O iarnă de coșmar
Căsuța de la poalele muntelui părea gata să se prăbușească sub mormanul de zăpadă care o învelea. Veche și sărăcăcioasă, cu zugrăveala scorojită peste tot și ferestrele afumate, prin crăpăturile cărora vântul se strecura cu nonșalanță, ori de câte ori prindea ocazia, se bucura acum de hăinuța nouă de nea, ca de un veșmânt neprețuit. O liniște de piatră plana ca o regină peste întinderea albă și pufoasă, neîntinată de picior omenesc, liniște tulburată, din când în când, de țipete și râsete de copii, care se auzeau din interiorul casei.
Deodată, ușa de la intrare se deschise cu un scârțâit scurt, izbindu-se cu putere de perete. O mogâldeață de băiețel cu ochii mari și verzi, ascunși sub gene lungi și stufoase de culoare roșcată, la fel ca sprâncenele, o zbughi afară. Era îmbrăcat într-un pulovăr vechi și scămoșat de atâta purtat și o pereche de pantaloni pe măsură. Să fi avut vreo zece ani, deși după privirea vioaie și șmecheră, îi dădeai mai mult, iar după trupul pipernicit, mai puțin.
– Unde fugi, mă Ionică? Vino-ncoa, că te-oi răci și-apoi oi vede` ce curele ți-oi da! Parcă n-ai ave` alte încălțări, taman teneșii ăia rupți i-ai găsât? se auzi o voce spartă de femeie, răcnind din toți rărunchii, de pe pragul ușii.
Băiețelul care tocmai avusese curajul să se aventureze pe covorul catifelat al iernii nu păru să se sinchisească de amenințările mamei. Se apucă tacticos să-și confecționeze, cu mâinile goale, câțiva bulgări. Îi piti cu grijă după un butuc aflat în apropiere și așteptă, zâmbind ștrengărește, cu ochii țintă la ușă.
Mama intrase deja în casă, bombănind de una singură ceva legat de „grijanie” și „brăcinar”. De la geam pândea o zgâtie de fată de vreo patru anișori, blondă cu ochii verzi, cu părul inelat și pielea albă ca laptele. Era Măriuca, sora cea mai mică a lui Ionică și frumoasa familiei, pe care o iubeau cu toții, ca pe ochii din cap. În curând își făcură apariția, unul după altul, de după ușa care se legăna ca o liană bătută de vânt, trei băieți, toți tunși la chelie, ca fratele lor.
– Haideți, bă, odată, să facem un om de zăpadă! le strigă Ionică nerăbdător. Cei trei se apropiară cu grijă. De la ultima șotie, când Ionică le turnase apă clocotită în cizmele de gumă, erau foarte precauți în ce îl privea.
Profitând de un moment de neatenție, Ionică își luă „proiectilele“ făurite în ascuns și începu să-și împroaște cu ele frații. Pe unul îl nimeri drept în frunte, iar pe ceilalți, pe unde apucă. Se-ncinse o hârjoneală și o veselie de zile mari, veselie mai ales din partea lui Ionică, fiindcă iar le trase clapa. Trecură așa vreo trei ore, timp în care băieții se udară până la piele, fără să simtă frigul. Apucaseră chiar să clădească o jumătate de om de zăpadă, strâmb și vai de capul lui, săracul, dar cui îi păsa? În ochii lor, era cel mai frumos de pe fața pământului!
– Haideți la masă, că v-ajunge zbenguiala pe ziua de azi! Executarea! strigă hotărâtă mama din ușă. Era o femeie de cel mult un metru și jumătate înălțime, destul de voinică și autoritară atunci când era cazul, altfel nu ar fi făcut față „armatei de prunci” lăsată în grijă de tatăl lor. Nu trebui să zică de două ori, că năzdrăvanii, lihniți de foame, intrară în fugă și se înghesuiră în jurul mesei, înghiontindu-se, de când se apucară de mâncat, până la ultimele resturi de mămăligă cu fasole din strachină.
