Vocile

[Angela Dina]

            Avea un dar omul acela, muncea ori sta, la un lucru-i era mintea: să desluşească semnele.

            Dar nu era vreun mag, nu! El doar avea urechea bună. Precum pisica, auzea ce nimeni nu putea. Ai lui îi ziceau - când aţintea urechea la... nimic şi spunea ce-aude - că i se fac poive ca lui Motocel! Adică... păreri...

            Într-o  primăvară,  că era tocmai la arat, până-n prânzişor, se ridicase cu ochii spre soare, stând răzemat de cormanele plugului. Aerul zilei mângâia firea, păsări şi muşte felurite zburau încolo şi-ncoace, urmându -şi drumurile lor neînsemnate cu tăciune ori cridă pe răbojul cerului.

            De l-ar fi privit oarecine, şi-ar fi zis că omului aceluia tocmai i se întâmplase ceva şi acel ceva îl necăjea, îl încurca. Cum?! Că tocmai arase! Oare, nu se-nşela?! Le auzise foarte clar când începuse să scurme pământul. Erau unele mai groase, ca de clopot greu de biserică, dar şi unele mai subţirele, parcă înrudite cu mlădiţele pomilor roditori de pe marginea drumului. Se agăţau de el, îi potopeau auzul cu jelania lor şi cu rugăminţile de a le ajuta să fie auzite şi de ceilalţi.

             Dacă nu i-ar fi fost frică să nu râdă lumea de el cum că vorbeşte singur pe  arie, le-ar fi cerut el socoteală! Ar fi întrebat vocile de ce le căşunaseră tocmai pe el?! Le-ar fi îndemnat să caute pustietăţi îndepărtate... ori să năpădească mintea altuia, a vreunui vecin mai înstărit şi mai fără griji... Şi-apoi, de ce aşteptaseră amar de ani?! De ce nu-şi spuseseră mai demult păsul?!... De ce să-i cadă tocmai lui povara asta pe umeri?! Şi taman acum, când se ridicase din boala iernii şi intrase bucuros în aria asta proaspătă...

            Tăcu ruşinat în gândul său, lăsând privirea înspre galenţii din picioare... Parcă şi ei îl mustrau amintindu-i că lotul ăsta, de, lotul ăsta devenise al său toamna trecută. Nu  făcuse  el schimb cu alde cumătru-său de arii?! Că, de, îmbătrâniseră,  anii se-adunaseră... şi ei, bieţii, pregetau să calce distanţele ca mai demult! Şi,  cum  fiecăruia  îi  era  mai la-ndemână lotul ăluilalt, schimbaseră între ei locurile, cam la fel de mari. Veniseră  nişte  martori şi-atât. Urmau să facă şi înscrisurile când le va fi lesne să prăpădească şi ceva parale pentru aşa hatâr...

            N-apucă să facă zăbava asta bine, că iar auzi vocile cum că tare le este greu aşa, de atâtea vremuri trecute peste ele, că nimerit ar fi să se desţelenească pământul, să fie cătate şi ridicate la lumină! Şi se plângeau vocile de dureri în oasele sfărâmate, de sângele curs în râuşoare închegate... Se tânguiau că ar fi vrut să mai vadă o dată cerul albastru şi să mai amurgească o dată cu lumina arămie a soarelui plecat spre culcare...

            Şi mai cereau şi dreptate! Iar el era singurul care putea să le ridice chemarea din tină spre văzduh... Altfel nici că se putea!  

            Omul deshămă tretinul, spunându-i încetişor cât de rău îi pare pentru truda lui, apoi îl duse la căruţă punându-i la gât straiţa cu boabe. Căluţul tare se minună! Cum?! Primea acum răsplata, îndeobşte sorocită la amurg?! Da! Da! îi răspunsese fără glas stăpânul ajuns depărtişor, chiar în locul unde opriseră a odihnă mai adinenea.

            Ronţăind la dulceaţa săţioasă a porumbului, calul îşi privea recunoscător stăpânul cum însemna locul, socotind cu picior şi cap calea urnită dintr-un punct, dându-i rotocoale din ce în ce mai largi. Îl văzu apoi oprindu-se, ascultând cu ochii înfipţi în negreala pământului. Acum ce face?!

            Ca şi când doar asta aşteptase, omul îşi lămuri prietenul: Acum sap, le dau voie să spună şi altora ce mi-au spus mie. Să audă toţi, să se facă lumină!

            Într-adevăr, de-atunci îşi nedumerise femeia şi copiii de cum trecea pentru el timpul fiecărei zile. Dormea două, trei ore, apoi, la arie, la săpat. Nici  la  masă  nu  mai  stătea. Îmbuca de-a-n picioarelea te miri ce, apoi, la săpat, iarăşi.

            Oamenii  erau curioşi. Ar  fi  vrut să le spună de ce împrejmuise locul cu gard de rogojini şi-şi adusese doi zăvozi flocoşi, fioroşi, care-i puneau pe fugă pe curioşi. Doamne, să fi găsit  vreo comoară – pietre şi aur?!

            Când  vreun îndrăzneţ zăbovea cu mai mult de o întrebare, îi răspundea că s-ar afla aici o pungă cu ţiţei după care ar folosi toţi, dar să nu spună şi celorlalţi până nu se-ntâlneşte cu ea şi câte altele...

            Credulii tăceau mâlc, cu inima zbătându-li-se de aşa plocon neaşteptat de satul lor.

            Alţii, firoscoşii, îşi zâmbeau în sine, convinşi că  nerodul  nu face decât un gropan, de, erau trăitori în loc şes, la o azvârlitură de Dunăre, şi ce-ar putea să găsească decât vreo pânză de apă?!

            Norocul lui că nu fusese timpul nici prea uscat, nici prea ploios, încât săpăturile sale înaintaseră bine de tot.

            Omul era harnic, dar împuţinat de atâta muncă. Şi într-o seară simţi cum limba sapei scrijelea ceva, alunecând într-o parte. Se aplecă şi căută cu degetele răsfirate, până când simţi mişcare de oase... Mai mult, înţelese că oasele erau însoţite şi de metal, din zornăitul prins de urechi, anunţându-l că, da, în sfârşit, era dezvăluit ce atâta negură de vremi zăcuse departe de ştiinţa omenilor pământului: schelete vechi şi... duium de monezi, bine păstrate!

            Bucuros de izbânda căutării, omul se închină, înălţând spre Cer mulţumire că nevoinţa nu-i fusese de prisos.

             Şi, în timp ce se ruga, auzi din nou vocile ce-i lămureau, acum mai puţin obidite, cum că erau osemintele unor călugări vechi, surprinşi în timp ce adăposteau tezaurul mănăstirii, de o mână de turci chemaţi de apriga dorinţă de comori...

             Îi povestiră în frânturi dureroase cum turcii încărcaseră monezi în săculeţi, cât putuseră lua fiecare pe cal. Apoi, îi puseseră pe călugări să lărgească şi să adâncească groapa în care încercaseră ei să adăpostească agoniseala mănăstirii. La urmă de tot, îi adunaseră pe călugări pe marginea gropii şi le retezaseră capetele, aruncându-le leşurile în adăpostul comorii. Îi acoperiseră cu pământul gras şi înălţaseră în grabă un dâmb, drept semn pentru sălaşul prăzii, când aveau să revină mai târziu...

              Dar târziul s-a preschimbat în niciodată, Dunărea nu i-a iertat pe prădători, au ajuns hrană pentru peşti şi prilej de poveşti...

             Vocile, din îndurerate, deveniseră doar obosite de tristeţe. Pe om îl mai trecură o dată fiorii morţilor ce abia acum aveau să fie împăcaţi...

            Şi, chiar şi după ce arheologii din reşedinţa judeţului ridicaseră vestigiile şi le supuseseră cercetării, decretând sigur şi rece că toate trimiteau pe la-nceputul secolului al XVIII-lea, cam la vremea războiului turco-austriac şi la sfântul lăcaş din Brâncoveni aflat nu  departe,  atestat  întâia  oară  prin anii 1582-1583, refăcut pe la 1634 de Matei Basarab... chiar şi atunci, omul nostru continuă să creadă toate acestea erau nimicuri şi că vocile erau adevărata lui comoară. Îl  căutaseră  doar  când  ajunsese  el stăpânul pământului, se-nsoţiseră doar cu el şi numai el fusese cel care le redase liniştea...

             Pentru o viaţă de om, nu-i puţin lucru! Iar el se dovedise încă o dată un bun desluşitor de semne...

             Sătenii erau nemulţumiţi... nici tu ţiţei, nici tu ceva aur folositor, doar tinichele vechi şi oase fără foloase! Parcă nu era plin ţintirimul lor!

             Dar,  cel  mai  nemulţumit  fu  căluţul  care, de-atunci, avu parte de tainul de boabe de porumb doar în amurg, fără nici o abatere de la obiceiul muncilor câmpului...

[Corina Militaru]

Într-o lume fantastică, într-o atmosferă iarăși plăcută. :) Am citit cu drag!

[Sofia Sincă]

Un text plin de istorie și fantezie, creat pe vadul minții supradotată a unui sătean cu inima curată. Doar celor deosebiți li se arată așa ceva... și doar la sat, unde omul este mai neprihănit.

Poveste în poveste...

Am citit și am admirat acuratețea textului și bogăția lui în figuri de stil, oferite cu generozitate cititorului.

Sofy

[Angela Dina]

Doamnelor, vă mulţumesc pentru că rămâneţi aproape de povestirile mele!:)