Sfârșitul adolescenței
Apa din cer nu mai contenea să cadă. Era o lună de primăvară urâtă, aşa cum nu mai fusese vreodată. Asta raportat la vârsta lui, nu părea o anomalie ci un simplu fapt divers. Mătuşa Gabi, sora mamei, o hâtră fără leac plină de optimism, găsise deja sloganul în pas cu vremurile, la propriu şi la figurat. „Plouă în mai/ Avem la iarnă mălai“. Lucra la o croitorie stradală situată în centrul oraşului, una dintre cele de lux. Acolo, mai mult la îndemnurile ei decât ale părinţilor, îşi făcuse cu o lună înainte costumul pentru balul de absolvire.
Împlinise optsprezece ani cu o zi înainte de ziua Izvorului Tămăduirii. Profitând că era liberă şi era proprietara unui automobilFIAT 850, după trista tentativă de aniversare, sora mamei îl silise s-o însoţească într-o călătorie care avea să-l influenţeze pe viaţă. Amintirea celor întâmplate avea să-i rămână veşnic proaspătă.
În ajun, de ziua lui, plouase cu găleata, iar părinţii îi cumpăraseră de la Cofetăria Scala un tort Buturugă şi o sticlă mare cu brifcor. Ploaia udase niţel ambalajul, dar plasa cu reţeaua fermă din fire groase de plastic dur, protejase prăjitura. El venise de la şcoală, unde trecuse prin furcile caudine ale celor două lucrări scrise cumplit de complicate, la matematică şi fizică. Erau cam ultimele teste grele înaintea Bacalaureatului de la începutul verii. Cei patru se aşezaseră la masă, mama tăind tortul în şase porţii, asta deoarece o aşteptau pe Felicia, prietena lui Jean, mezinul aniversat şi pe Marcel, fiul cel mare, student la Institutul de Marină din Constanţa. În centrul mesei trona o glastră cu lalele, acestea fiind florile preferate de sărbătorit şi de Marie, mamă-sa. Tata îl chestiona despre cum se descurcase la teze. Nu era un elev care să rupă gura târgului, dar nici un mediocru nu era. Doar că îi plăcea să viseze cu ochii deschişi, mai ales după ce citise o carte interesantă.
Apărură şi cei doi musafiri aşteptaţi. Mai întâi Felicia, la un sfert oră, Marcel. Veniseră separat, dar din acelaşi loc, Gara de Nord. De ce? Asta avea s-o afle mai târziu. Deocamdată Jean o conduse în sufragerie după ce primise buchetul cu… lalele, flori alese, dintre cele negre şi pestriţe. Îi adusese şi un cadou, o carte, un roman de buzunar, asta pentru că ea ştia că lui îi plăcea literatura. O ediţie minionă a lucrării lui Scott Fitzgerald, Marele Gatsby, apărută atunci în Biblioteca pentru toţi, îi făcuse mai multă plăcere decât sărutul protocolar de pe obraz. Simţea ceva, un presentiment rău îi dădea tâcoale.
După un timp, Marcel, în uniformă elegantă de cadet, doar era în anul IV ultimul al Institutului, se alătură la masă după ce-şi sărută mama şi pe mătuşa Gabi. Apoi strânse cu căldură mâna tatălui şi a sărbătoritului, bătându-l pe umăr mai mult prieteneşte. El ar fi preferat să-l îmbrăţişeze frăţeşte. Dar Marcel avea motive întemeiate să fie rezervat faţă de Jean. Cele câteva priviri schimbate între Felicia şi cadet, nu păruseră de fel nevinovate. Simţul unui pericol iminent declanşă un semnal de alarmă în mintea lui Jean. Dintr-o dată înţelese, cei doi se cunoşteau, deşi, în mod normal, ar fi trebuit ca ei să fie pentru prima dată faţă-n faţă, tocmai în această conjunctură aniversară.
