Tenebre ale destinului XII

[Sofia Sincă]

      

Năucită de tortură, în scurtele momentele de respiro, pe Firuța o preocupa din ce în ce mai mult ieşirea din acest iad, desigur pe cont propriu. Îi încolţise intens ideea de a părăsi Sibiul, într-un viitor cât mai apropiat: „Trăbă să plec undeva unde să-mi pot găsi servici’... Va fi nevoie de ceva bani, pentru început. Să strâng nişte bănișori fără să ştie el... Să văd unde şi cum să-i ascund... Să treacă iarna... Unde să pleci pe un frig ca ăsta?!... Da’ de plecat, din Sibiu, trăbă să plec, neaparat. În alt oraş nu mai are el gaşcă şi nu mă va căuta.” Cum pe la sfârşitul lui ianuarie Nitu Băran nu mai veni acasă vreo cinci zile, Firuța, crezându-se abandonată, îndrăzni să plece de la Ion Părău și să se mute în altă parte. Casa familiei din deal nu prezenta garanţie, ar fi putut să o găsească prea uşor. Dorea un loc mai ascuns, în oraş.

Găsise găzduire destul de repede, citind un afiş de pe un stâlp, la o familie de pensionari, undeva în cartierul gării. Aceştia nu avuseseră copii şi doreau să găsească pe cineva să rămână, de preferat, definitiv cu ei, ca un reazem pentru bătrâneţe, contra ofertei de a locui împreună. Aveau o singură cameră mare, enormă pe care o împărţiseră în două cu o draperie groasă. Erau extrem de amabili şi mai ales făceau foc cu gaz metan.

Se înţeleseră imediat.

– Ai servici’, tu, fată? întrebă tanti Mărioara.

– Da, sânt ţesătoare, la Libertatea.

– Auz’, Gheorghe, ce fată cuminte.

– Şi unde-s părinţâî tăi?

– În Şeica-Mare.

– Mai ai fraţ’?

– Nu mai am, minţi Firuța.

– Câţ’ ai ani, fată?

– Optâşpe, tanti.

Îşi construi o biografie nu prea departe de realitatea, dar nu spuse nimic despre Nitu Băran.

Firuța se acomodase foarte repede cu cei doi bătrâni, o ajuta pe tanti Mărioara la gătit, făcea curăţenie, se plăceau reciproc.

– Ui’, Gheorghe, că fata noostă spală la ghivetă şi ceapă curăţată... nu mai contenea cu încântarea, tanti Mărioara.

Dar cum orice minune ţine trei zile, nici a ei nu ţinuse mai mult, sâmbăta venise Nitu Băran poarta fabricii. O aștepta zâmbind. Nu era beat:

– Unde ai plecat, tu? o întrebă în doi peri, după ce aceasta ajunse în stradă.

Firuța, cu teamă în suflet, încercă să-l ademenească cu ideea geloziei:

– Dacă tu ai plecat la alta... sau la altele... di ce n-ai mai vint acasă. Tu unde ai fost?

Se părea că tonul şi insinuările îşi atinseră scopul, că Nitu o sărută şi o luă de după umeri:

– Io? Am fost în delegaţie cu munca... Hai să merem acasă şi-ţi povestesc.

– Păi io nu pot. Io stau la nişte bătrâni în gazdă... şi mie-mi place la ei... mai încercă o dată, Firuța, marea cu degetul. Şi acolo am hainele.

– Unde tu? întrebă Nitu Băran, oprindu-se în loc şi privind-o cu oarecare bănuială răutăcioasă. Hai să merem să luăm hainele şi să văz io unde ai stat tu tri zâle. Poote te încurci de... Hai!

Şi cum ea trebuia să cedeze întotdeauna, au mers împreună spre noua gazdă. Pe drum, Firuța-i înşiră lui Nitu povestea inventată pentru pensionari şi îl rugă să nu o dea de gol, să nu o deconspire în faţa celor ce au găzduit-o, cu drăgălășenie, trei zile:

– Săru'-mâna! salută Băran respectuos. Am vint să-mi iau soţia acasă.

Pensionarii au rămas foarte uimiţi văzând fata, considerată de ei din cale afară de cuminte, însoţită de un bărbat matur, în comparaţie cu ea:

– Mamă... da’ ea nu ne-o spus că-i măritată.

– Io am fost plecat de la servici’, în delegaţie, şi ea s-o supărat. De aia o plecat de acasă. Am vint s-o iau.

– Bine, dragă, bine... Umblaţ’ sănătoşi, vorbi femeia cam în doi peri, privind pieziş către ei.

Firuța îşi strânse cele câteva lucruşoare şi plecară după ce salutară din nou, politicos.

Viaţa în concubinaj continua. Puţin mai atent, el nu mai lipsea zile în şir, iar vreo trei săptămâni nu o mai snopi în bătaie. Câte o palmă, din când în când, sau înjurăturile zilnice, Firuța nu le mai punea la socoteală. Se bucura că scăpa doar cu atât.

În una dintre zile, la ieşirea pe poarta fabricii din tura de noapte, o opri o blondă frumoasă, elegantă, mai în vârstă decât ea:

– Bună dimineaţa, tu, Firuţă!

– Bună dimineaţa.

– Io-s Monţi. Ai auzât de mine, precis.

Femeia din fața Firuței rostea foarte bine cuvintele în româneşte, dar cu accent pronunţat unguresc.

– Da. Am auzit. Sunteţi fosta soţie a lui Nitu.

– Da... da’ parcă sânt şi-acum. Că tu nu ştii să ţi-l ţâi acasă. Că tot după mine vine.

Firuţa rămase perplexă. Nu ştia că cele cinci zile le petrecuse cu fosta lui soţie şi o încercă un fel de furie.

– Poţi să-l ţii tu... dacă l-ai ţinut o săptămână, rosti renunţând la politeţe.

– Nu l-am ţânut io... el pe mine. Nu mai scap de el. Zâce că nu eşti bună de nimic. Nici de muncă, nici de p...ă, replică Monţi cu răutate.

– Da? întrebă Firuța furioasă. Păi dacă eşti tu bună de ce te-o lăsat. Sau de ce nu te ia înapoi?

– Pentru că nu vreau io. Să mă mai distrez cu el îmi convine, da’ nu să mai stau cu el. Mi-o spus câtă bătaie ţ-o tras.

– Şi ţâie nu?

– Tu ai luat mai multă în tri luni, cât am luat io în tri ani, aşe mi-o spus! vorbea unguroaica cu emfază, lărgindu-şi ochii mari, albaştri.

– Și ce vrei de la mine? De ce mă opreşti pe stradă?

– Să ţi-l ţâi acasă, să nu mai vie pe la mine.

– Îi spun de cum ajung acasă. Îi cumpăr și lesă, dacă vrei.

– Ba nu, Firuţă! Să nu-i spui!... se sperie unguroaica şi abordă adevăratul scop al întâlnirii.

Pe un ton cald, amical, îi povesti că și ea e angajată la Libertatea, doar că lucrează în altă tură și că Nitu o așteaptă aproape mereu la poarta fabricii. În concluzie, o ruga pe Firuța să facă aşa cum crede că va fi mai bine pentru ca acesta să n-o mai caute, fiindcă ea își găsise un alt bărbat. O mai rugă să nu-i spună că au vorbit amândouă, deoarece el i-a atras atenţia asupra acestui aspect, altfel o să-şi amintească de pumnii lui. Firuța îi promisese numai gânduri bune.

Se despărţiseră, dacă nu ca două prietene, măcar ca două ființe ce suferă din cauza aceluiași ticălos. Desigur că Firuța nu-i pomenise niciodată despre întâlnirea cu Monţi, dar în clipele de „tandreţe” îi mai scotea ochii cu ea, chestiunea devenind măgulitoare pentru vanitatea lui masculină. Contrar obiceiului de a se lăuda cu femeile, nu recunoscuse niciodată că cele cinci zile și le petrecuse cu fosta lui soţie. O ţinea una şi bună că fusese luat din pripă în delegaţie, nu ştiu pe unde, să repare ceva.

La serviciu, Firuța era apreciată ca o fată sârguincioasă. Deocamdată făcea parte din grupul ţesătoarelor de rezervă, înlocuitoare pentru cele care plecau prin concedii medicale sau prenatale, deoarece ultimele utilaje sosite nu erau date în funcţiune. Datorită îndemânării ei, a fost transferată, câteva zile, în atelierul de creaţie, pentru nişte mostre comandate de Integrata Constanţa. Aici cunoscuse trei ţesătoare în vârstă, foarte cumsecade, care o adaptară pe loc. Din această poziție, beneficia de un avantaj ce nu era la îndemâna oricui: posibilitatea de a face duş alături de ele. Doar personalul TESA și muncitorii de la atelierul de creaţie aveau acces la aceste duşuri cu apă caldă. Femeile glumeau:

– Acum o să vezi burţi mari, păsărici mari...

Nici nu-i trecea prin minte ce voiau să spună cu asta. Abia aflându-se cu ele sub duş înţelesese totul şi desigur rămase foarte uimită de diferenţa dintre corpul ei feciorelnic și corpurile lor în prag de îmbătrânire. Nu mai văzuse nicio femeie goală până atunci. De bărbat nici nu putea fi vorba. Nici măcar pe Nitu nu-l văzuse nud. Goliciunea necesară actului sexual exista doar noaptea, cu lumina stinsă.

Și pentru că războaiele se mai opreau, complexul tehnologic făcându-se cap-coadă, avea prilejul să mai schimbe păreri. De Renate se despărţise de mult, fiind mutată în alt schimb. Femeile vorbeau cu dezinvoltură despre familiile lor, despre soţi și copii, despre întâmplări cotidiene. Când s-a întâmplat ca într-o după-amiază să vină cu ochii vineţi la muncă, tovarășile o ispitiseră.

– Di ce stai cu el, tu, fată? Mai ales că nu ai acte... o întrebă doamna Valeria. Ce, s-or terminat bărbaţâî de pe pământ?

– De frică stau cu el. Şi unde să merg? Că am încercat să mă duc în gazdă şi o venit şi m-o luat.

– Auz’, tu, Mărie, ce păţăşte fata asta... se minunau femeile.

– Vreau să plec din oraş, da’ nu ştiu unde... n-am bani... mai la primăvară... Că aici, în Sibiu, eu n-o să am linişte, niciodată.

Şi le povestise despre Monţi, care nici acum nu scăpa de el.

– A... îi ăla a lu’ Monţi? întrebă Valeria.

– O ştiţi pe Monţi?

– Cum să nu ştim... Știm şi cât o umblat şi ea cu ochii vineţ'... Da’ parcă o divorţat.

– Da. Şi pentru asta nu să mai duce el după ea? Trăbă să plec din Sibiu, ca să mă lase în pace... aşa m-am gândit io. Am auzit de Constanţa. Este vreo fabrică textilă acolo?

– Da, dragă. Chiar aşa. De ce nu te duci tu la Constanţa, la Integrata de lână Constanţa?

– Nu ştiam că este... Sânt şi acolo războaie?

– Da... exact ca aici. Uite pentru ei lucrăm noi acum. Le facem nişte mostre. La ei încă nu merg războaiele. Le-or primit în urma noastră. Şi dacă te duci printre primii, apuci ceva mai bine...

Și iarăși Firuţa se agăță de gândul plecării din oraş: „Numa’ aşa pot scăpa de el... Aici, în Sibiu, n-am nici o şansă. Chiar dacă aş fi măritată cu altu’, nu m-ar lăsa în pace, cum n-o lasă nici pe Monţi. Şi cine te-ar ţâne să lipseşti câte două-trei nopţi de acasă. Să mai treacă iarna, prin martie-aprilie, odată când iau banii, mă sui pe tren şi plec. Am permisu’... bine că l-am luat de la tata şi anu’ ăsta. Da’... dacă nu mă angajează ăia? Chiar aşa... trăbă să mă interesez întâi. Mă duc la domna aia drăguţă de la cadre, poate mă ajută cu ceva”.

„Domna drăguţă de la cadre” – Stănilă, pe numele ei – îi făcuse angajarea şi răspundea de ţesătorie. Nu o dată a salvat-o, pe Firuța, de absențele nemotivate, atunci când Nitu o bătea şi nu o lăsa câte o noapte la serviciu. Asta se întâmpla de cel puţin două ori pe lună, fapt foarte grav la un loc de muncă, mai ales la noii angajaţi. Prima oară când nu ajunse la serviciu, maistrul o trimise direct la biroul cadre, pentru a-i spune aceştia dacă o mai primesc sau nu. Ei aveau nevoie de ţesătoare serioase, nu de femei bătute. După ce-i povestise doamnei Stănilă cât de cât soarta ei, femeia îi luă apărarea şi îi spuse ca să vină la ea cu toate problemele de serviciu și de viață, că o va ajuta, în limita posibilității. Însă la astfel de întâlniri, invariabil, întrebările se repetau: De ce stai cu el? De ce nu te duci la miliţie? Îţi place de el? Îţi place viaţa pe care o duci?...

– Dacă găseşti vreo soluţie concretă ca să te desparţi de el, să vii la mine, că te voi sprijini cu ce pot, îi promisese doamna Stănilă.

Într-una din zile, Firuța îndrăzni să meargă la ea, în pavilionul administrativ, pentru a-i cere o părere asupra ideei cu Integrata. Femeia o aşeză şi pe ea de partea celaltă a biroului unde se afla, analiză în gând situaţia, apoi zise:

– Tu, ai vrea să te transferi cu serviciul la Integrata?

– Da, doamna Stănilă. Dar nu ştiu cum să fac. Aş pleca şi mâine, sau după ce iau salariu. Am permis de călătorie gratuită, că tata o fost ceferist şi nu plătesc trenu’.

– Da. Nu e rău. Ar fi o soluţie, dar tu ştii că eşti în perioada de probă şi pentru a-ţi da transferul, în primul rând trebuie să fii angajată definitiv.

– Păi s-au dus alea trei luni, doamna Stănilă.

– Da... tu copilă... da’ tu ştii că ai nemotivate şi am fost obligată să-ţi prelungesc perioada temporară cu încă o lună. Dacă mai lipseşti şi în luna februarie nemotivat, nu mai pot să te angajez definitiv şi nici transfer nu voi putea să-ţi dau?... Poate să te duci aşa... la întâmplare. Integrata nu angajează acum, după câte ştiu eu. Dar eu zic să vii pe la sfârşitul lunii martie şi mai vorbim şi să nu mai lipseşti nemotivat.

Firuța plecă îngândurată şi necăjită, propunându-şi să facă orice pentru a nu mai lipsi nemotivat. Şi aşa îi era atât de ruşine să înfrunte maistrul, morala acestuia, după o zi lipsă. I se părea că toţi ochii din secţie se îndreptau asupra ei.

Tot în luna februarie, pe la jumătatea ei, se pomeni chemată dintre războaie, la inginerul-şef, în birou. „Ce-o avea cu mine?” se întrebă nedumerită şi destul de înfricoşată Firuţa. Nu se aştepta la nimic bun. Bătu la uşă, intră în birou şi dădu cu ochii de doi miliţieni, aşezați fiecare pe câte un scaun. Rămase în picioare, lângă uşă.

– Frăţilă, începuse inginerul discuţia, uite tovarăşii au ceva cu tine.

– Te numeşti Frăţilă Rafira? întrebă unul dintre cei doi.

– Da… răspunse Firuța timid.

– Ai buletinul la tine?

– Nu.

– Nu-i nimic. Tovarăşul inginer ne confirmă că tu eşti Frăţilă Rafira. Noi avem nişte informaţii că tu ai făcut un avort. Ce ai de spus?

– Eu? Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! se apărară Firuța, venindu-i inima la loc, crezând că cine ştie în ce încurcătură va intra din cauza lui Nitu.

– Cum? Nu trăieşti tu cu unu', Nitu Băran?

– Ba da. Dar nu am făcut niciun avort.

– Rămâne de văzut… Noi te ducem la control chiar acum. Du-te şi te îmbracă. Vii cu noi.

Firuța se duse la vestiar, îşi schimbă îmbrăcămintea de lucru şi se întoarse în biroul inginerului, unde o aşteptau cei doi miliţieni. O luaseră în IMS-ul lor şi se opriseră direct la Spitalul Public, la secţia dermato-venerice. În ciuda indicaţiilor date de medicul dermatolog mamei, trecuseră cele trei luni şi Firuța nu se dusese la alt control. Ana Frăţilă omisese să-i spună. Cu astfel de cazuri „suspecte”, miliţieni aveau întâietate. Intraseră fără a sta la coadă.

Deși îi era total indiferent, Firuța constată că era alt medic în cabinet, și nu cel ce o consultase prima dată.

– Tovarăşe doctor, ne spuneţi dacă a făcut avort şi dacă acum este iar gravidă.

– Da’ eu sânt la ciclu, domnu’ doctor, declară Firuța.

– Nu-i nimic fată. Control se face şi în perioada ciclului, vorbi calm şi binevoitor, medicul, ignorând zâmbetele ironice ale milițienilor.

După un consult foarte minuţios, luă pe o lamă probă pentru laborator, apoi vorbi tare ca să audă și milițienii rămași după paravan:

– Eşti una dintre femeile mult căutate. Nu ai făcut avort, nu eşti gravidă şi nici nu vei rămâne uşor. Ai uter infantil.

În ciuda spuselor medicului, în luna următoare află că e gravidă. Vestea o cutremură. Toate planurile ei de evadare erau date peste cap. Unde să plece gravidă? Nu o angaja nimeni, pe niciunde... Iar cu un copil în braţe era şi mai dificil să plece... Plodul care i se cuibărise în pântece nu-i trezise nici o afecţiune, doar încurcături. Auzise şi ea de chiuretaj, surorile ei făcuseră destule contra sumei modice de treizeci de lei, dar acum nu mai era posibil. Întreruperile de sarcină le interzisese partidul comunist şi erau aspru pedepsite. Se legiferase un decret, ce făcuse mare vâlvă printre români, înainte cu doi-trei ani, prin care obliga femeile să nască patru copii. Situaţia făcuse ca să apară poezii comico-dramatice, de circulaţie orală sau pe hârtii, asemeni manifestelor, date din mână în mână.

Pe Nitu, vestea îl lăsă impasibil. Dimpotrivă, la vreo două săptămâni îi aplicase o bătaie zdravănă Firuței. Pentru prima dată aceasta începuse ca să se jelească în faţa lui. Era la ultima umilinţă. O durea mai mult sufletul decât fizicul, care se obişnuise cu lovituri.

– Nu ţi-i milă, mă, de mine!?... Nu mă mai bate, că am să cad de pe picioore... Nu vez’ că am început să mă usc? îşi plângea de milă Firuța, sprijinindu-se de dulap. În ultimul timp, rămăsese doar pielea de ea. Curios, lacrimile avuseră efect şi bruta se oprise. Zâmbi şi o sărută. Scăpă mai uşor de această dată.

– Să nu mai minţ’! Ştii că numa pentru asta mânci bătaie. Şi să te duci la mumă-ta să-ţi deie actele. Auz’!? Mai ales acum că eşti gravidă, trăbă să ne căsătorim. Mâne te duci! Auz’, tu?

– Da, Nite, mă duc.

A doua zi merse „în deal” pentru prima dată de la începutul concubinajului. Bineînţeles, casa era singură, îngheţată bocnă. Luase cheia din locul cunoscut, descuiase ușa ca de obicei şi intră cu inima strânsă. Nimic diferit din ceea ce ştia – dezordine ieşită din comun. Se vădea că ea lipsea de acasă. Mama ei nu prea punea nimic în ordine. Le spăla pe toate... spăla mult, tot... dar le lăsa grămadă. Soba era neştearsă, nu se mai dăduse cu cremă neagră pe ea, iar cenuşa era pietrificată de mult. „Cine ştie de când n-o mai fi fost mama pe ’ici.” Nu căută niciun act. Ştia precis că sunt în sânul mamei. Încuie la loc uşa şi ieşi din casă. Se urcă în pod după jurnalul ei şi după nişte caiete cu suveniruri, oracole desenate şi colorate frumos, cum îşi făceau toţi tinerii. Dăduse şi de caietele de lectură suplimentară din școala generală şi le răsfoi. Cât de dragi îi erau, câte amintiri frumoase se ascundeau în ele şi cât de departe i se păreau acum! Parcursese fugar câteva notițe: „Neamul Şoimăreştilor”, primul roman citit prin clasa a IV-a… of, cât de mult o fascinase Tudor Şoimaru; „Micluho Maclai”, o carte cu expediţii, despre pigmei, care o ţinuse trează nopţi întregi. Şi multe altele... Filme vizionate cu colegii şi cu dirigintele, profesor de română, în urma cărora trebuia să facă recenzii... Parcă fuseseră într-o altă lume... Urmă jurnalul, unde scria despre nevinovate idile cu băieţii de vârsta ei. Acum i se păreau caraghioslâcuri. O cuprinse o nostalgie puternică şi un hohot de plâns o năpădi fără a putea fi oprit. Nu simţea frigul și nici genunchii amorțiți. Mai rătăcise o vreme prin gânduri, prin amintirile dragi, alungate acum, de prezentul mizerabil, la mii de ani în urmă. O cuprinse o furie pe ea, pe soartă, pe Nitu, pe viaţă. Ca și cum pentru toate ar fi fost de vină acele caiete, acele însemnări, sau poate că voia să nege, să uite că acel trecut a existat cu adevărat, le rupse cu disperare, mărunt, mărunt, inclusiv jurnalul. Coborî plângând pe scara cu zăpadă îngheţată pe fiecare treaptă şi plecă. Lui Nitu îi spusese că mama ei nu era acasă şi că vecinii, a lui Oală, îi spuseseră că din decembrie ea nu mai stătea acolo.

– Da?... Lasă că merem amândoi... ştiu io că tu mă minţ' ca să-i pui parte lu’ mumă-ta. Când merem?

– Chiar acum, dacă vrei tu, Nite, răspunse Firuța cu vocea pe jumătate, gândindu-se că, la cât e de norocoasă, nu ar fi exclus ca buna ei mamă tocmai atunci să-și viziteze casa.

Nitu Băran, plictisit, renunță pe moment. Totuși, într-o duminică dimineaţa, pe la sfârşitul lui martie, se înarmă cu un topor, găsit în curtea lui Ion Părău, şi cu o sticlă de vin, și îşi invită soţia, cum îi plăcea să-i zică, la o plimbare. Zăpada se topise pe alocuri, lăsând să se vadă petice mari de pământ negru, pe terenurile de cultivat, sau verdele-crud de pe coamele dealurilor, împietând albul iernii. Firuța observă că drumul ales era unul mai pe ocolite, iar nu cel drept spre casa din deal. Cu inima cât un purice începuse ca să se gudure pe lângă el, pentru a-i afla intenţia:

– Di ce-ai luat toporu’? Parcă ai merge după lemne în pădure...

– Să-i tai gâtu' lu’ mumă-ta, răspunse Nitu, râzând ca de o glumă bună.

– Mama, nu cred că-i acasă.

– Atunci găsăsc io cui să-i iau gâtu’.

Se îndreptaseră spre pădurea din coasta dealului pe care se afla casa. Nici măcar nu trecuseră pe lângă ea. Toporul îl luase ca să taie lemne, să facă un foc, dar, bineînţeles, și ca armă de apărare. El era foarte precaut la astfel de lucruri. Firuța se aşeză pe o buturugă şi se bucura de razele ce pătrundeau insistent în luminiş. Cu generozitate şi blândeţe o încălzeau molatec. Bărbatul, după ce-şi savură vinul în tihnă şi după unele trăncăneli, glume sau laude se lungise pe muşchii uscaţi şi încălziţi de soarele pripit al începutului de primăvară şi adormise, sforăind zdravăn. Toporul era lângă Firuța. Ca o unealtă a diavolului, parcă-i făcea cu ochiul. Întâi se cutremurase la gândul ivit, apoi începuse ca să-l dezvolte: „Dacă-i dau una cu muchia, oare îl omor? Unde trăbă să lovesc oare, să termin cu el din prima? La tâmplă, sau în creștet? Dacă nu reuşesc, mă omoară el pe mine. Cred că ar trăbui să-i dau una în frunte... Și foorte tare... Da’ mi frică... Mi frică tare... De nu lovesc cum trăbă, îmi pot luat adio de la viaţă.” Prinse ușurel toporul de coadă. Poziţia în care se afla, nu era ideală. Se ridică încet şi fără zgomot. Primul pas îl făcuse fără a cerceta unde calcă. O creangă lucioasă îi furase piciorul de bază, și, ca trăsnită, căzuse cu zgomot. În cădere, avuse timp să îndepărteze corpul delict de lângă ea.

Nitu Băran, sărise din somn speriat și după ce-și reveni, mormăi nemulțumit:

– Ce faci tu? Te-npedeci ca o bleagă...

– Am vrut să mă duc să fac pipi ș-am alunecat.

– Hai să merem! comandă bărbatul, ridicându-se molcom, ca după un somn întrerupt.

Tot plescăind din limbă, luă toporul sub braţ şi plecaseră acasă. Firuța îşi reveni greu în interiorul său. Îi trecuse ditamai glonțul pe lângă ureche: „Bine că nu poote să-mi ghicească şi gândurile, că aici m-ar îngropa. Totuși nu făceam chiar aşa de rău dacă-l omoram... Da’ să fi răuşit, măcar”.

va urma

  

[Corina Militaru]

Când Firuța a respirat puțină omenie, normalitate alătuiri de acei bătrâni, m-am bucurat. Știam că este prea frumos să fie adevărat, dar tot am sperat că poate... Apoi barierele s-au așezat iarăși în calea ei. Nu poate să fugă nici din oraș mai ales că, a mai apărut o mare problemă. Este însărcinată. Disperarea o duce până într-acolo încât gândește - și nu-și regretă intenția - să-l omoare pe Nitu. Crunt și trist. :(

Scris frumos, îmi place. Aștept încă să iasă soarele...

Cu drag,

[Mihaela Roxana Boboc]

M-a cutremurat capitolul acesta. Cât de bine descrise toate stările. Furie, deznădejde, speranță...Impresionant!

[Gabriela Grădinariu]

 Impresionantă scena din podul casei, felicitări!

Mai puțin verosimil episodul mutării la pensionari, ținând cont de faptul că Firuța știa că Băran o poate aștepta la ieșirea  din fabrică, deci nu are cum să se ascundă.

Aștept cu maxim interes și multe supoziții personale legate de continuarea dramei.

[Sofia Sincă]

Da, Corina, aşa este. Încercările timide de a ieşi din gheara călăului, prin mijloacele ei simple, desigur dau greş. Şi problemele se adâncesc. Un copil vine când vrea Dumnezeu.

Mulţumesc pentru că pui suflet în scrierile mele şi mulţumesc pentru tot!

Corina Militaru a spus :

Când Firuța a respirat puțină omenie, normalitate alătuiri de acei bătrâni, m-am bucurat. Știam că este prea frumos să fie adevărat, dar tot am sperat că poate... Apoi barierele s-au așezat iarăși în calea ei. Nu poate să fugă nici din oraș mai ales că, a mai apărut o mare problemă. Este însărcinată. Disperarea o duce până într-acolo încât gândește - și nu-și regretă intenția - să-l omoare pe Nitu. Crunt și trist. :(

Scris frumos, îmi place. Aștept încă să iasă soarele...

Cu drag,

[Sofia Sincă]

Aşa este Mihaela. Toate venite deodată într-un suflet de adolescentă.

Mulţumesc de apreciere şi de timpul pe care mi-l acorzi. Ştiu cât de aglomerată eşti.

Mihaela Roxana Boboc a spus :

M-a cutremurat capitolul acesta. Cât de bine descrise toate stările. Furie, deznădejde, speranță...Impresionant!

[Sofia Sincă]

Mulţumesc de aprecierile simţului tău de bun observator. Desigur din punctul nostru de vedere ar fi neverosiml asemenea gest, aşa, pur şi simplu plecând la o altă gazdă. Însă în mintea ei de 17 ani, spera în orice, aici în faptul de a fi abandonată şi că ar putea scăpa în acest mod.
Mulţumesc pentru faptul că mă urmăreşti!

Gabriela Grădinariu a spus :

 Impresionantă scena din podul casei, felicitări!

Mai puțin verosimil episodul mutării la pensionari, ținând cont de faptul că Firuța știa că Băran o poate aștepta la ieșirea  din fabrică, deci nu are cum să se ascundă.

Aștept cu maxim interes și multe supoziții personale legate de continuarea dramei.

[Emil Dumitru]

Semn de lectura.