Masa se termină, ca de obicei, în chiote și hârjoneli, dar nu înainte ca mama să-și toarne încă un pahar de pălincă (al câtelea o fi fost, al treilea?), nărav moștenit de la soacra ei, care o învățase că „pălinca îți înveselește viața și îți descrețește fruntea la nevoie”. Uită, însă, să-i spună că efectul „leacului miraculos“ e de scurtă durată și că, după ce dispare, pârdalnica de viață e chiar mai cenușie decât înainte. Seara se încheie cu o rugăciune spusă de mamă cu voce tare, în timp ce băieții chicoteau și își dădeau ghionturi pe sub masă.
– Ia mai terminați, că acu` iau brăcinaru` la voi și vă croiesc de nu vă vedeți! se răsti ea. Băieții la adus lemne, fetele la spălat vase, executarea (ăsta era cuvântul ei „magic”, atunci când voia să se facă ascultată), că acuși ne trezim cu tată-tu că intră pe ușă și la noi îi ca în grajd!
Argumentul fu suficient de puternic, ca să îi ridice pe toți deodată de la masă. Îl vedeau destul de rar pe tatăl lor, cam o dată la câteva luni, când venea de la pădure, unde lucra ca tăietor de lemne sau era pe post de om bun la toate, iar zilele astea se împlinea sorocul să vină și nu voiau să îl supere tocmai acum.
– Ați venit, mă, cu lemnele, că acuși se stinge focul? insistă mama, când îl văzu pe Ionică moțăind lângă soba din fier, care încălzea toată casa.
– Mamă, pe mine m-o cam luat cu frig! răspunse el zgribulit și se trase mai tare lângă plită.
– Ei, na, ia uite cum l-o pleznit lenea! spuse mama neîncrezătoare, mângâindu-l pe chelie. Mă copile, tu arzi! se neliniști ea, după ce-l atinse. Ia bagă-te-n pat, să-ți pun un ștergar ud pe frunte! Nu trebui să-i spună de două ori, că Ionică se și cuibări sub pătura de lână, tremurând ca varga.
– Eu ți-am zâs să te-mbraci, da´ n-ai vrut, c-așa știi tu s-asculți de mă-ta! se lamentă ea, vădit îngrijorată, în timp ce-i punea compresa. Hai, la culcare toți, că mi-ați mâncat zâlele! Asta nu fu valabil însă și pentru ea. Toată noaptea stătu la căpătâiul copilului, care începu să tușească și să respire greu, dându-i ceai de soc și udându-i, din când în când, compresa. Degeaba, dimineața Ionică ardea ca focul și abia mai avea putere să se dea jos din pat.
Ziua decurse într-o liniște neobișnuită și fără nicio schimbare în bine pentru Ionică. Frații vorbeau în șoaptă, să nu-l obosească, cu ochii țintă la ușă, doar-doar o veni tatăl. Niciun semn, însă, liniștea trona peste întinderea albă, ca o regină mută, aducătoare de nenorociri.
A treia zi, dis de dimineață, mama nu mai rezistă și le spuse fetelor mai mari:
– Sofică, tu vii cu mine, Lenă, tu rămâi să ai grijă de prunci! hotărî ea.
– Da` unde-om mere, mamă, pe vremea asta, că ninge de nu vezi la un metru-naintea ochilor? întrebă Sofica, speriată.
– L-om duce pe Ionică în haltă, să luăm trenu` spre oraș, draga mamii, că altă cale nu-i! Acolo or fi doftori buni, să-i dea ceva leacuri, să-l facă bine, că acasă ne moare cu zâle! o lămuri ea. Se apucă să-l îmbrace grăbită pe băiat. Îl înfofoli cât putu mai bine, apoi îl înveli pe deasupra într-o pătură de lână.
– Îs patru kilometri până-n haltă! Cum îl ducem, căruța îi la tata și afară îi neaua până la genunchi? întrebă Sofica, uimită.
– Nu-i bai, ne-om descurca noi, ne-o ajuta bunu` Dumnezău! o încurajă mama, încurajându-se pe sine, în același timp. Apoi îl luă pe Ionică în spate și ieși afară.
Înaintau foarte greu. Peste noapte ninsese întruna și pătura de zăpadă avea aproape jumătate de metru înălțime. Sofica mergea înainte, să croiască drum, iar mama venea după ea gâfâind, cu Ionică în cârcă. Drumul dură câteva ore, cu tot cu pauze. Ajunseră în haltă către amiază. Mama era sfârșită, abia mai respira. Mai trebuiră să aștepte vreo jumătate de oră, până veni trenul. Făcură aproape două ore cu personalul până în oraș. Acolo găsiră un șofer care se îndură de ei și îi duse direct la spital. După ce îl consultă pe Ionică, doctorul fu destul de rezervat:
– Băiatu` ți-o răcit la plămâni, trebuie să rămână aici, să-i dăm leacuri! Vino peste vreo săptămână, să vedem cum reacționează la tratament! Du-te să-ți vezi de prunci până atunci, de el avem noi grijă!
Ilona abia se stăpâni să nu-i dea lacrimile. Nu fusese niciodată despărțită de vreunul dintre copii. Îi mulțumi doctorului și îl rugă să-i facă băiatul bine, apoi îl sărută pe Ionică apăsat, de bun-rămas și fugi repede cu Sofica la tren. Ajunseră acasă frânte de oboseală și înghețate de frig, către miezul nopții, când dormeau cu toții.
A doua zi, dimineața, copiii se buluciră curioși în jurul mamei, nerăbdători să afle vești despre fratele lor. Ea îi liniști cum se pricepu mai bine, dar ochii îi trădau îngrijorarea, iar ei simțiră asta, motiv pentru care ziua trecu într-o tăcere chinuitoare.
Spre seară, se auzi zgomot afară, apoi pașii cuiva care se scutura de zăpadă în fața casei. Dintr-o dată, ușa se dădu de perete și un uriaș își făcu apariția, aplecându-se mult ca să poată pătrunde înăuntru.
– Tati, tati! țipară băieții cu bucurie, împingându-se unii pe alții, să-i sară în brațe.
– Haidarăți la tata, crailor! râse uriașul, scuturându-și hainele și părul de neaua înghețată. Apoi îi cuprinse pe toți deodată în brațele lui imense și îi sărută, pe rând. Da` unde-i Ionică? întrebă neliniștit.
– Bine că te hotărâși să mai dai pe-acasă, Niculaie, acu`, în pragu` Crăciunului! interveni mama cu reproș. Unde să hie, acolo unde trebuia să-l duci tu! și îi povesti de-a fir a păr toată istoria.
– Da` tu de ce n-avuseși grijă de el, să nu răcească, doară altă treabă n-ai? îi întoarse Niculaie reproșul.
– Ia nu vă mai ciondăniți! sări Lena, neștiind cui să-i țină partea. S-o face bine, că-i tânăr! De-al` dată să fie mai cuminte, ca să nu mai pățască de-aiestea! făcu ea pe dura, privindu-și frățiorii cu subînțeles, ca un profesor care spera că elevii își învățaseră lecția.
Se liniștiră ca prin farmec și, preț de câteva clipe, se lăsă o tăcere deplină.
– Măi muiere, noi n-om duce-o bine cu comuniștii ăștia! schimbă Niculaie subiectul, de frică să nu se ia iar la harță cu nevasta.
– Da` ce-i baiu`? întrebă Ilona mirată.
– Nici n-or pus bine mâna pă putere, că vor să confiște averile oamenilor, să-i lase în turu` gol! o lămuri el cătrănit.
– Poi și ce treabă avem noi? Suntem săraci lipiți, abia ne ducem traiu` de azi pe mâine, ce să ne ieie, zâlele? întrebă Ilona, nedumerită.
– Mă femeie, da` ușoară mai ești de minte! își pierdu Niculaie iar cumpătul. De hectarele de pădure primite de la tată-tu uitași? Dacă ni le-or lua comuniștii, ce-om face? Alea îs siguranța noastră păntru zâle negre! Eu, decât să le dau ceva, mai bine mor, să știi! își vărsă el năduful.
– Taci, mă omule, nu mai grăi de-aiestea, că spării pruncii! îl ocărî Ilona. Om vedea noi ce-om face, amu` du-te și mânâncă, doară oi fi flămând după atâta drum!
Niculaie se conformă, simțindu-se dintr-o dată sleit de puteri. Ciuguli ceva pe fugă, apoi merseră cu toții să se culce, mai devreme ca de obicei. Deși nu se văzuseră de vreo trei luni, evenimentele neplăcute din ultimele zile le cam tăiaseră cheful de vorbă.
A doua zi, abia se crăpă de ziuă, că se auziră bătăi zdravene în ușă:
– Niculaie, deschide, mă! Hai, că avem o vorbă cu tine! strigă o voce autoritară de bărbat.
Niculaie sări din pat ca ars, își trase repede nădragii pe el și deschise furios ușa, curios să vadă cine-i stricase odihna.
– Ah, tovarășu` Mitică, matale erai? întrebă el cam neliniștit, nu de alta, dar de câte ori acest funcționar al Primăriei apărea pe undeva, aducea cu el numai necazuri. Da` care-i baiu`, de mă sculași din somn `nainte de cântatu` cocoșilor?
„Tovarășu`“ nu așteptă să fie invitat, împinse ușa și intră, aducând cu el încă trei gealați, cu fețe ciudate și ochi iscoditori.
– Niculaie, am auzât că te lăudași pe la vecini că nu vrei să dai dărabu` tău de pădure la stat! Drept îi? Acu` îi dată lege, mă, statu` suntem noi, nu mai avem chiaburi! Să faci bine să te supui, că de nu, meri la pârnaie! Adusărăm cu noi niște hârtii, să le semnezi! spuse Mitică și dădu să pună un dosar pe masă.
– Ba n-oi semna nimic! se oțărî Niculaie mohorât. Eu nu-s chiabur, am șepte prunci, pădurea o țân păntru ei! Statu` ce mi-o dat mie? Nimic! I-oi vinde-o, dacă îmi plătește bine, da` pă dejaba nu!
– Da` cine te-o pus să-ți faci atâția plozi, te-am pus eu? Asta nu-i treaba noastră! Auzi, ce obrăznicie, să încerci să faci comerț cu tovarășii de la partid! Nu ți-i rușine? Semnezi au ba? insistă Mitică, căruia îi sărise muștarul rău de tot.
Niculaie dădu ferm din cap, arătând că hotărârea lui e deja luată. Mitică făcu un semn discret însoțitorilor lui, care atâta așteptară: puseră mâna pe Niculaie și-l traseră cu putere spre ușă. Acesta se împotrivi vehement, iar gealaților nu le fu ușor să-l țină, căci aveau de-a face cu ditamai omul. Se luptară așa câteva secunde bune, până ce Niculaie reuși să scape din strânsoare și-l trânti pe unul dintre ei de perete. Omul, furios, scoase un pistol din buzunarul hainei și îl îndreptă spre el. Lui Niculaie atâta îi trebui, ca să se înfurie și mai tare:
– Te pui cu mine, mă hoțule? Grijania mamii voastre de bandiți! Nu vă mai satură Dumnezău! și sări ca un ghepard la atacator, să-i ia arma din mână.
– Niculaie, ogoaie-te, mă! Dă-o-ncolo de pădure, ducă-se pă pustii! strigă Ilona cât o ținu gura, încercând să-i despartă. Copiii începură să țipe și ei de-a valma. Era un vacarm îngrozitor, presărat din belșug cu înjurături din toate părțile. Deodată, se auzi o împușcătură. Pistolul se descărcă brusc în abdomenul lui Niculaie, străpungându-i ficatul. În secunda următoare, acesta căzu jos ca secerat, iar cămașa de pe el se îmbibă de sânge, un sânge negru și gros.
Ilona scoase un țipăt și se prăbuși pe podea, lângă soțul ei. Copiii începură să plângă în cor, iar Măriuca îl strângea de mână, rostind printre lacrimi:
– Tati, trezește-te, tati! Nu înțelegea ea prea bine ce se întâmpla, dar după reacția celor din jur, bănuia că era vorba despre ceva grav.
Tovarășu` Mitică și însoțitorii lui ieșiră val-vârtej pe ușă, făcându-se nevăzuți, înainte de a mai apuca cineva să le adreseze vreun cuvânt. Niculaie gemu încet, apoi mișcă puțin degetele, semn că voia să spună ceva. Făcură cu toții liniște.