În vacanţa din vara trecută, Marcel nu părăsise Litoralul, asta deoarece familia lor îşi petrecea sejurul în localitatea Tuzla. Părinţii, mătuşa şi şi cei doi fraţi, locuiau în fiecare sezon cald la o gazdă primitoare, făcând o cură marină pe durata unei luni. Bărbaţii din familie se sculau cu noaptea-n cap, luau trestiile şi pescuiau guvizi printre stabilopozii ataşaţi digurilor. Marcel, ca viitor om al întinderilor albastre, ştia unde se găsesc momelile, râma de mare sau garidele, aşa că recolta piscicolă completată în repriza de după-amiază cu stavrizii agăţaţi la ţaparină, era sursa unei cine bogate. Mama şi mătuşa Gabi se alăturau deseori Seydinei, gazda lor, la treburile din grădină şi bucătărie. În acel an, Marcel locuise alături de familie în Tuzla, primind vacanţa de la Institut, una mai scurtă, deoarece intra în ultimul an. Dar era exclus ca Marcel să ştie ceva de Felicia, fata pe care Jean abia o cunoscuse.
De Crăciun, el venise acasă, însă Felicia plecase la munte cu părinţii. În mintea sa, şi aşa suspicioasă, se declanşă un declic. Îi arătase pozele făcute cu prietena înainte de plecarea în vacanţa de iarnă. Se fotografiaseră în acea cabină ridicolă din staţia de metrou, locul unde îşi făcuseră două seturi de poze, strâmbându-se caraghios la obiectiv. Totuşi, Jean se gândea că era imposibil ca numai în câteva luni ei să ajungă intimi, iubiţi, amanţi, oricum s-ar numi.
– Voi doi vă cunoaşteţi!
Nu fusese o întrebare ci mai mult un reproş. Dar vorbele lui îşi făcură efectul. Cei doi, mai ales Felicia, păreau stânjeniţi. Vroia o confirmare, întotdeauna îi plăcuse claritatea în relaţiile dintre oameni. Pe când avea zece ani, mătuşa Gabi şi unchiul Damian divorţaseră după un proces lung în care amândoi avuseseră de pierdut, mai ales pe plan moral. Ea, nu-şi revenise multă vreme, pierzându-şi încrederea în bărbaţi. De altfel, fostul ei soţ contabilizase în opt ani alte două divorţuri. La partajarea bunurilor comune, vânduseră totul, casă, mobile şi alte lucruri, împărţind banii amiabil. Gabi se mutase împreună cu ei, locuinţa familei era destul de mare, iar Marcel avea încă de pe-atunci gânduri de ducă.
– Şi dacă ar fi aşa, ce-ai să faci, o să boceşti ca o babă înşelată? - replică Marcel cu oarece aciditate în glas. Maturizează-te băiete, mâine poimâine o să iei viaţa în piept!
– Marcel, fii cuviincios cu fratele tău! Poate ne scoţi şi pe noi din ceaţă, îl mustră tata.
Viitorul căpitan de cursă lungă îşi apropie scaunul de cel al Feliciei. O strânse după umeri, posesiv, ca şi cum îi aparţinea. Fata tăcea şi privea către Jean, dar mai mult ca sigur nu-l vedea, ochii ei fixând un punct dincolo de fostul iubit.
– Ei bine, îşi reluă Marcel discursul ca şi cum ar fi fost purtătorul de cuvânt al fetei de lângă el, s-a întâmplat de Crăciun, după ce tu, netotule, mi-ai arătat pozele cu ea. Jenică, ce pot spune, atunci m-am îndrăgostit lulea de prietena ta. Întors la Constanţa, la Institutut, n-aveam noaptea somn, tot gândindu-mă la ea. Norocul meu, ghinionul tău, s-a ivit pe la mijlocul de ianuarie, când am fost anunţat că trebuie să fac un curs de comandă la Bucureşti, în cadrul Academiei Militare. Două luni în care voi aţi crezut că sunt departe. În realitate, eram în oraş, locuiam în cazarma care se afla la doar două staţii de autobuz.
– Şi ai păstrat asta în secret? - reacţionă Marie.
– Mamă, n-am vrut să fie aşa, dar drăcuşorul din mine nu-mi dădea pace. Ştiam şcoala unde învaţă Felicia. Era un liceu central, pe lângă Casa Centrală a Armatei, unde-l însoţeam pe comandantul cursului care lua prânzul acolo. Aveam un ceas de timp liber, în care puteam investiga. Şi am descoperit-o repede. O săptămână am stat deoparte, apoi n-am rezistat şi am abordat-o. Momentul fusese ales după ce am observat că în fiecare zi, într-una din pauze, mergea împreună cu o prietenă la simigeria de lângă cinematograful Timpuri Noi, de unde cumpărau castane coapte. Am strigat-o pe nume şi s-a uitat spre mine. După cum mă privea, am înţeles pe loc, la rândul ei mă recunoscuse din pozele pe care tu, Jenică, i le-ai arătat, ca să te dai mare cu fratele student la Marină.
– Aici te înşeli profund, în poză nu erai în uniformă şi ea poate să confirme. Ai ameţit-o în acea zi în postura de viitor ofiţer.
– Aşa este Marcel, fratele tău nu minte. În fotografie, voi doi eraţi căţăraţi într-un cais înflorit. Era făcută cu Polaroid-ul color, tu erai în lumină, Jean în umbră. Faţa ta luminată de soare radia bucurie şi veselie, a lui era în umbră şi-mi părea mohorâtă. Am simţit atunci că nu ţin la tine Jenică decât ca la un prieten, iar inima mea palpita numai la gândul că-l pot atinge pe Marcel. De aceea, la simigerie, am simţit că leşin, cel pe care-l iubeam fără să-l fi văzut faţă-n faţă, era la un pas de mine. De atunci…
– … întâlnirile noastre s-au rărit, o răceală s-a făcut simţită, dar am continuat să ne considerăm iubiţi.
– Erai fratele lui Marcel, omul pe care-l iubeam, nu puteam să mă rup brusc de tine. Speram ca până la urmă să înţelegi situaţia creată. Ceea ce s-a întâmplat.
– Din păcate, în ziua în care nepotul meu îşi serbează majoratul în familie. Nu dezaprob idila voastră, doar mă întreb ce viitor are.
– Mătuşă, lasă-ne pe noi să hotărâm ce vrem de la viaţă! - exclamă fratele cel mare. Jenică nu-i o plăsmuire din ceară care se topeşte la primul vânt fierbinte. Va găsi o cale de ieşire din această situaţie neplăcută pentru el.
Restul petrecerii, cam un sfert de oră, se consumă în linişte. Cei doi musafiri părăsiră locuinţa, de astă dată împreună. Odată ce îmbrăcă mantaua impermeabilă din ţinuta cadeţilor, el îşi reintrase în rol. Ea era cum o cunoscuse Jean, diafană ca un nor de ceaţă dintr-o dimineaţă de vară, purtând un fulgarin uşor cu glugă. Amândoi se strânseseră sub umbrela imensă cu mâner de lemn, ţinută cu mâna fermă de Marcel. Înainte să oprească un getax care alerga ca o şalupă rapidă prin băltoacele apocaliptice de pe stradă, tata mai apucă să întrebe.
– Alo, copii, încotro?
Cuvintele răspunsului cuprinse într-o frază ca o lege marinărească, se pierdură acoperite de răpăiala ploii.
„Singurul port sigur, este acolo unde urgia nu te poate ajunge!“
Jean reveni trist în casă, mama încercând să-l consoleze. Tata îl privea ca pe acelaşi copil neajutorat pe care aşa îl crezuse din copilărie. Mătuşa Gabi preluă controlul situaţiei.
– Tinere, dacă azi plouă, nu înseamnă că mâine va fi la fel. Poate că va fi o zi senină, numai bună să facem o plimbare în afara oraşului.
– Gabi, ce tot naiba spui acolo? - aproape se răţoi la ea tata. Suntem abia în mijlocul săptămânii. Jenică are şapte ore mâine. Cursurile încep la opt şi se termină pe la trei după-amiază. Marie, tu să-i pui un pacheţel cu mâncare mai consistent decât într-o zi normală.
Dar şi Gabi îşi recăpătase forţa de persuasiune cu care-l convinsese pe Damian că un divorţ amiabil era mai productiv decât o încăierare legală prin intermediul avocaţilor.
– Acum, tot ce are nevoie Jean este o distragere, o îndepărtare pentru căpătarea unei perspective mai bune. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Aşa că asta-i propunerea mea. Dacă mâine plouă, fiul vostru aparţine şcolii. Dacă va fi o zi frumoasă încă de dimineaţă, nepotul meu mă va însoţi.
– Unde Gabi? Ce tâmpenie îţi trece prin cap? - o întrebă sora sa.
– Ce zi este mâine? - întoarse mătuşa întrebarea.
– Joi, răspunseră într-un glas cei doi părinţi.
– Joia din Săptămâna Luminată, ziua de curăţenie sufletească şi trupească. Este ziua Izvorulului Tămăduirii. Aşa că noi doi vom drumeţi către un izvor anume.
Marie ştia că sora sa fusese dintotdeauna o fiinţă credincioasă, criticată de colegii de la croitorie pentru misticism exacerbat. Credea fără rezerve în tot ce conţineau Scripturile şi alte cărţi religioase scrise de-a lungul timpului de mari cărturari ai Bisericii. Apărea câteodată cu caiete scrise de mână, pe care le citea cu nesaţ. Curiozitatea îl făcuse pe Jean să deschidă unul în lipsa ei şi să citească dedicaţia de pe prima pagină. Aparţinuse cuiva care fusese încarcerat la începutul deceniului şase, şi, dacă dedicaţia nu era o fabulaţie, omul murise în infirmeria închisorii din Caransebeş. Cum ajunsese caietul în mâinile mătuşii Gabi, avea să fie un secret până-n acea zi de joi.
Autoturismul rula pe DN7. Gabi, la volan, fredona un şlagăr la modă, un cântec despre drumuri regăsite. Vremea era superbă, nici n-ai fi zis că fusese posibilă o asemenea răsturnare de situaţie în doar câteva ore. Ieri fusese potopul, astăzi făceau baie de soare şi se bucurau de cerul senin ca din cristal azuriu.
– Acum, că ne-am depărtat de casă, poţi să-mi spui încotro mergem? - o întrebă pe mătuşa Gabi.
– Nu foarte departe de aici. La Izvor.
La ieşirea din Chitila, după trecerea primei pasarele peste calea ferată, coti la dreapta. Un indicator avertiza că drumul nu era optim rulării rapide, restricţionând viteza la treizeci de kilometri pe oră. După alţi câţiva kilometri, Gabi schimbă iar direcţia de deplasare, de această dată spre stânga. Autoturismul rulă doar câteva sute de metri, până în locul unde drumul era impracticabil. Şoferiţa gară FIAT-ul într-un loc parcă anume amenajat pentru asta.
– Mai avem de făcut doi kilometri până-n pădure şi alţi trei prin ea. Nu luăm cu noi nimic, decât hainele. Nu vom avea nevoie de nimic, găsim cele de trebuinţă la destinaţie. Pe parcurs, îţi voi oferi toate amănuntele pe care le consider necesare.
Mama îi încărcase rucsacul cu merinde şi schimburi, de parcă ar fi plecat într-o excursie de trei zile. Să împăcase cu ideea că tot bagajul trebuia să rămână în maşină. Mai puţin, neplăcuta perspectivă de a face setea.
– Nu trebuie să-ţi faci griji. La intrarea în pădure ne confecţionăm două toiege din crengi groase.
– Cu ce tăiem beţele, că briceagul a rămas în rucsac?
– Cu asta, spuse Gabi scoţând o custure grosolană din scorbura primului copac aflat la marginea pădurii.
Oţelul tăişului nu avea nicio urmă de rugină, asta însemna că fusese întrebuinţat deseori. În scorbură mai era o traistă a cărei conţinut îi era necunoscut, dar bănuia că acolo era merinda şi apa.
– Pune briciul în scorbură, îl îndemnă îndrumătoarea, fixând cu arătătorul acel ascunziş. Fii fără teamă, nu te muşcă nimeni, nici măcar o năpârcă!
Asta deoarece nu era nicio vipera. O descoperiră după zece paşi, şuierând ameninţător, dar neavând intenţii agresive odată ce-i văzu îndepărtându-se Băiatul simţea că era ceva despre care nu i spusese, dar pe care îl va şti în următoarele minute.
