Rug pe rugă - roman; fragment 13

[Nina Mariana Marcu]

Dar se aşează în spatele biroului, cu ochii în acelaşi dosar cu file albe, numerotate atent de tânăra de la poliţie, ca să ştie că nu le încurcă la citit. Hai cu egalarea, cum ar veni! Ori bea paharul până la fund, ori nu-l mai bea deloc. Se încurcă, aşa, cu resturi, cu firimituri? Cu jumătăţi de măsură? Cu surogate? Să vedem... Să vedem ce mai zice fata cu ochi măslinii în agenda aia. A rămas la...

„ ─ S-a întors, ia te uită, fiul rătăcitor, i-am spus de îndată ce am venit de la serviciu şi l-am descoperit, ca pe un intrus, în casă. Nţţţ, nţţţ, nţţţ... Şi nu a sărit nimeni să taie viţelul cel gras ca să-l întâmpine! Fericiţi ochii care te văd, străine...

─ Mamă, fir-aş al dracu’! Na că s-a-ntors şi stăpâna clanului în palatul ei... Fiu rătăcitor, nu? Dai din prima, ataci frontal, scoţi tunurile... Normal că nu a sărit nimeni să taie niciun pui, măcar, de pe listă - mi-a răspuns el, venind către mine. Dar-ar dracii să dea, mă iei în balon! Îţi dă mâna! Te ţine! Atunci, vorba ăluia de la televizor: ori suntem golani, ori nu mai suntem... Păi e cam aşa treaba, distinso: nici nu există un viţel pe aici, că familia asta e una cu ifose de oraş, nu creşte vaci, şi nici nu are de ce şi cine să-l taie la venirea mea, fiu rătăcitor, cum spui... Căci am constatat, fir-aş al naibii, că e doar o ciordină de muieri cutre şi acre în casa asta.

─ O ce?!? Nu prea ştiu, spre ruşinea mea, cuvântul... Nu sunt aşa de ieşită-n lume, ca tine.

Nu mă bagă în seamă. E centrat pe o replică tăioasă şi nu vrea să se piardă în amănunte puerile:

─ Plus că, toate câte naiba sunt în casă – că nici nu le mai ştiu numărul şi nici nu le cunosc pe toate, doar am văzut că apar altele şi altele mereu - au plecat ca mitraliate, de cum am venit, prin vecini, la o pomană, parcă. Aşa rău staţi? Atât de rău o duceţi? Aşa naşpa trăiţi? Aşa eşti tu stăpână de clan? Le laşi pe bietele femei să se îndoape pe la pomeni de morţi, în loc să le asiguri pâinea cea de toate zilele, ca să stea acasă la ele, să nu mai umble, brambura, prin lume? Sau tu le-ai trimis? Tu le mâni în luptă... Mai oi avea niţel şi le trimiţi şi la cerşit, mai ştii... Nţţţ... Nu mă-ntrerupe! Vorbeşti când termin eu, că doar sunt oaspete, nu? Fiul rătăcitor are dreptul la cuvânt. Dau eu babardeala pe care o cred de cuviinţă, apoi, tu, din tranşee, sari cu apărarea. Aşa... Babele fugite, cum am zis, la pomana mortului, nu la aia a porcului. Iar surorile mele sunt date, pur şi simplu, dispărute la apel. Lipsă, dacă înţelegi mai bine. De când am venit eu, ele n-au dat pe aci, pe acasă. Pe unde umblă? Cu cine? De ce? Cât? Până când? Se destrăbălează cine ştie pe unde şi tu, bag seamă, nu le ai grijă. Nu-ţi pasă. Eşti indiferentă. Dacă tot le-ai luat, nenică, sub aripa ta, ca pe tot clanul ăsta de muieri afurisite, poate că trebuia să ştii pe unde umblă. Zic... Nu? Aşa îţi asumi tu responsabilităţile? Aşa eşti tu şefă? Aşa eşti tu cap de famillie? Nici n-am venit bine şi trebuie să-ţi fac reclamaţii şi observaţii. Pe ce lume trăiţi toate? Deci, ca să revin, babe nu sunt. Fete nu sunt. Altcineva, cel puţin acum, nu mai e în casă. Deci, viţel nema, neam cumsecade nema. Am fost clar? Am vorbit cât de răspicat trebuie? Şi, vorbind serios acuma, şi mai serios, de fapt, de cum am vorbit, e mult muieret în casa asta. Prea mult. Te-ai înconjurat de o armată întreagă de femei. Una mai cutră ca alta. Una mai a naibii ca alta. Vai de capul tău. Vai de capul vostru. Fără o mână de bărbat să vă strunească niţel...

Ne îmbrăţişăm, în ciuda discursului lui interminabil. În ciuda furiei care se revarsă din el, ca laptele fiert din ibric. În ciuda tuturor care au fost şi în ciuda tuturor care s-au spus. Însă, destul de distant şi de rece, ca doi oameni peste care timpul şi-a tors caier greu şi copleşitor, chiar dacă odată eram atât de apropiaţi. Suntem oarecum stânjeniţi. Oarecum încurcaţi. Suntem departe, printr-o simplă îmbrăţişare, de a ne fi regăsit. De a fi şters trecutul. De a fi uitat dezamăgirea mea şi tăcerile lui de odinioară ori acidul din vorbele de acuma. Continuă, destul de tern, el:

─ Nu glumesc, e multă lume în casa asta. Mă gândesc numai cum e când vă aşezaţi la masă, toate... Hm... Tu dai pâine tuturor corciomanelor ăstora? Înseamnă că îţi merge bine, că te ţine buzunarul, că ai bani, că ai cu ce... Chiar dacă ziceam mai devreme că le trimiţi să mănânce la pomană, ca să scapi tu de corvoadă. Plus că, văd că ai făcut din casa moşului un cămin adevărat. Şi te-ai întins cu acareturile pe acia, nu te-ai încurcat. Ai făcut tot o cameră, tot un hol, tot o baie... Chiar prosperi, chiar eşti în vână. Hmm... Păi ce să mai zic? Trebuie să aibă tot haremul ăsta unde să pună capul. Dom’le, prea multe babe. Eu nu suport categoria asta. Se plâng toată ziua, se vaită întruna, vor mereu ce e mai bun, nu sunt mulţumite niciodată. Prea, prea multe femei în casa lu’ tataie... De unde naiba te-ai pricopsit cu atâtea, cu toate? Că parcă nu erau aşa de multe în neamul nostru. Prea multe!...

Mda... Cum ar veni, aşa-i rău, aşa nu-i bine. Dar continuu, cu stoicism, să-mi alung în subteranul din mine, afund, afund de tot, toate, toate cuvintele. Care îmi vin. Care s-ar cuveni spuse. Care vor să zburde pe câmpii. Care cer să-l biciuască peste faţă. Simte, din privirea mea îngheţată, din tăcerea mea încrâncenată, din zâmbetul aruncat hai-hui în colţul gurii, că e un pic cam prea serios, cam prea acid, cam prea dezlănţuit. Simte că sunt şi eu, la rându-mi, gata să mă declanşez, gata să las cărarea şi să ies la drumul mare, ca el, gata să scot din pustiul de gând vorbe care ard, şi continuă altfel:

─ Ha, ha, ha... Şi nu pot să îmi explic alt lucru: cum de stau mamele noastre, două femei afurisite, ca să nu zic ale naibii - sau altfel - care nu s-au înghiţit niciodată, care nu au avut niciodată ambasade, care erau gata, mereu, să se mănânce cu fulgi cu tot, sub acelaşi acoperiş! Ştiu, şi ştii, că s-au bălăcărit o viaţă, ştiu că nu se înţeleg nici acum, ştiu că se mănâncă pe la spate... Şi, totuşi, stau amândouă într-o casă. Ba, când le ieşi tu în cale se prefac că viaţa e minunată, că e totul flu-flu, ca o chermeză, şi ele, ele sunt bune, candide, şi imaculate ca Fecioara Maria. O aşa minune nu o credeam, în veci, posibilă. Cum dracu’ să ţii foc şi praf de puşcă la un loc?... A naibii combinaţie. Numai ţie putea să-ţi treacă prin cap. Ele ale dracului amândouă, dar ale dracului...

Mă foiesc, uşor nemulţumită de ton. Şi de vorbe. Şi de el, cel care le foloseşte pe toate acum. Şi de el, cel care a devenit. De el... Îl opresc, ca să nu cadă în vidul din lăuntru-i, în totalitate:

─ Nu mai vorbi aşa. E, totuşi, vorba despre mamele noastre.

─ Sunt chiar mult prea blând când vorbesc astfel despre ele. Muierile dracului amândouă! Una mai tare ca alta. Dacă le pui într-o balanţă, nu ştii care atârnă mai greu la afurisenie. Rele, înţepate, cârtitoare, bârfitoare, plângăreţe, sâcâitoare, of, şi în câte mii de feluri! Ce de peri albi au mai scos bieţilor lor bărbaţi, fi-e-le ţărâna uşoară acestora din urmă! Şi ce de peri albi îşi scot lor, ele însele! Şi tu, hooooopa, cea care le mânuieşti pe amândouă... Căci cred că le mânuieşti cum trebuie, ai tu vreun şpil în faţa lor, altminteri nu rezista, neam, aşa tandem. Se luau de păr, îşi scoteau maţele, puneau cucută una în cafeaua alteia, venea salvarea, dădeau foc la casă, ajungeau la tribunal... Nu mă îndoiesc de asta. Le cunosc bine pe amândouă. Am crescut amândoi în umbra lor. În umbra lor, am spus, nu în poala lor...

Aş vrea să-l opresc. Aş vrea să tacă. Aş vrea să vorbim despre altceva. Deşi, ştiu foarte bine că are dreptate. Dar a venit, e aici, şi de o jumătate de oră vorbim doar prostii.

─ Plus babele! – continuă el, ca şi cum nu spusese deja prea multe. Ce să mai zic şi de chestia asta? Amândouă bunicile noastre la un loc... Tanda şi cu Manda... Mare Ţi-e grădina, Doamne şi multe buruieni mai are! Cu ou şi cu oţet s-au făcut tot timpul, când se întâlneau, pe vremea cât eram noi copii. Ce erau cumnatele, dar ce erau ele! Otrăvite şi otrăvitoare de-a dreptul. Nişte gaiţe toate patru. Adică alea din piesă erau, sunt, nimic pe lângă ale noastre! Viaţa bate, ştii, cărţile, filmul, teatrul, imaginaţia. Viaţa e mai a naibii ca orice fantezie. Nimeni nu poate să fabuleze ca ea. Nu mai ştii că ne era şi ruşine prin târg şi pe la şcoală, când trebuia să vorbim despre familiile noastre? Noroc că babele astea atunci, în copilăria şi adolescenţa noastră nu se întâlneau, naibii, foarte des. Era de evitat aşa episod. Mai degrabă oprea Ceauşescu Dunărea, decât să ajungă să se ciufulească astea. Ce vorbe şi ocări şi blesteme le mai ieşeau din gură! Câte poale îşi puneau în cap! Câte părţi dorsale nu-şi oferea de mâncare una alteia. Câţi draci negri nu punea una pe aialaltă! Şi, na, acuma, se duc amândouă la pomană... Stau în aceeaşi casă. Mănâncă la aceeaşi masă. Aşa ceva... Mare e şi Dumnezeu ăsta!

Zâmbesc, stângaci, la fel de tăcută şi, în vreme ce-l ascult cum debitează verzi şi uscate, înţeleg că sporovăiala asta nelalocul ei, aiurea şi aiuritoare, sâcâitoare şi iritantă, e modalitatea lui să treacă mai uşor peste impactul revederii. A lipsit atâta... A lipsit mult. A lipsit opt ani. Doar nu şi-o pune, din prima, cenuşă pe vârful capului! Parează. Disimulează. Se eschivează. O ia, cu tupeu, printre jaloane. Bravează. Face pe deşteptul. Vrea să ducă discuţia – şi tot – într-un derizoriu al absurdului. Îl îmbii, trecând peste tot, să se aşeze pe un scaun, la masă. Dacă tot a venit, dacă tot s-a-ntors, dacă tot stăm faţă în faţă, dacă tot suntem doar amândoi, în toată casa, trebuie să vorbim. Şi avem multe, foarte multe de vorbit. Încă n-a aflat nimic. Nu ştiu ce ştie, nu ştiu ce i-au spus ceilalţi, în scurtele momente cât a vorbit cu ei, dar încă nu ştie nimic. Căci, nimeni dintre toţi cei din casă nu ştie cu exactitate povestea care trebuie să-i fie spusă. Lui trebuie să-i fie spusă. Are, mai are încă, dreptul ăsta. Şi l-a câştigat de când eram copii şi adolescenţi şi nu şi l-a pierdut, deşi viaţa a curs năvalnic şi năpraznic peste noi, amândoi. L-am urât şi, probabil, m-a urât şi el. L-am judecat, ca pe nimeni altcineva, în viaţa mea. La rându-i, sunt convinsă, a făcut acelaşi lucru. Dar dreptul lui de a şti s-a păstrat intact. El trebuie, fie şi numai pentru că e acum, aici, să ştie. Da, ai casei nu ştiu tot. Unii cunosc, din întâmplare, unele bucăţi ale totului, alţii alte frânturi, alţii nimic. Eu am vrut să fie aşa. Eu am vrut să rămână închise, blocate, zăvorâte toate uşile. Eu... Pentru că nu era nimeni, în viziunea mea, care să trebuiască să ştie.

─ Stai jos, aci, îl îmbii. Ai mâncat? Încălzesc acuma ceva. Întâmplător, avem şi sarmale, care cred că îţi plac încă, deşi te-ai învârtit atâta prin... îndepărtata Australie – în Australia ai fost, nu? - şi, probabil, nu le-ai simţit mirosul şi gustul în fiecare zi. Fac şi o cafea bună şi tăifăsuim. Sper că încă mai bei cafeaua dulce, cu zahăr mult, deşi, ştii, zahărul dăunează grav sănătăţii. Desigur, putem sta de vorbă, dacă nu te grăbeşti. Dacă nu eşti pe picior de plecare. Dacă ne mai onorezi o vreme cu prezenţa ta.

─ Hm... Asta e aşa, de goangă... De control... De pamplezir... Joci la profesionişti, după cum văd. Nu mai eşti la matineu. Te-ai perfecţionat. Nu, nu sunt pe picior de plecare. Am venit să rămân. Aşa am înţeles, că pot să rămân acum, fără probleme. Că nu mai e niciun pericol. Mda... Aşa că, rămân. Cel puţin, aşa cred în clipa asta, că rămân. Depinde de o serie de factori.

─ Vreau să cred că nu de faptul că, taman cu mine a trebuit să dai ochii la această întoarcere. Evident, după plecarea... muierilor, cum le spui tu, la pomană. Au ce să mănânce acasă, dacă ai grija asta, cumva. Da, masa la care ne aşezăm toate, toţi, e una mare, întinsă, cât să cuprindă o familie întreagă. Pentru că, în ciuda muuuultor vicisitudini, dar şi a faptului că suntem, da, diferite, suntem o familie. Din care, chiar dacă ai lipsit o vreme, motivat, aş zice, faci şi tu parte. E şi familia ta. Şi, cu tot cu criză, cu tot cu greutăţile inerente vieţii, cu tot ce ne e dat să trăim, avem ce să mâncăm, slavă Domnului! Poate nu delicatesuri ca la restaurantele de lux, dar mâncăm sănătos şi din plin. Au dat buluc toate acolo, la mort, căci, cică, aduc pe nu ştiu cine să cânte la pomană şi n-au vrut să piardă spectacolul. E, în ziua de azi, moartea un spectacol. Asta e, trebuie luată chestiunea ca atare. Toate s-au dus la spectacolul ăla. Mai ales că, dragă Andy, nu se vând bilete. E, deci, gratis. Moca. Pentru toată lumea. Vede şi aude cine vrea. Un manelist, mai mulţi, nu ştiu, că nu prea sunt la curent, vine sau vin să zică unele de sufletul mortului la care s-au dus şi ale noastre. Vorbeşte toată Sinaia despre asta. Dacă venea, nu ştiu, Radu Beligan în spectacol, nu vorbea nimeni. Nu se ducea mai nimeni. Dar aşa... Plus că, se zice că s-ar lăsa cu nu ştiu ce fineţuri la masă, de care se pun numai la nunţile de vază, prin Bucureşti. Şi ştii, adică aşa cred, că ştii, că mai ştii, cum e lumea când e vorba de aşa ceva. Iar femeile din neamul nostru nu fac excepţie. De ce ar face? Şi dacă nu mai ştii, dacă ai uitat, dacă pe acolo, pe unde ai fost, nu era aşa, îţi spun eu: curiozitate, bârfă, înfulecat gratis, ba, chiar, Doamne iartă-mă, luat şi la pachet. Asta se întâmplă în ziua de azi la înmormântare, mai ales la familiile de romi. Femeile din casa asta, cum ziceam, nu fac notă discordantă de restul lumii. Se dedau, omeneşte, la toate cele. Uite, farfuria ta, Andy. Să ştii că mă bucur că te-ai întors.

─ Daaaaa, cred. Cât de amabilă eşti cu mine... Ce frumos te porţi şi cum mă tratezi... M-ai pus la masă. Îmi umpli farfuria. Îmi ţii companie. Buuuuuuuuuuna samariteancă! Nu te dezminţi. Promiteai din adolescenţă, de pe când adunai toate mâţele răpciugoase şi toţi câinii schilozi şi le dădeai să mănânce, iar pachetele de mâncare pentru şcoală, în loc să mi le dai mie, că îmi ghiorlăiau adesea maţele de foame, eram în creştere, ce să zic, le împărţeai cerşetorilor prin oraş. Aveai mare deschidere. Erai o tânără speranţă. Dar acuma te-ai împlinit, gata. Hai, las-o jos, că măcăne. Mă faci să...

─ Dar ce fac, Andy? Ce ţi se pare că fac? Nu mă port altfel cu tine de cum mă port cu alt membru al familiei. Ai fost plecat opt ani, mi-ai lipsit, mi-a fost dor de tine, ţi-am dus grija, mă bucur că ai revenit acasă. Nimic mai mult...

─ Hmmm... Vrei să mă faci să mă simt, cu felul tău îndatoritor de a te purta, şi mai prost decât mă simţeam, oricum... Mă faci să îmi iau, în morţii mă-sii, câmpii şi să mă duc dracu’! Asta, deşi am zis că rămân acasă... Că nu mai plec. Că am venit să stau. Dar cu tine... Tu...

─ Nu înţeleg. Chiar nu înţeleg. Mă surprind tonul şi spusele tale. Atitudinea ta mă buimăceşte. Felul în care reacţionezi mă derutează maximum. Despre ce vorbeşti? Ce vrei să spui?

A zdruncinat masa cu pumnul lui puternic, de am crezut că se fac fărâme şi ceştile, şi farfuriile, şi a ţipat, în aceeaşi clipă, din toţi rărunchii. Cu sete. Cu obidă. Cu mânie. Cu mâhnire. Cu îndârjire.

─ De ce ai făcut-o? De ce? Spune-mi. De ce ai făcut-o?

─ Despre ce naiba vorbeşti? Ce-am făcut? Că ţi-am pus o farfurie cu mâncare în faţă?

─ Ei, ştii tu bine ce-ai făcut... Mama răniţilor ce eşti! Marea doamnă! Bunătatea în persoană! Ce vrei, să mă târăsc la picioarele tale, ca babele din clan, pe care, sincer, nu ştiu cu ce le ai la mână? Să-ţi pup mâinile generoase? Moah, moah... Să-ţi fac statuie? Să mă duc să strig în piaţa publică? Hai, nu te uita la mine ca şi cum n-ai înţelege! Nu face pe naiva sau pe fraiera, că nu eşti. M-ai făcut să îmi crape obrazul de ruşine tot timpul. Şi încă îmi crapă şi acuma.

I-au spus despre copil. Despre copii... Despre asta vorbeşte acuma? Dar mă gândesc că i s-au spus lucrurile astea – mă rog, cam ce ştia şi ce bănuia fiecare, nimic clar, nimic concret - de acum o sută de ani, când s-au întâmplat. Toată povestea aia socot, însă, că a trecut. S-a dus. S-a uitat. S-au aşezat apele într-o matcă firească. Au fost toate acum opt ani. Chiar dacă nu a vorbit cu mine sau despre mine, măcar tangenţial şi tot i s-a adus la cunoştinţă de cineva din casă. Dar, da, astea au trecut, între timp. S-au dus. A curs apă multă pe Dunăre de atunci. S-au schimbat lucrurile şi s-au aşezat. Repet, îmi tot repet asta... A trecut ce-a fost atunci. Copiii, toţi, au crescut. Toată lumea din casă a prins, în mai mare sau mai mică măsură, drag de ei. Despre ce ruşine vorbeşte atunci, dacă nu e asta? De ce mă acuză? Prefer să îi spun eu totul. Eu ştiu, în fond, cel mai bine tot.

─ Trec, acum trec, peste faptul că ţipi, gesticulezi şi vorbeşti precum mârlanii. Mai încolo, nu ştiu dacă îţi mai permit să vorbeşti aşa, în casa asta. Cu mine sau cu oricine altcineva. Ştiu că nu eşti cioban şi ştiu că poţi să fii respectuos şi să vorbim ca oamenii. Aşa cum am vorbit o viaţă. Dacă îmi spui desluşit de ce mă acuzi, pot să îţi răspund. Nu mă dau în lături de la nimic. Nu fug. Nu schimb vorba. Cred că mai ştii încă, n-ai uitat, că îmi asum responsabilitatea pentru ceea ce fac şi ce spun, oricare ar fi faptele şi spusele mele. Dar dacă te limitezi doar la a vorbi ca să te afli în treabă, nu cred că înţeleg. Cât despre vocea ridicată, cuvintele tăioase, tonul acid, te rog mult să nu le mai foloseşti. Spune verde, în faţă, care e problema.

─ Ei, da, bine că acuma nu înţelegi! Să i-o spui lu’ mutu’! Nu înţelegi, pe dracu’! Te prefaci că nu înţelegi. Faci, vrei să faci, pe interesanta. Ai făcut-o special ca să mă bagi în cofă. Ai făcut-o intenţionat ca să mă distrugi. Ai făcut-o în mod expres ca să iei laurii. Tu, aia buna, remarcabila, miloasa, generoasa, caritabila, Sfânta Parascheva din Sinaia! Să-ţi facă ăştia altar şi să se închine la tine! Să te sanctifice, ca pe Ştefan cel Mare! Să te ridice în slăvi, că aşa te simţi bine!

Ţipă şi mai rău ca adineauri. Ridică vocea peste măsură. Mai mult decât s-ar cuveni să o facă un om în faţa altui om, chiar acuzat de lucruri grave. Se aude din stradă cum ţipă. Urlă de-a binelea. Şi, brusc, mă apucă şi pe mine cheful să-i vorbesc pe acelaşi ton:

─ Mai uşor cu pianul pe scări, Andy! Vrei să ţipăm? Îţi face bine să ţipăm unul la altul? Hai să ţipăm atunci, că şi pe mine mă ţin bine plămânii şi pot să urlu, la fel de tare ca tine. Pot să te şi acopăr, chiar. Să ştii că mă ţine şi pot s-o fac! Că zbieri de nebun, nu înseamnă că ai şi dreptate. Oamenii normali vorbesc normal, de ţipat, ţipă descreieraţii. Ia s-auzim: de ce mă iei tu pe mine la zor? De ce mă ironizezi? De ce ţipi la mine? De ce faci pe deşteptul? Vii după atâţia ani şi urli ca un apucat? Nici n-ai intrat bine pe uşa casei şi te dezlănţui ca un nemernic? Acum era bun tată-tău, săracu’, Dumnezeu să-l ierte, să-ţi înmoaie, ca pe vremuri, un pic oasele, dacă nu să ţi le şi rupă de tot, că ai luat-o razna. Ţi-ai pierdut orice urmă de omenie, de respect, de bună creştere, de bun simţ, de când bântui, de stricat ce eşti, prin lume? Asta să fie? Eşti nebun? Eşti zărghit? Eşti dur? Eşti rău? Eşti şmecher? Adică... jmecher? Nu te cunosc. Nu te recunosc. Nu ştiu cine eşti. Ce ai, Andy? Ce ai? S-ar putea, şi crede-mă că nu glumesc, să nu-ţi mai admit nicio secundă tonul, vorbele nejustificate, acuzele, miştoul. Mai ales când se vor întoarce acasă din tabără copiii, nu mai deschizi gura în felul ăsta. Nu mai urli în halul ăsta şi nu mai foloseşti astfel de cuvinte. Chiar crezi că vorbeşti cu infractorii tăi acuma?

Tac. Am comis-o, cu această ultimă parte, fără să vreau. L-am jignit, deşi nu am intenţionat asta. Nici măcar nu am gândit-o. Tace şi el, liniştit parcă dintr-o dată, scos parcă dintr-o dată de la priză, iar eu bat în retragere:

─ Nu înţeleg de ce te porţi aşa. Chiar nu înţeleg. Nu ştiu să-ţi fi făcut ceva. Nu ştiu să te fi jignit în vreun fel. Cum? Când? De ce? N-am mai vorbit de o sută de ani unul cu altul. Nu ne-am mai văzut şi de mai mult timp. Crede-mă, am învăţat în anii ăştia, de când ai plecat, multe despre multe, inclusiv cum să fiu calmă şi tolerantă, când, de fapt, sunt pe cale să izbucnesc mai ceva ca Etna şi Vezuviu la un loc şi să arunc cu lavă peste lume! Dar tu m-ai scos din sărite. Nu sunt Sfânta Parascheva, cum zici tu ironic. Sunt doar un om. Poate un om bun, răbdător, tolerant, dar sigur nu stană de piatră să nu-mi pese cum îmi vorbesc şi cum se poartă cu mine cei dragi. Fii explicit, Andy, spune ce ai pe suflet, ce te supără la mine, ce te înfurie, ce te deranjează, de ce mă acuzi, de ce eşti pornit împotrivă-mi, de ce te-ai pus cu tunurile pe mine! Fă asta! Sau taci odată şi poartă-te omeneşte, poartă-te cum te purtai, poartă-te cum ai învăţat în cei şapte ani de acasă că trebuie să te porţi. Că mă enervezi, serios, şi pe mine!

─ Morţii mă-sii de treabă, Hayssame... Dă dracu’ în ea! Vrei explicaţii ca la clasa I? Vrei să spun cu vorbe, ca pentru retardaţi, când ţie îţi merge mintea brici? Ţii cu tot dinadinsul să mă faci să mă simt şi mai mizerabil decât mă simt? Intenţionezi să mă vezi băgat în rahat cu totul? Bine, bine... O luăm pe scurtătură. De ce, dracu’ ai plătit banii ăia pentru mine? În locul meu? De ce te-ai umilit cu rugăminţi la nenorocit? De ce ai tras toate sforile pe care erai în stare să le tragi? De ce te-ai făcut şi m-ai făcut de râs? De ce? Zi! De ce? Ca să mă îndatorezi peste măsură la tine, nu? Ca să mă ai la mână, da? Ca să poţi să te lauzi că tu, perfecta şi buna m-ai scos din rahat. O să-ţi dau înapoi toţi banii, să ştii, până la ultimul leuţ...

─ Aha, asta era...

─ Da, asta era. Ţi se pare puţin lucru? Hai, zi-mi de ce ai făcut asta, când nu trebuia s-o faci, când nimeni altcineva n-a făcut-o?

─ Ce probleme existenţiale te preocupă şi pe tine acuma! Hmmm.... Ai altă verişoară bună? Te-aş întreba dacă ai altă soră, dar ai... Două... Ai altă preferată? Sau am decăzut într-atâta, că nu mai am astfel de ranguri? Şi, serios acuma, aşa mă cunoşti tu pe mine? Aşa mă ştii tu pe mine de-o viaţă? Aşa mă percepi? Aşa ţi-am rămas în amintire? Fac eu un lucru ca să îţi scot ţie, altcuiva, oricui, ochii? Ca să te am – auzi enormitate! - la mână? Ca să mă laud? Cred că spui toate astea doar din teribilism, doar ca să spui şi tu ceva, doar ca să te afli în treabă, nu că şi crezi ceva din toate astea. Altfel, m-aş simţi al naibii de jignită, de umilită, de nedreptăţită.

─ Şi eu vorbesc serios, Omare Sharife ce eşti. Hayssame ce eşti. Ali Baba. Şeherezada. Şi nu mai ştiu cum... De ce ai făcut-o?

─ Acum, da, începi să vii de acasă. Sau acasă, mai bine zis, în cazul tău. Încep să te recunosc. Nimeni din toată lumea nu îmi spune aşa. Nimeni din toată lumea nu ştie ce ştii tu. Şi, care ştie, n-are imaginaţia ta. Mă rog, acuma ai mai făcut adăugiri în listă, ai intrat în trend, ca să zic aşa. Dar şi prin Australia sunt, nu-i aşa, informaţii despre toate cele care se întâmplă pe aici şi ai auzit şi tu de Hayssam. Nu ştiu nici acum, deşi îmi spui de-o viaţă în felurile înşirate adineauri, dacă e un alint, un reproş, o constatare, dar aveam nevoie să te aud cum îmi zici. De ce am făcut-o... Oare de ce am făcut-o? Eşti prost sau te faci, Andy? Trebuia s-o fac. Pentru că ai greşit, pentru că te-ai rătăcit, pentru că ai intrat într-un anturaj care te-a dus de râpă, pentru că ai vrut să arăţi cât eşti tu de teribilist, pentru că voiam să se termine toată nebunia aceea – erau altele, destule, în care trăiam – pentru că visam să te întorci acasă, pentru că aveam nevoie de tine aici, pentru că nu voiam să îţi iroseşti viaţa aiurea, pentru că nu doream să te iroseşti tu, pentru că voiam să poţi să mergi pe stradă fără frică, pentru că mamă-ta plângea disperată, pentru că surorile tale nu mai înţelegeau nimic din viaţa asta nenorocită, pentru că nu mai aveai nici tu, ca şi mine, tată, pentru că... Din aceste motive am făcut-o şi din altele. E suficient, Andy? Mai vrei? Şi pentru că îmi erai, de când ne ştiam, cel mai important sprijin.

─ Am bani, o să îţi dau înapoi tot ce ai cheltuit atunci. Am muncit pe acolo şi am bani...

─ E foarte bine că ai bani, că ai muncit, pe acolo, cum spui tu, sau pe aiurea, cum cred eu - căci nu mă poate convinge nici dracul, nici Sfântul Duh că ai fost plecat la dracu’-n praznic, şi nu pe aci, prin apropiere de casă - dar mie nu trebuie să-mi dai nimic. Absolut nimic. Nu-mi datorezi şi nu mi-ai datorat niciodată nimic. E bine şi important doar că, acum, eşti aici. Că te-ai întors. Că ai venit. Puteai s-o faci, de altfel, de acum aproape opt ani, de atunci s-a terminat tot. De atunci şi-a retras plângerea omul acela. De atunci a încetat urmărirea penală împotriva ta. De atunci eşti un cetăţean model, fără cazier şi fără probleme legale. Poate că ţi s-a spus asta şi pe cuvânt că nu vreau să fac pe lupul moralist acum. Desigur, dacă nu ai făcut alte belele pe acolo, pe unde te-ai aflat atâta timp.

El a dat din cap în semn că nu. Şi, totuşi, privirea lui părea vinovată, părea că spune altceva decât semnul de negare al capului, părea neclară şi dubioasă.

─ Ştiu, a bâiguit, ştiu că puteam să vin de acum aproape opt ani acasă. Mi-au spus mama şi sor-mea, Paula, da, chiar de atunci. Dar nu puteam să vin. Nu puteam să mă întorc. Era încă prea devreme. Era încă prea repede. Sinaia e un oraş mic. Cu cine te întâlneşti la gară, te întâlneşti şi în centru. Toţi se cunosc între ei. Toţi se ştiu. Despre mine şi prietenii mei s-a făcut vâlvă atunci. S-a vorbit mult. Au scris şi la ziare, au dat ştiri şi la tv, deşi nu era prima maşină furată din oraş. Doar că, păgubitul era om cu bani, era în atenţia presei, era VIP local. Şi am avut parte de o publicitate negativă intensă şi intensivă. Aşa că, n-aveam cum să mă întorc atunci.

─ Şi acum?

─ Acum, a trecut destul timp de atunci, a curs multă apă pe Dunăre, s-au schimbat preşedinţi, au căzut guverne, s-a învârtit pământul până nu a mai putut. S-au întâmplat mii şi milioane de lucruri între timp. Lumea a uitat. S-a luat cu viaţa. Cu necazurile. Cu criza. Unii, ca vecinul Parpanghel de la colţul străzii, au mai şi murit. Alţii au plecat prin străinătate, să câştige o pâine. Nu i-a mai stat – şi nu îi mai stă - nimănui gândul la mine. Sunt alte priorităţi, alte întâmplări, alte evenimente, alte hoţii. Au trecut opt ani de atunci. Nu mai ţine minte nimeni. Eu, la rându-mi, m-am schimbat şi realizez că nu mă mai ţine lumea minte, că nu mai semăn cu cel care eram acum opt ani. Nu mai am nimic din alura şi felul tinerelului de la vremea aia. M-am călit de muncă, m-am făcut mai robust, am mai îmbătrânit. Mă uit la pozele de atunci şi la mine în oglindă acuma şi văd că e aşa. Sunt alt om. De fapt, m-am schimbat fizic, dar şi moral. N-aş mai face niciodată o chestie ca aia pe care am făcut-o atunci. Numai cu tine mai am o socoteală...

Tac, îl ascult cu atenţie de când a început să vorbească şi, nu ştiu de ce, nu îl cred în totalitate. Uitătura lui ciudată de adineauri îmi trage, nefiresc, un semnal de alarmă. Aş fi prima care m-aş bucura enorm să se fi făcut băiat cuminte, aş fi prima care l-aş ajuta să-şi termine studiile începute şi abandonate atunci, aş fi prima care l-aş împinge să se angajeze sau să-şi facă propria afacere, dacă e adevărat. Dar ştiu că e greu. Ştiu că eşti tentat să faci prostii şi când îţi propui să nu mai faci. În popor se spune că năravul din fire n-are lecuire. Că lupul părul îşi schimbă, dar năravul ba. Cred şi nu cred în astea. Însă, îi ştiu, ca nimeni altcineva, semnificaţiile privirilor. Rictusurile din colţul gurii care se lasă, când spune prostii. Sprâncenele pe care le ridică involuntar când minte. Mâna pe care şi-o trece, haotic, prin păr când o ia pe arătură. Am crescut împreună. Am fost prea mult împreună. Am vorbit prea mult şi prea multe împreună. Am făcut prea multe împreună. Am învăţat să ne ştim fiecare gând, fiecare gest, fiecare privire. Inimile. Sufletul. Mintea. Ochii. Mă uitam la el când le spunea fetelor din liceu că le iubeşte şi ştiam că minte. Nu era nevoie de cuvinte pentru astea. Şi nici acum nu e. Recunosc, cel puţin la el, minciuna. O astfel de cunoaştere este doar exerciţiul unei bune convieţuiri. Iar acum, deşi nu ne-am văzut de o eternitate, e la fel. Cunoaşterea asta nu se uită, pur şi simplu. Dacă nu mai mergi pe bicicletă opt ani, nu înseamnă că ai uitat să mai ţii de coarne. Aşa că, nu-l cred când îmi înşiră şi-mi deşiră verzi şi uscate. Poate că, da, vrea să se schimbe. Poate că vrea să redevină un om cinstit. Poate că a pus gândul ăsta. Dar încă nu e îndeajuns de pritocită treaba asta în lăuntrurile lui. I-o minţi pe toţi ai casei, s-o minţi şi pe el, dar pe mine nu mă duce. Ştiu, aşa cum ştiu cum mă cheamă, că minte. Dar îi spun:

─ Dacă ai ajuns la concluzia că nu trebuie să mai faci niciodată ce-ai făcut, e foarte bine. Şi chiar mă bucur. Îmi doresc mult să fie aşa.

─ Da, ţi-am zis. M-am învăţat minte. Mi-am luat-o pe cocoaşă destul. Dar am cu tine o vorbă, Omare. Nu trebuia să îi dai tu banii nenorocitului ăluia. Nu trebuia! Pentru el, furtul acelei maşini era o frecţie la un picior de lemn. Nici n-a sesizat că i-a scăzut un pic din avere. Era ca o picătură într-un ocean maşina aia în totul averii lui. Plus că, familiile celor doi prieteni cu care am dat spargerea, n-au dat niciun leu mârlanului. Şi au scăpat şi ei de urmărirea penală. Dar tu, ai făcut trei credite şi te-ai dus la el să-i dai banii pe maşina aia afurisită. M-ai făcut să îmi fie ruşine de mine, Cristi. De ce am făcut. De tine. Mai ales, de tine mi-a fost şi îmi e ruşine. De ce ai făcut-o?

─ Aha, eşti la curent cu tot, care va să zică. De fapt, nici nu m-am îndoit că ar fi aşa. Încă îi numeşti pe dobitocii ăia prieteni? Te-aş sfătui să nu te mai aciuezi pe lângă astfel de idioţi. Dar, mă rog... Deciziile ţi le iei singur, că eşti băiat mare. De ce am făcut-o... Repeţi obsedant întrebarea asta şi nu mai ştiu să îţi spun altceva decât ce ţi-am spus. De ce am făcut-o... Pentru că aşa am simţit. Doar de asta. Pentru că aşa era corect. Pentru că aşa era bine. Ţi-am mai spus. Pentru că era cel mai bun lucru pe care puteam şi trebuia să-l fac. Pentru că noi nu aveam nevoie de nimic de la mârlanul ăla, cum îi spui tu. Pentru că, dimpotrivă, aveam şi avem nevoie să trecem pe stradă cu capul sus. Adică erau altele care pe mine şi pe toţi ceilalţi ne puteau ruşina. Ne puteau face să ne înclinăm capetele. Nu mai trebuia şi asta. O să-ţi povestesc. O să-ţi spun ce nu am spus nimănui, ce nu ştie nimeni. Am greşit şi eu. Dar aş vrea, înainte, să îmi spui şi tu mie ceva: de ce în opt anii ăştia, cât ai fost plecat pe coclauri, nu ai vrut niciodată să vorbeşti cu mine. De ce n-ai întrebat niciodată de mine. De ce închideai telefonul când răspundeam eu. De ce nu ţi-a păsat niciodată de mine.

─ Hai că-mi placi. Ştii de ce. Ai ştiut tot timpul. Pentru că îmi era teribil de ruşine de tine. Erai, eşti încă, singurul om de care mi-a fost şi îmi e ruşine pentru ce-am făcut. Restul... Dar pe tine nu puteam să te privesc în ochi, nu puteam să îţi aud vocea, nu puteam să pun întrebări despre tine. Eram prea buni prieteni înainte şi eu stricasem tot. Te dezamăgisem. Îţi înşelasem aşteptările. Ştiu că sună cam pompos, cam aiuristic pentru doi oameni ca noi, care nu-şi datorează decât bună credinţă şi prietenie, dar aşa am simţit. Că te-am dezamăgit. Eram un hoţ. Un hoţ de maşini. M-am urât pentru asta. Probabil că, şi tu m-ai urât.

─ Da, te-am urât. Mult. Din tot sufletul. Tot pe atât pe cât am ţinut la tine. Dar nu pentru că, într-o noapte de toamnă, după o beţie nebună cu nişte neghiobi, ai furat maşina unui cartofor care îşi petrecea viaţa prin cluburi şi cazinouri, jucând jocuri de noroc şi pipăind femei. Te-am urât pentru că, atunci când am avut cea mai mare nevoie de tine, m-ai lăsat singură. Te-am urât pentru că n-am avut niciun ajutor. Te-am urât pentru că, dintr-o dată, stâlpul pe care mă învăţasem să mă sprijin, picase. Te-am urât pentru că m-am întors din tabăra aceea şi voiam să vorbesc cu tine. Aveam multe să-ţi povestesc. Se întâmplaseră lucruri. Multe! Aveam nevoie, urgent, să mă sfătuiesc cu tine pentru a lua hotărârile care se impuneau. Care trebuia, grabnic, luate. Căci timpul era departe de a-mi fi prieten. Da, repet, se întâmplaseră acolo, în tabăra aia, multe lucruri. Un mixt de chestiuni şi probleme. Cărora, din nefericire, nu ştiam şi nu puteam să le fac faţă. Şi nu puteam să vorbesc cu mama. O ştii pe mama... Se vaită cât e ziua de mare. O doare una, o doare aialaltă, o dor toate. E cea mai bolnavă femeie din lume. Cum aude de vreo boală pe undeva, gata, o are şi ea. Şi tot ce spune cu seriozitate şi cu religiozitate e că ea, gata, se prăpădeşte până mâine. Şi nimeni nu o înţelege. Nici cu maică-ta nu puteam să vorbesc. Că şi pe ea o ştii. Şi acum stă cu ochii pe mine şi mă muştruluieşte că, uite, curăţ cartofii nu doar cu coajă, ci şi cu jumătate din miez. Şi acum mănâncă mărul cu cotor, cu tot, ca să nu facă risipă. Şi acum strânge hârtia igienică folosită în baie, o pune deoparte şi insistă s-o mai folosim măcar o dată. Şi acum păstrează caserolele în care a fost carne, ca să pună, mai apoi, altceva în ele. Şi, amândouă, ştii, îşi pun la vârstă doar anii bisecţi, ca să iasă mai bine la vopsea... Am făcut referire doar la aspecte banale care privesc şi reliefează viaţa mamelor noastre. Nu intru în detalii despre caracterul lor, despre felul lor de ai fi, despre cine sunt şi cum sunt ele, căci tu le ştii mai bine ca oricine, le ştii la fel de bine ca mine. Cu nimeni, deci, cu nimeni, nu îmi permiteam să vorbesc despre ce voiam şi trebuia să vorbesc cu tine... Plus că, ştii cum sunt obiceiurile în familia asta. Ştii cum şi cât se dă cu piatra, cu pietrele, adică, pentru că folosesc un camion cu pietre, chiar dacă şi cei care dau, au păcate. Ştii cum se emit judecăţi de valoare. Ştii cum e pus creştinul la zid. Ţie, însă, puteam să-ţi spun. Numai ţie puteam... Dar tu, Andy, nu erai. Poliţia din judeţ, poate şi din ţară, te căuta în draci. Nu înţelegeam. Nu puteam să înţeleg cum de ai făcut tu, un om corect şi educat, aşa pocinog. Nu m-am dumirit bine de aşa întâmplare, că a venit accidentul ăla nenorocit şi ai noştri s-au prăpădit cu toţii. Trei bărbaţi dintr-o singură lovitură. Trei morminte în cimitir. Trei cruci în familie. Trei locuri goale în inimi. Casa noastră, pe care voiau s-o renoveze, făcută mii de fărâme. Nimic, nimic n-a rămas din ea, în urma exploziei. Nici măcar două cărămizi, puse una peste alta. Totul se surpa în viaţa noastră. Parcă erau toate cele doar baloane de săpun care se împrăştiau în patru zări. Nu ştiam ce ne loveşte din toate părţile. Părea că un blestem nenorocit îşi făcea meandrele cu noi. Şi s-au ţinut lanţ toate. Casa în care stăteaţi voi, fusese, după câte cred că îţi aminteşti, revendicată şi câştigată de fostul proprietar. Mama ta, bunica ta şi surorile au rămas pe drumuri. Unde să se ducă? La hotel? În gară? Pe stradă? Pe altcineva, în afară de rudele din partea tatălui tău, adică pe noi, nu aveau. Dar şi casa noastră se năruise, cum ţi-am spus, la explozie. Iar eu, eram departe de a fi bine. De a putea să mă liniştesc. De a mă acomoda cu situaţia noastră şi a mea. Nu fusesem niciodată în atare situaţie. Nu avusesem nicicând aşa necazuri. Ne-am mutat – era singura variantă pe care o aveam - la bunicul, unde casa era goală şi singură, şi mama, ultragiată, siderată, înfuriată, deşi şi ea făcuse greşeli, m-a dat, după ce m-a ciufulit bine, afară din casă. M-a alungat ca pe un câine de pripas. M-a aruncat pe drumuri. Pur şi simplu! Şi nimeni din familie, Andy, nu s-a ofuscat pentru asta. Nimeni n-a plâns pentru mine. Nimeni nu s-a întrebat unde mă duc. Ce mănânc. Ce fac. Dacă nu cumva, ostracizată, pierdută, răvăşită, pun gând să-mi iau zilele... N-am pus. Am avut alte gânduri nebune, de care acuma, privind în urmă, în timp, mă ruşinez. Viaţa, cert, nu-mi mai era prietenă. Nu mai aveam, de fapt, prieteni. Nu mai aveam pe nimeni. Eram doar eu şi boţul de carne care creştea nestingherit de toate astea, în mine. Tu nu erai. Tu fugeai prin lume ca să nu dai socoteală de faptele tale. Tu le aveai pe ale tale. Am abandonat atunci, evident, facultatea. Am reluat-o şi terminat-o mai târziu, când... Începuse să se vadă şi sarci... Hm... Sunt chestiuni pe care nu le-am spus nimănui şi mi-e greu, încă mi-e greu, să vorbesc despre ele... Cu nimeni din casă n-am găsit cu cale să tăifăsuiesc despre toate cele care au fost. Nimeni nu ar fi înţeles. În nimeni nu aveam deplină încredere. Şi nimeni nu mi-ar fi oferit ajutorul dorit, scontat, solicitat, aşteptat. Mda... Vorbeai despre dezamăgire... Oare cine o fi dezamăgit mai tare? Tu care... Sau eu care... Să ne batem în dezamăgiri, Andy! Am greşit amândoi. Am făcut amândoi prostii. Deşi amândoi credeam în liceu că noi suntem, trebuie să fim, perfecţi. Fără pată. Fără cusur. Ireproşabili. Viaţa ne-a dus pe cărările pe care a vrut ea. Altele decât cele preconizate, bănuite, visate, sperate de noi. Au fost momente grele... De cotitură... De încercări... Am plâns atunci pentru toată viaţa. Căci, după ce apele au început să se aşeze într-o matcă oarecum firească, mi-am jurat în barbă, ca Baiazid, că nu mai plâng niciodată. Întâmplă-se ce s-o întâmpla! Desigur, m-am autosugestionat într-atât, încât până acum am respectat acel jurământ nebun şi, poate nefiresc, într-o viaţă de om. Dar nu sunt cu adevărat convinsă că nu voi recidiva, la vreun moment dat, când cărările mi se vor încurca iar în vreun mod haotic. Că nu plâng iarăşi, ca atunci, în tinereţe...

─ În tinereţe... Tu te auzi cum vorbeşti? Cum în tinereţe? Acuma eşti vreo babetă spurcată ca astea din casă? Păi ele ce să mai zică? Şi, hai, nu ele, dar alea de 98 de ani, să zicem, ce mai spun despre ele? Nu-mi place formularea ta, mai ales că, eu care sunt cu doi ani mai mare ca tine, sunt, în viziunea asta nebună a ta, de-a dreptul matusalemic... Decrepit...  Suntem tineri, Omare, suntem tineri. Şi avem o viaţă înainte... Ce-a fost mai rău, a trecut. Trebuie să fie aşa.

─ Uneori, povârnişul e greu şi de privit, de pe margine, darmite de luat pieptiş, la pas, şi eu mă simt ca şi cum aş avea o sută de ani, bătuţi pe muchie, şi nu ştiu cum să fac paşii care trebuie. Care să mă poarte mai departe. Care să mă scoată la liman. Care să mă ducă unde trebuie, nici nu mai zic unde vreau. Ai avut dreptate. Viaţa nu e foarte uşoară în casa asta. Nu e ea, în general, uşoară, iar cu toată lumea, de toată mâna, aici, nici atât nu este. Dar insist să nu mai foloseşti formulări ca cele de adineauri când vorbeşti despre membrii – aşa cum sunt ei – familiei noastre. N-avem dreptul să vorbim astfel. Nu vreau să ne dăm voie să uzăm de aşa expresii. Şi da, ca şi tine, mi-am luat şi eu porţia de papară, Andy. Am tras ceva ca să ajung să-ţi spun cu detaşare toate astea. M-am dat teribil cu capul de pragul de sus şi vreau să cred, măcar să cred, că mi-am învăţat unele lecţii. Măcar unele, măcar una, nu am pretenţia să fiu atât de pregătită la şcoala asta perfidă a vieţii şi să cred că le ştiu, de acuma, pe toate. Că toată pleiada de lecţii a fost, cu adevărat, însuşită. Atunci, acum opt ani, a fost un alai de întâmplări nefericite. De fapt, ştii cum se spune în popor, că o nenorocire nu vine niciodată singură, un întreg cortegiu pică după ea, după prima. Da, s-au întâmplat multe! Şi rele. Şi grele. Bine, eu acum ţie îţi spun astea în câteva secunde, pe repede înainte, dar atunci a durat destul toată tevatura asta. Treceau clipele, treceau zilele, şi noi ne afundam tot mai mult. De fapt, cel mai afund picasem, şi tot picam, nu mă mai opream, eu. E groaznică senzaţia de picat în hău. Vrei să te prinzi de ceva şi nu poţi. Viteza cu care te prăbuşeşti e prea mare ca să reuşeşti să-ţi întinzi mâna spre ceva. Vrei să-ţi înfigi picioarele în peretele de stâncă, sperând că te opreşti, dar picioarele alunecă şi nu au punct de sprijin. Vrei să strigi după ajutor, dar buzele îţi sunt pecetluite şi nu poţi să ţipi, ca să vină cineva şi să te oprească din cădere. Vrei, deşi tu cazi, să te ridici, să te târăşti pe acolo şi să ieşi. Vrei să te propteşti, din cădere, în vreun copac, în vreo piatră. Dar nu te propteşti. Nu te opreşti. Nu te opreşte nimic. Şi cazi. Şi te duci. Şi prăpastia e, deşi tot crezi că ai atins fundul, fără fund. Te prăbuşeşti şi când crezi că nu mai ai unde să te prăbuşeşti. Că ai senzaţia că e hăul hăurilor. Că mai mult de atât nu se poate. Că nu mai ai unde să te duci. Unde să cazi. Unde să te prăbuşeşti. Că ai văzut tot. Că ai atins afundul cel mai afund. Că mai încolo nu mai e decât lumea de dincolo. Dar e un caraghioslâc fără seamăn să crezi asta: căci prăpastia aia e incomensurabilă. Se duce până în măruntaiele pământului şi tu continui, dureros, inexplicabil, hulit şi hulind viaţa, oamenii, destinul, să trăieşti. Şi, da, trăieşti. Trăieşti şi în hăuri. Trăieşti, cred, cu senzaţia că va veni şi clipa ta. Că viaţa, la un moment dat, îşi va cere, de la tine, căzutul, oropsitul, buşitul, iertare. Cu senzaţia, am spus. Nu cu speranţa. Atunci nu mai speri nimic. Atunci nu mai aştepţi nimic. Atunci nici să te rogi, nu mai poţi. Nu mai ies cuvintele ca să strigi la Dumnezeu. Nu se mai îndoaie mâna ca să faci semnul crucii. Nu mai ai putere să ridici ochii către Cer. Ehei, dar poate că toate astea, sau o parte din ele, vei fi ştiind şi tu. Că n-ai fost nici tu ferit, ocolit, dat la o parte de soartă... Şi să ştii, Andy: nu te mai urăsc de mult. De foarte mult timp. Iar ruşine nu trebuie să-ţi fie de mine. Nu sunt Sfânta Sofia ori Fecioara Maria, cum ziceai mai devreme, ca să simţi asta. Sunt doar un om păcătos şi eu, ca şi tine. Poate chiar mai păcătos. Un om care a greşit destul în viaţa lui. Nu mi-aş permite vreodată, aşa cum au făcut mamele şi bunicile noastre cu mine, când cu fetiţa, dar şi în general, să dau cu piatra. N-am nicio calitate să fac asta. Nu ştiu ce ţi-au spus ai casei că a fost, atunci, cu mine. Nu ştiu ce ştii. Nu ştiu ce crezi. Dar, uneori, chiar te întâlneşti în viaţă cu Ceasul Rău - Pisica Neagră, cum îi ziceai tu celui pe care l-am iubit ca o nebună, şi nu poţi să eviţi ce trebuie să urmeze. Să se întâmple. Să se petreacă. Ceasul Rău - Pisica Neagră... Piaza Rea... Ce imaginaţie şi pe tine. Dar, pe de altă parte, poreclele sunt date de ce a fost în realitate. Nu sunt aruncate la întâmplare. Nu sunt dintr-un joc al absurdului. În fine... M-am pornit. Scoate-mă din priză. Hai, mănâncă, nu sta cu ochii ţintă la mine. E suficient să mă asculţi, nu trebuie să mă şi priveşti.

S-a ridicat de pe scaun şi m-a strâns iar în braţe:

─ Îţi mulţumesc. Asta trebuia să îţi spun de la început, nu că mi-e ruşine să mă uit la tine. Nu că mi-e ruşine de tine. Nu că mi-e ruşine cu tine. Te-ai încâlcit şi tu în iţele vieţii. Ţi-ai prins şi tu nasul şi urechile în mecanismele astea neştiute, ale ei. Ţi-ai distrus şi tu tinereţea. Ţi-ai încurcat şi tu viaţa. Şi ce-ai mai suferit şi tras şi tu. Mare prost să spun că mi-e ruşine cu tine. Am mers până acolo, îţi dai seama? Mă poţi ierta? Hai că poţi! Poţi, pentru că eu sunt prietenul tău, vărul tău, fratele tău pe care nu l-ai avut niciodată...”

Andreescu scapă dosarul din mână şi face, la propriu, ochii cât ţelina din piaţă: vărul? Ce văr? Ce frate? Ce îşi spun ăştia aici? Sunt, pe lângă toate celelalte, şi incestuoşi? Asta e nebunie de-a dreptul, ce citeşte el aici. Şi ce ceas rău, pisică neagră? De fapt, Ceasul Rău-Pisica Neagră... Cel pe care l-a iubit ea ca o nebună! Adică ea îi spune lui Andy chestia asta, aşa? Detaşat, fără vreo oprelişte, fără vreo reţinere? Cât de liberi şi de libertini sunt ei doi? Ce nume! Ce poreclă! Ce... Dar cine e Ceasu’ Rău ăsta? Piaza Rea... Doamne... Te ia cu fiori până-n călcâie. Mai că nu-i zice Necuratul. Scaraoschi. Dracul cu coarne.

Andreescu simte dintr-o dată nevoia nebună să bea ceva. Are nevoie de o tărie. Nu mai face faţă. Îi trebuie o „proptea”. Deschide precipitat dulapul şi scoate, din spatele unor cărţi aflate în faţă, pe raft, o sticlă de whisky. O are de multă vreme acolo, pentru cine ştie ce protocol sau nevoi personale, cum ar fi, mai ştii, vizita târzie a vreunei domnişorici. Că se mai întâmplă... Toarnă fără restrişte în pahar şi dă paharul pe gât cu furie. Cu nesaţ. Cu lăcomie. Cu sete şi foame, dacă asta e de înţeles, în acelaşi timp. Ce naiba? Ce scrie în agenda asta? Oare a făcut bine fetica aia de la poliţie traducerea agendei? N-o fi încurcat ea semnele şi hieroglifele din agendă? N-o fi schimbat sensul cuvintelor şi o fi ieşit altceva? Că iar îi vine în cap exemplul cu paturile şi păturile. Vărul tău... Vărul tău... Fratele... Păi da... Căci, de fapt, n-a fost el atent, era prea vârât în problemă, şi ea a mai zis mai devreme de verişoara preferată. Ăştia sunt veri? Ăştia sunt rudă? Ăştia sunt nebuni? Doar nu au făcut amândoi copii şi s-au căsătorit... Puşchea pe limbă, ce dracu’! Da, puşchea, dar nu demult a văzut o ştire la televizor cu doi fraţi care s-au căsătorit şi au făcut copil. Şi una cu alt zbanghiu care ţinea două neveste, două surori.

A, nu, trebuie să se liniştească şi să citească mai departe. E sub imperiul unor enorme şi cumplite nedumeriri, nu poate să gândească şi să tragă concluzii astfel. Unu, că e dramatic tot ce îi trece lui prin cap acuma şi, doi, că poate să greşească. Să se pripească. Să nu pună punctul unde trebuie. Mai dă pe gât conţinutul unui pahar, se strâmbă, se cutremură, se scutură din cauza tăriei, a gustului, a mirosului, a preaplinului, că nu s-a zgârcit neam la dat de duşcă, a cine mai ştie ce. Dar nu îi pasă. Nu ştie. Nu simte. Gându-i stă cuibărit, precum cloşca afurisită care nu se dă ridicată de pe ouă, la foile din dosarul din faţa lui. Doamne, ce viaţă, ce vieţi! Ce „Vieţi”! Da, ce „Vieţi”!

[Corina Militaru]

Da, ce „Vieţi”! zic și eu :) O revedere furtunoasă, un dialog din care înțeleg sau doar am impresia că înțeleg ceva, căci am senzația unui joc de umbre și lumini. :) Deci, sunt curioasă și aștept cu nerăbdare următorul fragment.

Cu drag,

[Nina Mariana Marcu]

Ei, dacă se văd lumini şi umbre, Cory, e perfect. Nici eu, care am scris romanul, mă rog, scriu încă - desigur, când scriu, că de câteva săptămâni nu am mai trudit la 'mnelaui .  la el, nu puteam să descriu mai bine încurcătura asta, să găsesc cuvintele cele mai potrivite. Tu ai reuşit. Pt că tu simţi tonul şi verbul unei scrieri, a oricui ar fi. Lumini şi umbre vor tot juca, zic eu, până la final. Şi mai e destul până acolo. Îţi mulţumesc. Şi sunt fericită că împarţi cu mine timpul tău preţios.

Corina Militaru a spus :

Da, ce „Vieţi”! zic și eu :) O revedere furtunoasă, un dialog din care înțeleg sau doar am impresia că înțeleg ceva, căci am senzația unui joc de umbre și lumini. :) Deci, sunt curioasă și aștept cu nerăbdare următorul fragment.

Cu drag,

[Nina Mariana Marcu]

Miha, fata frumoasă şi deşteaptă care m-a bulversat mai adineauri - ştim noi de ce - e cu mine. Şi acum. Ca altă dată. Ca, vorba ei, de obicei, de mult timp încoace... Vorbeam eu cu mine, Miha, încă răscolită de mirări. Mă bucur dacă acţiunea romanului meu te ţine, cum zici, în priză. Mă bucur că îţi simt umărul colea, lângă al meu. Mă bucur, da, că am reuşit să îţi fur prietenia şi atenţia. Şi, fără urmă de tăgadă, îţi mulţumesc şi acum, ca altă dată. frumos. 

Mihaela Popa a spus :

"Viaţa bate, ştii, cărţile, filmul, teatrul, imaginaţia. Viaţa e mai a naibii ca orice fantezie. Nimeni nu poate să fabuleze ca ea."

da, ca de obicei, mă ţii în priză; ca de obicei, îmi place; ca de obicei, admirație!

[Sofia Sincă]

La fel de nedumerită sunt și eu ca și Andreescu. M-ai băgat în ceață, total. Am citit atât cu un anumit gând, iar spre final ai întors- ca la Ploiești. Ha!

Să vină continuarea că eu n-am viski.

Sofy

[Nina Mariana Marcu]

Sofy, te pup de bun găsit, regăsit... E bună ceaţa, pe cuvânt... Mai ales că, după ea, mereu răaare şi soarele. Ce-i drept, aici, în roman, mai va niţel până ce va sfârteca perdelele de ceaţă, dar de ieşit, într-un final, iese. Viski  n-am nici eu. Dar sunt la ţară şi are soţul meu ceva ţuică şi vin prin beci. Iar eu am în administrarea proprie o socată de n-a văzut Moldova Nouă. Deci şi carevasăzică, eşti invitata mea... Îţi mulţumesc şi mă grăbesc să mai postez un fragment.

Sofia Sincă a spus :

La fel de nedumerită sunt și eu ca și Andreescu. M-ai băgat în ceață, total. Am citit atât cu un anumit gând, iar spre final ai întors- ca la Ploiești. Ha!

Să vină continuarea că eu n-am viski.

Sofy