Una dintre probe era supraviețuirea în doi sub limită de timp, în mijlocul pădurii, cu minim de  alimente și cu ceea ce oferea crângul. Soarele blând de octombrie se instalase impasibil, construind sălașe de vis. Tinerii încercară să supraviețuiască într-o poeniță, două zile și două nopți, întrecându-și limitele, împreună la nevoie, separat în gândire. Împrejurările îi obligau să se întâlnească pentru prepararea hranei și noaptea într-un cort ce făcea parte din recuzită. În Romeo se treziră instinctele masculine ce se impuneau față de sexul slab, însușiri pe care nu știa că le posedă. Aplicase tot ce credea că depinde de un bărbat pentru a proteja femeia.Timp de câteva clipe se auzi chiar țipătul lui Tarzan. Focul era specialitatea Corinei, doar ea îl aprindea.

           – Ai pupat țigani? întrebă Romeo.

           – Am sânge de țigancă. Tatăl meu este țigan, iar mama din viță nobilă. Diferența dintre ei și alte cauze au făcut să mă înfieze. Părinții mei adoptivi, cei mai minunați părinți din lume, s-au prăpădit. Erau de mult pe această lume.

          „Poftim, mai e și țigancă!” se amuză în sinea sa Romeo și cu toate acestea o privi cu mai mult interes. Astfel recunoscu și mai intens fragilitatea din sufletul fetei, dar și aura de vrajă care o învăluia. Și se trezi întrebând:

          – Este adevărat că ai secrete? Este adevărat că ești în depresie?

          – Și dacă aș fi, ți-ar păsa?

          Întrebările rămăseseră fără răspuns. Mai târziu, Corina deschise conversații pe teme de suferință și reușită, despre iubire și dorință, despre vise, speranțe și renunțări. Se izbi de modul simplu și practic al gândirii lui Romeo. La el totul avea rezolvare imediată.

          – Trebuie doar să vrei din toată ființa și se va rezolva. Sinceritatea faţă de cei de lângă noi și față de noi înşine ne oferă un suport foarte important și solid.

          „Eu acum te vreau pe tine, din toată ființa, își rosti în gând, Corina. Ești atrăgător, ai multă masculinitate și caracter puternic. M-aș putea rezema pe umărul tău. Dar am toate motivele să cred că nu se va împlini.”

          Ultima probă, în cea din urmă săptămână se dovedi a fi cea mai grea, dar și cea edificatoare. Inima pădurii, scăldată de nuanţele multicolore ale lui octombrie, crease un labirint, unde  tinerii trebuiau să se găsească pentru împlinirea destinului. Prin ochii cârpiţi ale ramurilor bătrâne, unduite sub povara vântului, se zărea un cârd de cocori ce zbura spre țelul lor, deja cunoscut. Cei doi se vor căuta, plecând din locuri diferite, tot contratimp, după indicatoare făcute unul celuilalt, pe bucăți de hârtie puse pe crengile copacilor sau pe trunchiurile acestora. Dacă nu se regăseau, jocul se întrerupea în următorul minut de după gong. Nici fericirea de moment nu-i determina să spună da, la finalul competiției.

            Spre a convinge, Corina și-a pus în practică romantismul și scrise primul bilet: „Aștept calea netezită. Arată-mi drumul către tine.” Agăță înscrisul de o ramură destul de joasă pentru a fi sigură că nu va trece neobservat. Înaintă câțiva pași printre copacii înalți și deși, iar pe trunchiul unuia găsi primul bilet al lui Romeo: „Drumul spre inima mea nu poate fi umbrit de secrete.” Era însoțit de o săgeată ce indica tocmai invers calea, față de cum avea ea intenția să pășească. Luă biletul și scrise altul: „Fiecare lucru la timpul său. Jocul de zi cu zi aprinde ruguri!” Puse săgeata spre răsărit, în direcția stabilită de el. În următorul găsi: „Bizarerii feminine.” Săgeata din nou își modifica sensul, neașteptat. Se părea că tonul era la el, iar Corina era nevoită să se lase angrenată în labirint. Agăță, aproape la întâmplare, următorul bilet, fiind sigură că el se orienta mult mai bine și îl va găsi: „deschide ochii și vei vedea, apăsarea din stânga.” Biletul lui întreba: „din stânga cui? Ai uitat că nu ești singură în joc?” Urmă săgeata, total derutantă. Nimic nu părea că o mai poate scoate din pădurea în care se afundase, dar nici din propria-i capcană. Prinse cu un bold, totuși, următorul bilet, de trunchiul unui fag: „întinde mâna și vei simți!”, îndreptându-se după săgeata lui Romeo. „O țintă atinsă este o fericire de moment”, citi pe înscrisul găsit în calea ei. Mintea fetei ameți de lipsa orientării și de sobrietatea frazelor, fapt total neașteptat. Încercă să față față provocării: „Am șuvoi de ținte, cât să te țină treaz toată viața.” În momentul următor își simți umărul prins de o mână hotărâtă. Întoarse capul și întâlni privirea oțelită a lui Romeo. Brațele lui, cu mușchi formați prin exerciții, pentru prima dată o cuprinse într-o îmbrățișare adevărată și patetică. Imediat se auzi gongul.

         – Vei zice da? abia șopti glasul cald al Corinei.

         – Mă mai gândesc. Am, avem principii și limite.

         – În care putem include absolutul...

         – Dar al fiecăruia, separat.

         În dimineața următoare, ultima a celor doi tineri în pensiune, răsăritul de soare se instală la linia orizontului cu raze anemice, marcând trecerea autumnală, rutină supusă naturii. Pe fața Corinei se putea citi apăsare, neliniște, în comparație cu starea degajată a lui Romeo. Ofițerul stării civile era prezent, cu fâșia tricoloră traversându-i pieptul destul de voluminos și, plin de emfază, citi fraza cunoscută de toată lumea trecută prin acest canon. Ea zise Da, convingător, iar el tot... Da! Spre surprinderea Corinei. Privirile lor se întâlniră din nou într-un mod unic, învăluite tacit printr-o lege statornicită de suflete, fără cuvinte.

        Au plecat de mână. Romeo, cu întrebarea vie în minte, își întrebă proaspăta soție:

        – Și acum spune: ce ții secret de mine?

        – Pe Aida-Sofi, fetița mea de doi ani.

        – Nu-i chiar atât de rău! răspunse zâmbind, puțin surprins, fără a slăbi strânsoarea mâinii.

        Părăsiră împreună pensiunea, în mașina elegantă a lui Romeo, ce-l așteptă cuminte toată luna octombrie într-un garaj.

 

           Epilog:

         

        Peste cinci ani, toamna desfășură din nou același sublim, peste același crâng, unde se jucau doi copii: o fetiță de vreo șapte ani și un năzdrăvan de băiețel de vreo trei ani, tot un suflet și un zâmbet. Corina era foarte preocupată să-i fotografieze, să nu scape nici o năstrușnicie din farmecul copilăresc. Din dreptul pensiunii venea Romeo, cu un zâmbet ștrengăresc pe buze și cu un înscris fluturându-l cu multă importanță. Zise ceva, îngână ceva de un act, însă soția sa nu-l luă în seamă fiind obișnuită cu farsele lui. Atunci bărbatul aduse actul în dreptul aparatului de fotografiat. Respirația Corinei se opri pentru o clipă.

        – Ce-i asta?

        – Ți-am cumpărat pensiunea, să nu te mai obosești în fiecare an să organizezi sărbătorirea căsătoriei noastre.

          Urmă un sărut lung, apăsat, în timp ce copiii înotau în marea de frunze arămii, amețite de octombrie.

[Ionica Serbov]

Îmi place calea structurală pe care autoarea își propune să ridice spre prim-plan personajele din acest text. Fără a defini oarecare tipologii, autoarea se deservește de contextul material, contextual și conjunctural (de vină să fie toamna) spre a completa aureola premergătoare gestului oricărui participant la acest periplu. Vă felicit, doamnă, pentru stilistica originală cu care ne puneți la vedere aceste portrete!

Vă voi mai citi, cu siguranță și cu nemăsurată stimă,

Ioana