– Pădurea Izvorului este ocolită de oamenii locurilor din vecinătate. Deşi n-are pădurar, nimeni nu vine aici să ia lemne, să vâneze, să culeagă flori, fructe sau ciuperci. Este considerată blestemată. Aici au fost ucişi doisprezece mucenici, doisprezece tineri absolvenţi deTeologie, proaspăt hirotonisiţi diaconi. Fusese o zi frumoasă asemenea celei de azi, o joi din Săptămâna Luminată, o joi a Izvorului Tămăduirii. Patru ţărani din Ciocăneşti au fost aduşi în pădure ca să îngroape trupurile celor împuşcaţi în ceafă de instructorii NKDV-ului, trimişi speciali ai sovieticilor, ca să-i îndrume pe viitorii torţionari români. Purtau şorţuri din piele de cal şi şepci din acelaşi material, cu stele roşii în frunte. Au dispărut unul câte unul înghiţiţi de pădure şi nimeni n-a mai ştiut vreodată de soarta lor. Investigatorii sosiţi de la Moscova au avut aceeaşi soartă, Pădurea i-a făcut pierduţi. Oamenii din împrejurimi, speriaţi, ocoleau locurile, considerând că asupra codrului atârna un blestem de moarte. I s-a spus mai întâi Pădurea Întunecată, deşi în cadastrele forestiere figurează sub alt nume.
– Ce s-a întâmplat cu ţăranii din Ciocăneşti?
– Au fost reţinuţi de Securitate, anchetaţi cu duritate, închişi separat şi fără judecată în instituţiile recluziţionare comuniste. Au murit unul câte unul, ultimul…
– … în infirmeria puşcăriei din Caransebeş.
– Ai citit caietul.
– Numai dedicaţia de pe prima pagină.
– Atunci nu te speria de ce ai să vezi.
La capătul potecii din pădure era o poieniţă de o frumuseţe nemaivăzută până atunci de tânărul tot mai curios. Peste tot, felurite flori, sortimente de primăvară, vară, chiar de toamnă timpurie. Toate de culoare roşie. La fel ca fluturii minunaţi zburând în toate direcţiile. În mijlocul poienii era o moviliţă nu prea înaltă, cu o formă surprinzător de regulată, asemenea unui trunchi de con cu diametru de la bază egal cu înălţimea, purtând deasupra, fixată în pământ, o cruce cioplită grosolan din lemnul unei copac, contorsionată, care îi sugera lui Jean, tânărul aflat în pragul absolvirii liceului, chinurile pe care trebuie să le fi îndurat cei pentru care se ridicase acest obiect sacru. Dar cel mai neaşteptat, incredibil, imposibil fapt, era că încălcând toate regulile fizicii, de la baza crucii aflată la cel puţin douăzeci de metri înălţime, curgea un fir de apă, nu mai gros decât şuvoiul moderat al unei chiuvete de bucătărie. Era o singură explicaţie, cineva reuşise să capteze un mic pârâu, poate izvor subteran din pădure, să-i devieze cursul acumulându-l într-un rezervor prin intermediul unei staţii de pompare, iar un hidrofor să-l ridice la înălţimea movilei.
– Nu-i vorba de nicio mână omenească, spuse mătuşa Gabi parcă ghicindu-i gândurile. Dacă a fost vorba de o mână, aceea nu putea fi decât a lui Dumnezeu.
Se apropiară împreună de apa limpede precum cristalul, care odată ce lua contactul cu solul dispărea înghiţită ca şi cum n-ar fi fost. La douăzeci de centimetri distanţă, solul, iarba şi florile, nu sufereau în urma excesului de umiditate.
Gabi ciocăni cu capătul toiagului în pereţii movilei, cam la doi metri în dreapta căderii de apă. Un perete vegetal de forma unei uşi se deschise spre interior. De-acolo ieşi un bătrân cu barba ca neaua până-n la nivelul torsului mediu, cu o cămaşă până la genunchi, probabil din pânză de in, desculţ, cu degetele de la mâini şi de la picioare nespus de gloduroase. Mătuşa îi sărută mâna, îndemnându-l pe nepot să facă la fel. Pe rând, sihastrul atinse frunţile celor doi şi totul se schimbă pentru Jean. Vedea lumea într-o altă perspectivă, una complet diferită faţă de ceea pe care o ştiuse până acum.
– Atinge apa cu mâna şi te vei vindeca de boală. Aruncă-ţi pe faţă stropi din Izvorului Tămăduirii, şi-ţi vei curăţa mintea de gânduri rele şi negre. Intră sub şuvoi, şi vei vedea ce-ţi rezervă viitorul. De aceea oamenii au preschimbat numele locului în Pădurea Izvorului.
Rămase pironit, asta deoarece nu credea în vorbele moşului.
– Dar dumneata cine eşti? - întrebă Jean după ce curajul îi revenise.
În locul bătrânului răspunse mătuşa.
– El este unul dintre Păstrători, cei care se îngrijesc de moştenirea Mucenicilor. El este omul cu dedicaţia, mort în infirmeria închisorii din Caransebeş.
– Dacă este mort cum se explică asta? Doar i-am simţit atingerea palmei pe fruntea mea.
– Nici Toma n-a crezut că Mântuitorul a murit şi a înviat, până nu i-a cercetat rănile şi a văzut că suflă. Mucenicii, asemenea Lui, au plecat spre ceruri. Nouă, celor patru ţărani din Ciocăneşti, ni s-a oferit darul înţelepciunii, facem de strajă pe rând şi ne scăldăm în Izvor. Trebuie să treacă şapte generaţii până când, în sfârşit, îi vom regăsi pe Mucenici şi pe cei Drepţi. Jenică, m-ai ascultat cu răbdare, intră sub şuvoiul Izvorulului Tămăduirii.
Băiatul păşi sub apa rece ca gheaţa, îmbrăcat cum era. Senzaţia era una deosebită, ca şi cum o grămadă de greutăţi i se luaseră de pe suflet. Dincolo de stropii de apă, vedea crâmpeie din viitorul său şi al celor la care ţinea, mai ales calea pe care trebuia s-o urmeze. Şi nu era deloc alături de Felicia, pentru el fata devenită femeie alături de Marcel, aparţinea unui alt viitor, căci îi vedea pe cei doi fericiţi, alături de copiii lor, nepoţii săi. El însuşi se vedea înconjurat de rude, prieteni, cunoştinţe, într-o încăpere mare, cu o carte în mână, citind câteva pasaje. Titlul îi spunea ceva, era legat de ceea ce i se întâmpla chiar acum.
Se trezi pe bancheta din spate a FIAT-ului, uscat perfect dar buimac, întrebându-se cum ajunsese aici. Îşi lăsase ceasul în rucsac, aşa că îl scoase şi-l consultă. De la drumul spre pădure şi până în acel moment, trecuseră douăsprezece ore. Afară începuse să se întunece. Dinspre răsărit se vedeau nori negri îndreptându-se spre pădure.
– Cum am ajuns aici? De unde-l cunoşti pe bătrân? De când şi cum ai ajuns tu să afli de acest loc. Mătuşă, spune-mi drept, a fost aievea tot ce am trăit sau doar un vis?
– Lasă întrebările pentru altădată! Tu gândeşte-te la ce ai de făcut pe viitor.
Bacalaureatul trecuse. La fel şi examenul de admitere la Facultatea de filologie unde Jean fusese admis primul pe listă. În acest interval de la ciudata întâmplare din pădure, lucrurile se derulaseră firesc. Marcel absolvise Institutul, căpătând tresele de sublocotenent. Primise un apartament în Constanţa, aşa că foarte ocupat cu mobilarea locuinţei, nu-şi vizitase familia în timpul obişnuitului sejur la Tuzla. În toamnă, pe la sfârşitul de septembrie, anunţase iminenta căsătorie cu Felicia, mărturisind familiei că fata era gravidă în trei luni. Jean, fratele său mai mic, începuse să scrie prima lucrare literară importantă, un roman mistic, Mucenicii şi Păstrătorii din Pădurea Izvorului.
Cuvinte cheie :
Felicitări pentru premiu! :)
Felicitări!
Felicitări, domnule Ștefan Bucur! Mult succes în continuare!
Felicitări!
Felicitări!
Felicitări!
FONDATORI
ION LAZĂR da COZA - scriitor
VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR
ADMINISTRATORI-EDITORI
SOFIA SINCĂ - prozatoare
GABRIELA RAUCĂ - poetă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR
AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare
ADA NEMESCU - poetă
MIHAELA POPA - poetă
CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ
PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor
BOLACHE ALEXANDRU - poet
MIHAI KATIN - poet
GRIG SALVAN - prozator, cantautor
Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:
1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie.
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Pentru anul trecut au donat:
Gabriela Raucă - 400 Euro
Monica Pester - 600 Lei
Nuța Crăciun - 220 Lei
Maria Chindea - 300 Lei
Tudor Cicu - 300 Lei
Elisabeta Drăghici - 200 Lei
***
Pentru acest an au donat:
Maria Chindea - 200 Lei
Monica Pester - 300 Lei
© 2024 Created by Ion Lazăr da Coza. Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor