Tabloul din vitrină

[Grig Salvan]

      Coboară o înserare de primăvară timpurie, de început de martie, peste București. Care-i amintește lui Gil de altă seară, din martie anul trecut, când Bucureștiul a fost zguduit de marele cutremur. Același miros ciudat, amestec de gaze de eșapament și de praf ridicat în aer, de moloz, igrasie și mirosuri de mâncare revărsându-se de peste tot. Același cer violaceu și aceeași lună plină ridicându-se stranie și rece deasupra blocurilor întunecate. Abia ieșit de la facultate, după cursurile plictisitoare de după amiază și după ce a servit un corn cu iaurt la un lactobar din Piața Kogălniceanu, cina lui de fiecare seară, Gil bântuie de unul singur pe străzi după cum îi e obiceiul, înainte de a se retrage în camera lui de cămin din „6 Martie”, între facultate și Opera Română.
      De-o bună bucată de vreme în fiecare seară se îndreaptă, ca sub vraja unui drog hipnotic, spre strada Lipscani, acolo unde, în geamul unei consignații, lucește sub lumina serii un tablou vechi, parcă afumat de vreme, care înfățișează o noapte cu lună pe mare. Tema e una destul de banală, iar tehnica nu pare a depăși maniera picturilor modeste semnate de pictori mai mult sau mai puțin anonimi. Autorul nu e unul cunoscut, semnătura e indescifrabilă. Și totuși atmosfera tabloului pare dintr-o altă lume, de pe o altă planetă, o mare nepământeană și o lună stranie, ca un ochi galben și nemișcat, privind amenințător din cer.
      Stă vreme îndelungată în fața tabloului, cu sufletul rătăcind în apa arămie a mării dintr-un alt tărâm și în lumina de lună care curge parcă asemeni unei simfonii din înaltul cerului, întinzându-se ca un voal peste apele mării. Ridică ochii și se uită apoi la luna de pe cerul de un albastru închis. Frumoasă, nimic de zis. Dar parcă fără misterul acela din lumea insolită a tabloului din vitrină.
      Pe colțul ramei din dreapta jos, pe un tichet de hârtie, stă scris prețul lucrării: 2000 de lei. Să fii avut acești bani l-ar fi cumpărat din prima seară în care l-a văzut. Dar suma e una imensă pentru portofelul lui de student sărac, care abia se descurcă de la o zi la alta prin viața tumultuoasă a Capitalei, primind doar din când în când o sută-două de lei de la părinții lui de la țară. Noroc cu bursa lui de student bun, dar care se duce pe cartela de masă de la cantină și pe cazare, rămânând lunar doar cu câțiva lei de buzunar.

      De aproape o lună încearcă disperat să adune suma necesară, dar e încă departe de ea. Și-a vândut cartela de masă, încercând să supraviețuiască doar cu cornuri și iaurt de la un lactobar, cu o franzelă, un pateu de ficat, o cutie de stavrizi ori o tocană de legume de la Alimentara. A mai vândut din lucruri, ceasul Racheta primit de ziua lui când a împlinit optsprezece ani, vreo câteva cărți la care ținea mult. A mai adăugat și cele câteva sute primite de acasă, plus niște mici împrumuturi de pe la colegi, dar aceștia nu sunt nici ei prea avuți și fac tot timpul glume pe seama obsesiei lui:
      - Tablou cu lună îți trebuie ție, la sărăcia ta? Nu vezi tu luna în fiecare seară? Urcă-te pe bloc și o poți admira gratis cât vrei! Fă-i o poză mare și admir-o de câte ori simți nevoia!
      Banii se adună greu și timpul trece repede. De fiecare dată când se apropie de magazin are inima strânsă la gândul că poate nu mai găsește tabloul în vitrină, în orice moment un amator cu bani i-l poate „sufla”. Dar îi tresaltă inima de bucurie când descoperă, în fiecare seară, că tabloul e nemișcat la locul lui. Noroc că nu sunt mulți amatori de tablouri fără vreo valoare de colecție și la o sumă destul de mare pentru cumpărătorul obișnuit.
      Vânzătoarea îl știe deja și nu-l mai bagă în seamă după ce în primele seri era agitată și impacientată că nu știa ce hram poartă ciudatul trecător și ce urmărește el de fapt. Dar el i-a explicat frumos că-i place tabloul din vitrină, iar vânzătoarea s-a liniștit, admițând că privitul e liber și gratis.
     S-a înnoptat de-a binelea, cu ochii împăienjeniți de atâta privit la tabloul magic, pornește iar pe străzi, traversează spre Stavropoleos, trece prin fața restaurantului „Caru’ cu bere” de unde vine mirosul apetisant de friptură și cârnați, ar mânca o porție de cârnăciori oltenești cu două beri la halbă, dar nu poate umbla la banii din portofel. De mai bine de o lună nu mai ia nici măcar tramvaiul, mergând pe jos, apostolește, face bine la condiția fizică și contează orice economie, cât de mică, la buget.

      În sfârșit visul lui e pe cale să se împlinească. Îi mai lipsește doar o sută de lei ca să facă suma rotundă de două mii de lei. Umblă disperat după un împrumut, dar toți îl întâmpină cu un refuz. Deschide larg dulapul din cămin. Ce ar mai putea vinde? Are doar două haine, două perechi de pantaloni, una de stofă, alta de blugi și două cămăși de schimb. Cu această garderobă a făcut aproape toată facultatea, până acum în pragul absolvirii. La ce ar putea renunța? Și cine ar cumpăra haine vechi? Singura șansă ar fi cu perechea de blugi cumpărată anul trecut de la un student arab. Nu e de la cine știe ce firmă, dar ar putea lua mai mult de trei sute pe ea. Și el să rămână doar cu o pereche de pantaloni de rezervă, cei de stofă cumpărați prin anul doi, cam uzați, dar încă mai merg o vreme. Își amintește că, mai anul trecut, George Cimpoi de la etajul doi dorea să-i cumpere blugii. Zis și făcut. Înșfacă perechea de blugi și-l caută pe potențialul cumpărător. Numai că George nici nu vrea să audă de trei sute. Nici măcar două. Una și atât. Bună și aia. Cu toți banii strânși în portofelul uzat se îndreaptă fremătând de emoție spre strada Lipscani, mereu cu tabloul din vitrină în fața ochilor. Călcând aiurea e gata să intre în ceilalți trecători, ori să de-a buzna pe roșu la trecerile de pietoni.
      De departe caută vitrina din ochi. Dar vitrina i se pare întunecată și goală. Se freacă la ochi, poate nu vede bine în lumina amurgului. Cu cât se apropie, inima îi bate mai tare și răsuflarea e mai grea. Apoi totul devine clar ca lumina zilei. Tabloul nu mai e la locul lui. Doar două gravuri mai mici au rămas în vitrină. Se clatină ca beat și se reazemă de zidul magazinului. Vânzătoarea îl vede și iese în cadrul ușii.

      - Tabloul... îngaimă Gil cu glasul pierit, arătând spre geamul vitrinei.
      - Nu mai e. S-a dat! i-o retează scurt și parcă satisfăcută vânzătoarea.
      - Cum nu mai e? Când s-a dat?
      - Mai adineauri, de vreo oră sau două. A trecut pe aici domnul Besoiu cu soția. Doamnei i-a plăcut. El era cam nervos și nu prea voia să-l cumpere. Dar ea a insistat și el a acceptat. Asta e.
      - Asta e... repetă Gil mecanic și pleacă șovăind în lungul străzii, fără să mai rostească vreun cuvânt.
      Ca în transă se îndreaptă spre restaurantul de pe Stavropoleos, spre „Caru’ cu bere”. Caută o masă liberă și comandă două porții de cârnăciori oltenești și două beri. Apoi din nou și din nou, până simte că-i vine să vomite și se învârtește localul cu el. Între timp intră o trupă de colegi, îl văd de la distanță și se așază cu toții, veseli, la masa lui. Se uită tulbure spre ei:
      - Comandați tot ce vreți, mâncare, băutură, după pofta inimii!
      - Bă, ești nebun? Faci glume cu noi? Și bani de unde? Că noi avem doar de câte o bere fiecare...
      Gil îi privește încruntat și le răspunde cu glasul sugrumat:
      - Banii nu sunt o problemă! Repet, comandați fiecare tot ce doriți! Mâncați și beți pe săturate. Azi e ziua voastră norocoasă!

[Grig Salvan]

Nicoleta Ramona, mulțumesc pentru lectură și feedback!

Cornaciu Nicoleta Ramona a spus :

Un text emoționant!

[Grig Salvan]

Gheorghe Cornel Roșca, mulțumesc pentru lectură și comentariul extins. Într-adevăr, cititorul empatizează cu personajul și suferă la orice eșec al său, resimțindu-l aproape ca pe un eșec personal. Dar, asta e viața, cu bune cu rele, îmi place realismul, chiar dramatismul vieții și oamenilor, e adevărat că sunt plăcute la lectură textele cu happyend, dar și cele dramatice, ori chiar tragice pe care grecii antici le preferau în spectacolele de teatru pentru acel „catharsiss”/„cutremurare” ce se producea în  sufletul spectatorului.

Mi-am amintit și eu de romanul în care personajul dobândește nemurirea, visul omului dintotdeauna de a trăi la infinit, dar din păcate concluzia cărții e una tristă, omul ajunge la saturație și devine dornic de a ieși din caruselul experiențelor repetabile de la un secol la altul, nemurirea nefiind nici pe departe atât de fascinantă precum o vede omul dornic de ea. Romanul de cheamă „Toți oamenii sunt muritori”, scris de celebra scriitoare franțuzoaică Simone de Beauvoir.

Gheorghe Cornel Rosca a spus :

Mica istorioară a lui Gil, de după marele cutremur. Propriul său cutremur, produs de un capriciu. 
Lectura este captivantă. Personal, având obiceiul de a trăi cu eroul, la sfârșit am rămas dezamăgit de nereușită. 
Oare ce ar spune acum, peste ani, Gil? Cât de mult i-a folosit în viața ulterioară acel eșec? Sau l-a doborât neputința finalizării unui VIS pentru care s-a zbătut? 
Probabil că nici nu mai contează, mulți ne regăsim pățiți cu evenimente asemănătoare, moment de amintire și elucidare. 
Nu există o ”obsesie” a repetabilității literare, totul a mai fost.  Și este retrăit de fiecare în parte, cu diferite niveluri de sensibilitate. 
PS: paralela cu ”două lozuri” făcută de Mihai Katin, îmi aduce aminte de un roman citit ca licean, prin 1972. Acolo, în roman, era vorba despre cineva care era nemuritor. Erele se scurgeau una după alta, dar el își păstra tinerețea. Retrăia încă o dată și încă odată experiențe deja avute. Își dorea tare mult să nu fie nemuritor, pentru că se plictisea ”de moarte”, nimic nou sub Soare. Deznădăjduitor efect al nemuririi. Chiar nu este de dorit. Dar geniul autorului a descris perfect un posibil efect. Nu găsesc acea carte nicăieri. I-am uitat finalul. 
Iată că nici mie nu mi-au fost utile anticariatele. Și totuși rămân necesare, multe alte titluri le-am cumpărat peste ani îndelungați de căutări. Ca și în Virtual, timpul NU contează.

[Chris]

poate ca tabloul reprezenta o depasire a propriei conditii, in fond obiectele de arta reflecta un anumit statut social - cel la care probabil aspira si tanarul student sarac. tabloul reprezenta o reusita, daca ne gandim cate sacrificii a facut pentru a-l obtine. de aceea si dezamagirea profunda simtita cand acesta s-a vandut.

citit cu placere,

[Bircea Marian]

Visul destrămat. Să fiu sincer, am trăit așa ceva. Foarte realist. Mi-a plăcut în mod deosebit.

[Grig Salvan]

Chis, mulțumesc de vizită, lectură și comentariu! Cu siguranță tabloul reprezintă pentru tânărul student visător și iubitor de frumusețe un fel de ideal râvnit, un fel de „odor sacru” aproape ca un obiect de cult, pentru că este o oază de frumusețe stranie, mai presus de monotonia și mercantilismul lumii în care trăiește, de micimea și materialismul societății în care el se mișcă și visează. E un fel de refugiu al sufletului care evadează din realitatea ternă într-un alt orizont, mult mai înalt. De aici și dezamăgirea cumplită, după care nimic material și financiar nu mai contează, preferând să spulbere bruma de bani adunată, dacă visul tot nu s-a împlinit.

Chris a spus :

poate ca tabloul reprezenta o depasire a propriei conditii, in fond obiectele de arta reflecta un anumit statut social - cel la care probabil aspira si tanarul student sarac. tabloul reprezenta o reusita, daca ne gandim cate sacrificii a facut pentru a-l obtine. de aceea si dezamagirea profunda simtita cand acesta s-a vandut.

citit cu placere,

[Grig Salvan]

Mă bucur că micul text a câștigat simpatie și prețuire și că cititorii se regăsesc adesea în postura studentului visător, obsedat de un țel urmărit, dar la final cumplit de dezamăgit.

Bircea Marian a spus :

Visul destrămat. Să fiu sincer, am trăit așa ceva. Foarte realist. Mi-a plăcut în mod deosebit.