– Să ai grijă de prunci, că eu m-oi duce... la Tătuca! rosti el abia șoptit, cu o grimasă de durere pe chip, fixând-o cu privirea pe Ilona. Să nu semnezi nimic, orice ți-or zâce! Auzi? Nimic! Ionică... Doar atât mai apucă să spună, în timp ce îi mângâie cu privirea pe toți, apoi își dădu duhul, strângând-o pe Măriuca ușor de mână, ca de rămas-bun.
*
Crăciunul și Anul Nou trecură pe nesimțite, într-o liniște mormântală. Cu hainele și sufletele cernite, locatarii căsuței uitate printre troiene nu mai trebuiră să-și facă griji cum îi vor da lui Ionică vestea neagră despre moartea părintelui său. Se stinsese în spital, la o zi după tatăl lui, chiar de Crăciun, când împlinise zece ani, fiind prea slăbit să suporte tratamentul.
Ilona stătea împietrită la masă, înconjurată de cei șase copii rămași. Era tot ce mai avea și numai datorită lor nu înnebunise de durere. Credea că i se terminaseră necazurile, dar se înșelase. Peste câteva zile, avea să-i trimită pe băieți la o casă de copii din județul învecinat, la insistențele fratelui ei, care-i spusese că aceasta era singura soluție, ca să nu moară cu toții de foame. Fetele cele mari urmau să-și caute de lucru la oraș, să-i poată trimite bani, ca să o crească pe Măriuca.
Numai Dumnezeu știa ce le mai rezerva viitorul! Cu sufletul destrămat, familia de la poalele muntelui se ținea de mână, într-o rugăciune mută, ca un scut viu împotriva încercărilor ce aveau să vină...
Cuvinte cheie :
Mulțumiri de suflet, încă o dată, pentru frumoasa diplomă, atât familiei Lazăr, cât și tuturor celor care m-au votat!
-ne naştem cu destinul scris, îl scriem noi, sau ni-l scriu altii? (eu una habar n-am!)
FELICITĂRI!
Nici eu nu aș ști să răspund exact, dar în orice caz, cert e că nu putem schimba locul nașterii, familia din care provenim, rasa etc.! Restul... mai e și chestiune de alegere personală, câteodată!... :-) Mulțumesc mult de felicitări, Gabriela!!
Ioniţă Gabriela a spus :
-ne naştem cu destinul scris, îl scriem noi, sau ni-l scriu altii? (eu una habar n-am!)
FELICITĂRI!
Felicitări, Camelia!
Felicitări!
Mulțumesc mult, doamna Gina! Prețuire,
gina zaharia a spus :
Felicitări, Camelia!
Onorată, doamna Gela! Vă mulțumesc!
Enea Gela a spus :
Succes în continuare și texte cât mai bune!
Vă mulțumesc, doamna Neacșu! Cu stimă,
ELENA AGIU-NEACSU a spus :
Felicitări!
Felicitări!
ION LAZĂR da COZA - scriitor
VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor-șef Revista Eminesciana, membră UZPR
ADMINISTRATORI-EDITORI
SOFIA SINCĂ - prozatoare
GABRIELA RAUCĂ (redactor promovare media) - poetă, redactor Radio ProDiaspora, redactor Revista Eminesciana, membră UZPR
ADA NEMESCU - poetă, artist plastic, redactor Revista Astralis și Revista Agora ARTELOR
CARMEN POPESCU (redactor promovare media) - scriitoare, redactor Radio Vocativ, redactor Revista Armonii Culturale, membră UZPR
AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare
MIHAELA POPA - poetă
PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor
BOLACHE ALEXANDRU - poet
MIHAI KATIN - poet
GRIG SALVAN - prozator, cantautor
Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:
1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie.
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Pentru anul trecut au donat:
Gabriela Raucă - 400 Euro
Monica Pester - 600 Lei
Nuța Crăciun - 220 Lei
Maria Chindea - 300 Lei
Tudor Cicu - 300 Lei
Elisabeta Drăghici - 200 Lei
***
Pentru acest an au donat:
Maria Chindea - 200 Lei
Monica Pester - 300 Lei
© 2024 Created by Ion Lazăr da Coza. Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor