Coincidență macabră sau... mușamalizare
Agitația roților de tren îmi transmite un ușor disconfort. Încerc să închid ochii, dar vânzoleala pasagerilor îmi dă de furcă. Caut telefonul în buzunar și apelez soția. Răspunde greu. Probabil o pregătește pe Lilica pentru somnic.
– Mă tot întreabă unde ai plecat.
– Citește-i o poveste sau inventează una...
– Poate... Drum bun!
– Te pup și vă iubesc. Noapte bună.
Timpul parcă stă în loc. Liniștea se ascunde de ropotul roților de tren în căști. Muzica curge lin în timpanele mele, redându-mi (cu puțină exagerare) confortul patului din dormitor după o zi agitată. Mi-e dor de Licuța mea. Parcă o văd cum fuge când aude rotindu-se cheia în ușă. Tati, tati, ce... ai venit? Dar eu de data asta plec. Dorul de micuță îmi transmite o stare vecină cu letargia. Corpul meu evadează din real spre o tihnă interioară. Încerc să pătrund, timid, dincolo de bariera inconștientului. Lumea viselor mă ia în brațe. Îmi descătușez reacțiile, eliberându-le.
Nici n-am observat când dimineața insistentă se chinuie să țină pasul cu viteza trenului. Mă întind puțin, în timp ce-mi scot căștile din urechi. Încert să localizez unde am ajuns, dar constat că telefonul mi s-a descărcat. Nu vreau să comunic cu cei din jur. Par a fi agitați. De ce să mă încarc cu energia lor negativă?
În timp ce (nedecis și somnoros încă) simt nevoia să merg până la toaletă, trenul se oprește. Inscripția de pe clădirea gării îmi localizează poziția – Videle. Deci mai puțin și ajungem. Trei tineri își caută locurile. Zâmbete, gălăgie... Eu? Un spectator timid care așteaptă cu un ușor disconfort plecarea trenului din gară.
*
Protocolul cazării durează puțin. Îmi pun cardul în portofel, iau bagajul și mă îndrept spre lift. Cu mâinile ocupate, de abia reușesc să închid ușa. Apăs pe butonul care indică cifra trei și aștept. Nu se întâmplă nimic. Of, n-am închis bine ușa! Repet operațiunea. Politicos, mecanismul răspunde cu un sunet silențios, dar deodată scârțâie. Am ajuns? Mă grăbesc să deschid. Sunt între etaje! Ghinion. Reînchid cu greu cele două ușițe interioare și nu știu ce să fac. Pun mâna la întâmplare pe butonul care indică cifra unu. Mogăldeața șugubeață se pune în mișcare, iar eu respir ușurat. Cu calmitate refac comanda pentru etajul unde mă așteaptă camera mea. Siguranța și confortul de pe holul hotelului au alungat, cu un zâmbet, panica. Totuși îmi impun să nu mai folosesc ascensorul. Nu mă costă nimic să fac puțină mișcare și de fapt miniatura asta de lift e ca o cușcă. Urăsc locurile strâmte!
Cu emoție introduc cartela electronică în suportul ușii. Nimic. Alt impediment. Trimiți țăranul în capitală! Trag de ea nervos. Un sunet scurt îmi indică faptul că am acces în interior. Pun bagajul lângă dulap și cu o privire rapidă încerc să gestionez locația. E bine. Dar... nu am curent electric? Îmi aranjez puținele lucruri în dulap și analizez agenda. Cobor, menționând în treacăt la recepție faptul că nu am curent. Încă o dată mi se pune eticheta pe frunte – provincial. De fapt, trebuia să introduc cartela în suportul de lângă ușă. Zâmbesc în sinea mea, salut și merg mai departe. Autobuzul 123 sosește repede. Încerc să număr stațiile până când observ în față afișarea electronică: următoarea stație – Calea Vitan.
Autobuzul se oprește. Pe trotuarul unde-mi lipesc pașii, soarele mă izbește provocator. Fac o piruetă și încerc să descopăr locația unde trebuie să ajung. Imaginea văzută pe internet îmi apare în fața ochilor. O clădire mare cu fațada de sticlă mată mă așteaptă cuminte cam la vreo câteva minute de mers pe jos. Respir ușurat în timp ce pașii mei se grăbesc să cucerească umbra din interior.
În sala de conferințe agitația prinde contur. Persoane necunoscute împrăștie la întâmplare zâmbete. Ripostez pe aceeași lungime de undă și sondez cu privirea un loc convenabil în sală. O mână agitată mă cheamă la biroul instalat lângă intrare. Mă îndrept puțin debusolat, dar mă liniștesc îndată. Omisesem să mă opresc pentru a lua mapa cu informații despre conferință și programul acesteia. Las un surâs protocolar și un mulțumesc sec, apoi mă îndrept spre un colț mai retras unde-mi deschid notebook-ul. Citesc poșta electronică. Nimicuri și... bezele de la colegi. Mai sunt vreo zece minute până la startul conferinței. S-o sun pe Crina? Sala e aproape plină și zumzetul generat de pregătirile finale ar fi un impediment în comunicarea noastră. Analizez în treacăt documentele primite. Nici o modificare. Lucrarea pe care o voi prezenta apare la poziția a șaptesprezecea. Susținerea va fi mâine la ora 11:30, așa cum știam inițial. Un amănunt, jenant pentru mine, totuși îmi smulge un zâmbet. Prenumelui meu i-a căzut un bastonaș de pe a treia literă. Produsul finit, adică numele meu, parcă-i decupat dintr-o revistă umoristică: Șchiopu Racu. Mi-e și frică să mă uit pe ecuson. Trimit o privire puțin mai îndrăzneață să analizeze integritatea numelui meu. Respir ușurat. Pe ecuson scrie totuși Radu. Că sunt domnul Șchiopu știe toată lumea, dar cuvântul rac nu mi se asortează. Aș împrumuta totuși cleștii de pe prima pereche de membre. Conferința începuse de vreo jumătate de oră, dar eu cu racii mei autoimpuși nu mă pot concentra la ceea ce se discută. Fredonez în gând melodia lui Mihai Mărgineanu, cu tentă la ordinul crustaceelor (Melci, scoici, raci...). Melcii se încurcă cu sudurile electrice din lucrarea unui domn îmbrăcat la patru ace. Scoicile pătrund solitare în îmbinările la cald prezentate cu emoție de o domnișorică brunetă, care abia ajunge la proiector. Doar racii rămân cu mine, dorind să evadeze din sala secătuită de atâtea proceduri mecanice. După vreo cinci ore de încorsetare a trupului, dorința evadării în necunoscut se înfiripă. Las în urmă ideile lucrărilor științifice, pe care dacă doresc le pot analiza individual on line și mă îndrept spre stația de autobuz. Distrat și deconectat de real, urc în autobuz tot de unde mă lăsase. Conștientizez acest lucru doar după plecarea vehiculului din stație. Ar fi trebuit să trec strada pentru a-l lua în direcția hotelului. Nu-i nimic. La prima cobor și rectific gafa. Afișajul electronic din spatele șoferului indică următoarea stație – stadionul Olimpia. Sună provocator. N-am avut ocazia să vizitez un stadion de fotbal din capitală. Cobor, uitându-mă la ceas. E aproape ora cinci după-amiaza. Cercetez zona pentru a depista stația de autobuz din sens invers și îmi redirecționez pașii spre stadion. Emoțiile mi se-ncurcă în privirea dezamăgită. Parc-ar fi un stadion de provincie. Și tribuna e mică și doar pe o parte. Totuși în interior gălăgia e amfitrioană.
Mă grăbesc spre intrare. O grămadă ordonată a încorsetat aproape toți sportivii de pe teren. Doar câte unul din fiecare echipă tatonează pe marginea acestuia, în speranța recuperării balonului oval. Nu sportul rege tronează aici, ci rugbyul. Urc în tribuna aproape goală și-mi caut un loc convenabil. Pun servieta lângă mine și încerc să mă integrez vizual la spectacolul care se derulează pe teren, puțin dezamăgit. Nu știu prea multe despre acest sport, dar privitul nu implică cunoștințe solide. Un atacant al echipei cu tricouri albe, în ciuda kilogramelor care se văd limpede sub echipamentul puțin murdar, parcă zboară cu mingea. Determinarea lui e mai puternică decât urmăritorii. La marginea terenului se aruncă, cu balonul în brațe, ca și cum ar fi sărit într-o piscină. Marchează eseu. Spectatorii aplaudă, iar firava galerie încurajează echipa. Jocul se reia de la centru. Cercetez tabela, care nu-mi spune mai nimic despre cele două echipe. Scorul este 29 – 26 pentru gazde.
Panorama este magnifică. Din tribună, poți privi meciul de rugby, dar și măreția blocurilor de lângă stadion. Lateralele stadionului sunt placate cu copaci și terenul este încercuit doar cu un simplu gard de sârmă. La umbra copacilor, în spatele gardului, vreo doi atleți își fac rondul. Of, dacă mă fură peisajul și nu meciul, cred c-ar fi timpul să plec.
Mă ridic, îmi aranjez puțin părul cu mâna dreaptă, apoi mă aplec să-mi iau bagajul. O detunătură mă repune forțat pe bancă. Jucătorii și arbitrii, electrocutați de sunet, își aruncă priviri unii altora. În tribună se așterne panica. Interjecții disperate și priviri temătoare se derulează în fața mea. Meciul se oprește.
Două voci nervoase transmit un mesaj scurt și dur: Uscaților, nu mișcă nimeni! Colțurile superioare ale tribunei îmbătrânită de ani sunt cucerite de alte matahale îmbrăcate în negru, cu mască pe figură. Regia nu-mi place, dar tac smerit. Frica parcă iese din îmbrăcămintea spectatorilor și îmi îmbrățișează ființa neadaptabilă la situații limită. La umbra copacilor, filmul își continuă în forță acțiunea. Un grup compact de namile, parcă identice cu cele din spatele meu, încearcă pătrunderea prin gardul stadionului. Și nu vin cu mâinile goale... În fața privirilor dure se etalează patru pistoale și două puști de vânătoare. Fiecare mascat e cu jucăria lui. Plutonul dirijat de cele două puști avansează spre jucători. Panica se întinde și pe teren. În tribună, printre sughițuri, un copil vinde lacrimi. Rugbyiștii, ținându-se de mâini, formează o barieră umană. Involuntar tremur. La vreo zece metri de ei, mascații se opresc. Încerc să asimilez energie adunându-mi puternic degetele de la mâini în pumnii disperării.
Cu un smartfone în mână unul dintre mascați se apropie de grupul compact al jucătorilor. Le arată acestora un mesaj video. Șocul generalizat nu ajută sunetul să ajungă până la noi, spectatorii. Un rugbyist iese din pluton și se apropie de mascat. Gesticulează și explică ceva, dar fără rezultat. Jucătorii, înlănțuiți prin intermediul mâinilor, așteaptă cam pierduți deznodământul draconicului scenariu. Zac ca o moluscă, căutând puțin curaj pe vârful pantofilor prăfuiți. Vreo doi spectatori mai rebeli încearcă o evadare. Un pistol semnează prezența printr-un foc de armă, acompaniat de o voce nervoasă: Muștelor... stați, altfel trag!
La limita dintre a fi și a nu fi, eliberarea solicită o portiță. Răstălmăcind mesajul anterior constat că pasele spinoase vor fi între mascați și rugbyistul ieșit din pluton. Acesta dă din cap a neputință. Se mai apropie de el doi mascați. Unul fioros cu pușca în mână și altul cu o funie. O liniște de mormânt se abate asupra tribunei. Vociferări scurte se aud din grupul compact al jucătorilor.
Cu patru rânduri în fața mea, o domnișoară blondă oftează zgomotos. Nervii îi cedează și vocea o ia înaintea rațiunii: Idioților, lăsați-l în pace! O fi prietena celui agresat? Nici nu apuc să mă dumiresc prea bine, că doi dintre mascații de pe teren, plimbându-și cu dezinvoltură pistoalele, urcă în tribună și o înhață pe fată. Răspunsul afirmativ la întrebarea anterioară îl sugerează chiar gesturile rugbyistului impricinat, care-și sare din pepeni. Țipetele fetei și înjurăturile iubitului pigmentează cu adrenalină macabrul scenariu. Spre fericirea unanimă, armele tac.
Trecuse (cred) mai bine de cinci minute de la declanșarea groazei. Ca o mană cerească sunetul multiplicat al sirenelor poliției îmi redă o ușoară încredere. Misterioșii invadatori bat în retragere, trăgând după ei fata. Oamenii legii pătrund pe stadion. În planul doi, ființa mea se furișează prin spatele tribunei. Nu-mi pot permite să aștept aplauzele pacifiste din final. Mâine am o prezentare și timpul revigorării poate intra în criză.
Nici nu știu cum am ajuns la hotel. Stau întins pe pat, căutând explicații în tavanul alb. Becul incandescent din interiorul lustrei îmi trage cu ochiul insistent. Întind mâna spre noptieră și pipăi. Un sunet scurt atinge podeaua. Nu-l iau în seamă. O sun pe Crinuța.
– Bună Răducu. Ce faci? Cum a fost la conferință?
– Bine...
– Ești supărat?
– Puțin obosit. Licuța?
– Doarme. Ioi, acum se transmite la știri că s-au tras focuri de armă în București. Au luat și ostatici. Ce democrație de c...
– Da, știu. Am fost acolo, pe stadionul Olimpia.
– Ești bine? Ce făceai acolo?
– Habar n-am. Întâmplarea...
– Cică a fost o reglare de conturi a unei grupări de cămătari. Un anume Edy Măceșeanu îi datorează suma de 30 000 de euro lui Ciobică Cămătaru’.
– Rugbystul din teren...
– Nu, e o coincidență de nume. Un văr de-al lui mai îndepărtat...
– Și mascații au greșit direcția?
– Probabil, așa susțin cei de la știri.
– Și fata?
– Sora rugbystului Măceșeanu a fost eliberată. Se anunță măsuri suplimentare de securitate pe stadioane.
– Vorbe-n vânt! Nu era nici un gardian când am intrat pe stadion. După primul foc de armă au trecut aproape zece minute până la sosirea poliției.
– Ești ok? Cum ai reușit să pleci? Incă se mai iau declarații martorilor...
– În ambuscada creată la auzul sirenelor mașinilor de poliție m-am furișat prin spatele tribunei. Nu venisem pentru adrenalină, căutam pur și simplu o delectare înaintea discursului de mâine.
– Ai grijă de tine!
Nu apuc să-i mulțumesc că-n fir se aude plânsul Lilicăi. Vocile ni se suprapun: Vorbim mai târziu. Mărturisirea mi-a luat o piatră de pe inimă. Mă ridic din pat și cu mișcări mecanice mă pregătesc de duș. Ființa mea caută în jetul de apă limpezirea. Îmi masez corpul cu gel de parcă toată mizeria omenirii s-a așezat pe pielea mea. Bastonașul desprins astăzi de pe a treia literă a prenumelui meu s-a lipit de piele. Zâmbesc incitat. Nu, nu sunt un rac, dar îmi place la nebunie să cochetez cu apa. După aproximativ un sfert de oră, opresc totuși robinetul și mă frecționez cu un prosop, alungând stropii insistenți de apă.
Cuvinte cheie :
Felicitări, Dorina! ❤
Vă mulțumesc, doamnă Vasilisia.
P.S. Un premiu neașteptat, care mă obligă să depășesc propriile bariere.
Felicitări, Dorina!
Îți mulțumesc, dragă Valeria.
Felicitări, Dorina!
Mulțumesc, dragă Gina.
Trecuseră (cred) mai bine de cinci minute de la declanșarea groazei. (e la plural)
Vă mulțumesc, doamnă Nikol.
Îți mulțumesc, dragă Laura.
Doamnă Vasilisia,
din punctul meu de vedere, în acest caz „trecuse” este un verb impersonal.
Vă mulțumesc pentru interes și atenționare.
ION LAZĂR da COZA - scriitor
VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor-șef Revista Eminesciana, membră UZPR
ADMINISTRATORI-EDITORI
SOFIA SINCĂ - prozatoare
GABRIELA RAUCĂ (redactor promovare media) - poetă, redactor Radio ProDiaspora, redactor Revista Eminesciana, membră UZPR
ADA NEMESCU - poetă, artist plastic, redactor Revista Astralis și Revista Agora ARTELOR
CARMEN POPESCU (redactor promovare media) - scriitoare, redactor Radio Vocativ, redactor Revista Armonii Culturale, membră UZPR
AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare
MIHAELA POPA - poetă
PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor
BOLACHE ALEXANDRU - poet
MIHAI KATIN - poet
GRIG SALVAN - prozator, cantautor
Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:
1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie.
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Pentru anul trecut au donat:
Gabriela Raucă - 400 Euro
Monica Pester - 600 Lei
Nuța Crăciun - 220 Lei
Maria Chindea - 300 Lei
Tudor Cicu - 300 Lei
Elisabeta Drăghici - 200 Lei
***
Pentru acest an au donat:
Maria Chindea - 200 Lei
Monica Pester - 300 Lei
© 2024 Created by Ion Lazăr da Coza. Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor