Tăierea mieilor

[Ionel Mony Constantin]

                                                                                               "Memoriei adevăraţilor eroi martiri

                                                                                                care acum 25 de ani ne-au rescris istoria"

Conradini privea piaţa nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Îşi frecă pleoapele înroşite de nesomnul ultimelor nopţi, dar imaginea rămase neschimbată.
De pe treapta de sus a scărilor de unde privea, din faţa halei şi până în fundul pieţei, unde se conturau în semi-întuneric boxele alimentare şi blocurile cenuşii, întregul spaţiu era plin de mese, iar pe ele, întinşi, albi şi muţi, încremeniţi în tăcerea morţii, stăteau mieii.
Moartea îi surprinsese în atitudini diferite. Unii aveau doar o simplă tăietură în jurul gâtului, plină de sânge închegat, ca un colier de rubin. Alţii muriseră cu ochii deschişi contemplând parcă uimiţi eternitatea. Văzu mai spre margine, vreo câţiva dintre ei ciopârţiţi sau poate zdrobiţi, nu-şi putea da bine seama în penumbra tot mai densă a înserării. Se înfioră când îl descoperi pe cel mai apropiat dintre ei, unul slab şi pricăjit căruia i se vedeau printre buzele răsfrânte dinţii, de parcă murise zâmbind. Poate a fost modul său de a protesta, sfidând moartea, îi trecu o clipă prin gând.
Privi din nou piaţa. Era pustie şi în afara mieilor printre mese nu se vedea ţipenie. Au înnebunit, murmură neauzit Conradini, lasă atâta carne nepăzită, la îndemâna câinilor! Şi mai este şi căldura asta, ciudată pentru o lună de iarnă. Ar fi trebuit să ningă mai demult, doar se aproprie Crăciunul, îşi continuă el gândul.
Atunci realiză brusc nefirescul situaţiei: Se apropie Crăciunul şi Ei au tăiat miei! De unde miei iarna şi de ce tocmai miei? Carne de porc ne trebuie, sau măcar de vită, la pachet, asta ne trebuie, altfel, adio sarmale! Doar n-o să le înlocuim cu drob şi pască!
Îşi dădea seama că începe să o ia razna. Ce politică e şi în capul ăstora, bolborosi strângându-şi buzele de teamă să nu-i scape afară vreun cuvânt. Ce naiba urmăresc, poate vor să schimbe sărbătorile, mai ştii? Sau este în pregătire vreun eveniment, o aniversare, un congres ceva! Să se fi produs, totuşi, o schimbare?
Constată că, de la un timp, nu mai este singur. Spaţiul dintre mese continua să rămână gol, dar în spatele lor, în întuneric, începuse să se adune lumea. Nu le desluşea chipurile, dar erau din ce în ce mai mulţi. Oamenii murmurau, se auzeau uneori voci distincte, dar oricât se strădui, nu reuşi să înţeleagă nici un cuvânt. Fără a-şi părăsi poziţia privilegiată din capătul scărilor, Conradini, observa cum mulţimea pare că începe să se organizeze. Probabil, se vor aşeza la coadă, îşi spuse. Ar trebui să vină nişte oameni de ordine, gândi, altfel când nemâncaţii ăştia se vor năpusti, vor face praf totul!
Şi, la urma urmelor, de ce nu ? În fond, cineva ar trebui să-i organizeze, totuşi! Uite, spre exemplu, nu se văd nicăieri măcelarii! Atâta carne tăiată şi nici un măcelar!
- Organizează-ne tu, se auzi o voce din întuneric, iar Conradini se întoarse surprins în direcţia celui care strigase. Nu era un chip cunoscut, doar o faţă străină printre altele anonime.
- Desemnează-i tu, spuse din nou omul, întinzând degetul către el, doar tu îi cunoşti cel mai bine.
- De ce tocmai eu, vru să spună, dar înţelese deodată că omul avea dreptate. Privi spre mulţimea aceea amorfă şi începu să-i distingă printre feţele supte şi scofâlcite pe cei de care avea nevoie.
Erau băieţi tineri, dar şi mai puţin tineri, viguroşi şi înalţi, cu părul tuns scurt, perie şi ochi albaştri. Erau amestecaţi printre oameni, dar acum începeau să iasă în faţă.
Aveau în priviri o răceală de gheaţă, dar şi sclipirea de o clipă a fiarei care se pregăteşte să sfâşie.
- Îţi plac? auzi o voce şoptită la ureche. Cineva se apropiase pe nesimţite din spate.
- Am venit să te ajut, susură necunoscutul. Sunt cei mai buni pe care îi avem. Ei sunt viitorul nostru. Ţine-i minte pentru că ai să mai ai nevoie de EI. Ascultă-mă pe mine, scrie şi în istorie CĂ CĂLĂII AU FOST ÎNTOTDEAUNA ALEŞI DINTRE MĂCELARI!

Conradini tresări speriat cu fruntea umedă de transpiraţie. Ceasul de pe masă arăta ora 3. Adormise cu capul pe birou şi acum îl dureau gâtul şi braţele amorţite. Ce vis aiurea, bombăni, auzi, miei în Decembrie !
Trase dintr-un sertar sticla de vodcă golită pe jumătate şi se îndreptă spre fereastră. Pipăi instinctiv caloriferul îngheţat şi răceala metalului îl înfioră. Tocmai acum s-au găsit să ne pună de securitate, parcă ce se poate întâmpla în nenorocitul ăsta de orăşel, îşi continuă bombăneala. Trase o duşcă de probă, aşa parcă era mai cald!
Deschise tranzistorul şi, deşi era singur în clădirea pustie, se uită precaut împrejur când începu să caute postul. Printre hârâituri auzi slab o voce: « Aici RADIO EUROPA LIBERĂ, ştiri încă neconfirmate de la Timişoara susţin că s-a tras în mulţimea dezarmată adunată cu lumânări în mână pe treptele Catedralei. »

(IonelMoni Constantin-Intâmplări din vremea loviluţiei,2014, Editura Armonii Culturale)

[Corina Militaru]

Excelent scris! Felicitări! :)

[Sofia Sincă]

Interesant și foarte bine prins subiectul unui vis, coșmar care formează o parabolă adresată episodului Timișoara, din timpul revoluției. Tot cu sarcasm, autorul își numește volumul, Întâmplări din vremea loviluției, deoarece nu a rămas clar pentru istorie dacă a fost sau nu revoluție. De aceea și el concepe, miei sacrificați de Crăciun, un paradox.

Am citit și am admirat,

Sofy

[Ion Lazăr da Coza]

Remarc și eu simbolul mielului, sacrificat la Crăciun.

Am citit cu plăcere.

da Coza