Rug pe rugă - roman; fragment 11

[Nina Mariana Marcu]

„Straniu, dar vacarmul din mine, deşi nu credeam acum câteva ore, s-a mai ostoit. Tangajul de la furtună, cine ştie în ce fel, s-a mai alinat. Nu mă mai smuceşte la fel ca adineauri. Nu mă mai aruncă, nemilos, peste bord. Nu mă mai smulge de pe punte. Nu îmi mai zornăie valurile la tâmple. Nu mai am rău de mare. Pesemne că a trecut impactul acela. Probabil că şocul s-a atenuat. Poate m-am obişnuit. Da, se învaţă omul cu toate. Le admite şi le acceptă pe toate. Le ia aşa cum sunt. Aşa cum vin. Aşa cum îi sunt date. Sau, poate că sunt mai puternică decât credeam. Sau, el nu mai are aceeaşi forţă asupra mea. Nu, aici, cu asta, mint, mă mint. Exclus! Magia, în ciuda tuturor celor întâmplate, e aceeaşi. Ca acum opt ani. Ca mai demult. Deşi sună patetic şi aiurea, va fi mereu la fel. Întotdeauna, o ştiu, el va exercita asupră-mi o putere de neimaginat şi de nedescris. Indiferent de cum au curs şi vor mai curge lucrurile, viaţa, întâmplările, în sufletul meu nebun va avea un loc, locul lui, special, aparte, unic, pe care nimeni, niciodată, curgă cum va curge destinul, nu îl poate lua, schimba, desfiinţa. Doar că, nu mai am 16 ani. Nu mai cred, am învăţat asta în timp, că tot ce zboară se mănâncă. Mi-am luat, şi încă din plin, peste porţionările fireşti, raţia de amar. M-a dat viaţa cu capul de pereţi destul. Mi-am însuşit lecţia. Poate fără să vreau şi fără să ştiu, m-am călit. Am, mai mult decât credeam, abduranţă la calamităţi. Desigur, tot n-am înţeles de ce ne întâlnim acum şi aici. De ce ne revedem, abracadabrant, din nou. De ce ni se încrucişează cărările pentru a cincea oară. De ce au trecut opt ani fără niciun semn, fără nicio întâlnire, şi, deodată, aici, unde nici cu gândul nu puteam gândi, ne revedem.

De mii de ori m-am uitat, deşi lehamitizată de situaţie şi de el, după el prin oraşele unde mă aflam. Prin Bucureşti. Altundeva. Prin magazine. Prin gări. Pe străzi. Peste tot. Şi niciodată, niciodată, nu l-am văzut. Niciodată nu ne-am întâlnit. Poate că am visat, am sperat, deşi nu am recunoscut nici în sinea mea acest lucru, să ne întâlnim. Poate m-am întrebat cum va fi. Poate că am făcut scenarii în minte, poate că m-am rugat nebuneşte să îl văd la un moment dat. Şi, totuşi, nu l-am văzut. Nicăieri. Niciodată. Iar de data asta, intempestiv, brusc, radical, soarta ne aruncă pe unul în faţa celuilalt.

Soarta? Soarta să fie? Am eu o bănuială despre ea. O să mă gândesc serios la soarta asta şi o s-o scutur puţin, de o să-i meargă fulgii, dacă e cum cred eu, cine cred eu. Iar dacă nu e, căci se mai înşeală omul, o să analizez cine ar fi putut să fie ea, soarta. Cum a acţionat. Pe baza la ce. Şi, mai ales, de ce a făcut-o. De ce m-a trimis aici ca pe o caraghioasă. Noroc că – altminteri nu acceptam, nu puteam să accept, oricât mi-aş fi dorit, aşa o nebunie – copiii sunt încă în tabără şi nu se întorc înainte de cele cinci zile de stat aici. Şi-mi pot permite, ca un om fără grjii şi fără responsabilităţi, să intru în jocul acesta absurd. Să admit un rol pe care nu l-am înţeles încă pe deplin. Să mă prefac încântată şi atotştiutoare. Să văd, în fond, ce se întâmplă. Hmm... Aş fi acceptat să rămân în jocul ăsta dacă nu era şi el aici? Aş mai fi intrat în rolul de concurentă fără asta?

Dar, Doamne, ce stupoare pe noi doi! Ce bulversare! Ce şoc! Şi câtă ură, după atâta timp, pe faţa lui... Cum m-a privit... Cum s-a-nnegrit când m-a văzut... Cum i-a împietrit de-a binelea obrazul... Ce rictus i-a făcut dintr-o dată faţa... N-am să înţeleg niciodată de ce. De ce tot el, cum ar veni...

Şi, totuşi, cândva, ne-am iubit.

Ce prostie! Continuu şi acum să mă amăgesc cu asta. Eu, eu l-am iubit pe el. Din toată inima, din toţi rărunchii, din tot sufletul, cu adevărat, aşa cum doar o singură dată iubeşte, poate să iubească, omul. Poate sună absurd şi ridicol, aberant şi patetic asta cu iubitul o singură dată într-un anumit fel - e şi faptul că, deşi nu vreau, îl iubesc încă - dar e doar o realitate crudă şi, da, stânjenitoare, din unele puncte de vedere. Poate sunt eu ciudată, nu sunt ca toţi oamenii, care iubesc, uită, iartă, merg mai departe, găsesc şi descoperă alte iubiri. Mai mari. Mai statornice. Mai acerbe. Şi iubesc iar, apoi iar, şi iar. E o lege nescrisă în sensul ăsta. Am avut şi eu alternative. Pretendenţi. Peţitori. Numai mama şi rudele apropiate câţi mi-au adus în cale, pe lângă cei pe care i-am întâlnit, colateral, singură. Nu m-am lipit şi nu m-am legat de niciunul, de nimeni. Nu am vrut. Nu am putut. Nu am avut intenţia. Am parat, diplomat. M-am eschivat. Am fugit. N-am întins niciun deget către cei care îmi întindeau mâinile lor. Eu încă îl iubesc pe el. Şi prima, şi a doua, şi a treia, şi a patra, şi a cincea oară l-am iubit... Nu, a cincea nu! A cincea nu se mai poate. A cincea nu îl mai iubesc. A cincea nu mai există. A cincea sunt lucidă şi stăpână pe situaţie. A cincea nu mai poate să mă învingă. A cincea nu mai sunt copila proastă din primele patru dăţi. Cinci ori... Nu trei, nu şapte, nu nouă, toate cifre magice, de poveste, de vis, de credinţă. Nu, cinci. La noi, ca la nimenea. Iar el... El nu m-a iubit niciodată. A fost aşa cum mi-a spus prima, a doua, a treia oară când ne-am întâlnit. Să mai cresc. Să mai învăţ. Să mă deschid. Să mă maturizez. Să mai prindă mămăliga aia coajă. Să nu-l mai hărţuiesc. A patra oară s-a jucat. A patra oară m-a manipulat. A patra oară a tras sforile în privinţa sufletului meu. A patra oară şi-a bătut joc. A patra oară şi-a atins scopul. A patra oară.... Of...

A patra oară a ucis. La propriu. Mă întreb şi acum de ce nu s-a întâmplat nimic. De ce nu s-a întâmplat ce trebuia să se întâmple. De ce legea nu l-a chemat să dea socoteală. De ce a trecut totul, ca un val care se sparge nebun de ţărm, fără să lase urme şi fără să facă pagube. Şi a cincea oară, clar, pentru el nu mai există. A cincea oară e ca prima, a doua, a treia oară. Sau mai rău. A cincea oară va fi foarte greu, pentru că trebuie să ne tolerăm, după tot ce s-a întâmplat a patra oară, cinci zile. O veşnicie! Şi, niciunul dintre noi nu am avut tăria să spunem verde în faţă, când ne-am întâlnit la hotel şi Vlad Andreescu a făcut, în faţa acelei mulţimi, prezentările, că ne cunoaştem. Măcar că ne cunoaştem. Nu trebuia, desigur, să spunem povestea vieţii noastre în acea clipă de început, dar era simplu să spunem, să recunoştem, că ne cunoaştem. Cum sună asta... Să recunoaştem că ne cunoaştem. Aşa e, însă, în viaţă. Fără să ne propunem strict, fără să vrem neapărat, ajungem să fim ipocriţi. Să minţim. Să jucăm teatru. Trebuie să te deprinzi cu toate. Ale tale, ale celorlalţi, ale vieţii. Altfel, nu mergi mai departe. Altfel, se rupe căruţa şi te poticneşti în mijlocul drumului. Eu am uitat că nu trebuie să minţi în lumea asta, cum ştiam din copilărie, şi am învăţat asta. Şi asta. Eu merg... Eu merg mai departe....”

Andreescu îşi ridică ochii din dosar şi priveşte absent spre lumina lămpii de birou. De parcă ar căuta, în plin februarie, fluturi de noapte prin abajurul acesteia. De parcă vrea să îşi frigă acolo irişii din priviri şi mintea. De parcă vrea o cauterizare pentru ceva din adâncurile lui. Deci, nu s-a înşelat. E vorba despre un bărbat. Despre un iubit. Despre cineva. Şi nu e vorba, exact cum a intuit, despre soţul ei! Şi s-au întâlnit, ea şi el, chiar în prima clipă, aceea a prezentărilor. Dar cine să fie el? Erau atâţia oameni acolo, în momentul în care a ajuns ea cu Andy. Erau aproape cincizeci de persoane, căci ei au venit foarte târziu, printre cei din urmă, când grupul ieşise din hotel şi se pregătea să se îndrepte deja spre bibliotecă. Numai un concurent, însoţit de profesoara lui, a ajuns după ei, şi nu la hotel, ci la bibliotecă.

Hmmm, cincizeci de persoane... Dintre acestea, mai bine de jumătate, chiar două treimi ar zice Andreescu, la o scurtă apreciere, erau bărbaţi. Cine era el, iubitul, bărbatul, stupefiatul... Idiotul! Era un concurent? Era un scriitor? Cine a privit-o cu ură în momentul acela, de început? Cine s-a înnegrit văzând-o? Cine a fost şocat de întâlnire? Lui, dimpotrivă, i s-a părut că mai toate chipurile masculine s-au luminat ca de o apariţie deosebită şi încântătoare. Le-a văzut bărbaţilor de faţă privirile sorbind-o ca pe-o picătură de apă vie. I-a văzut pe mai toţi cum îi luau seama, din cap până în picioare, să nu le scape nimic, niciun detaliu al chipului ei, al corpului ei, al figurii ei. Le-a văzut satisfacţia încrustată pe feţe, că o femeie frumoasă e printre câştigători. Cine i-a aruncat, deci, priviri încărcate de ură? Ar fi putut să observe el, la cât de prins de acţiune şi, totodată, de ochii ei mirifici, era, una ca asta?

Cine să fie el? De unde îl ştia ea? Când s-au mai întâlnit? Unde? De opt ani nu s-au mai văzut... Ce-a fost acum opt ani? O chestie literară, o chestie, pur şi simplu? Şi unde a fost? Lumea asta e mare. Şi acum... Opt ani, opt ani, dar el încă mai are putere asupra ei. Auzi, rămânea oare fără el la premiere? Zice că a cincea oară nu îl mai iubeşte, dar intră în joc şi pentru că, sau doar pentru că... Mda, era şi el de faţă. Era şi el aici. Despre ce joc e vorba? Al cui? Acum opt ani, ea avea vreo 20 de ani, dacă era adevărat că în momentul concursului şi, implicit, al dispariţiei ei, avea 28. O poveste din tinereţea de început, care va să zică, dacă poate să se exprime astfel.

Şi, doamne... Cum de i-a scăpat asta? A patra oară, zice textul tradus, a ucis. La propriu... Aoleu, pe cine? Cum? Când? A patra oară, adică acum opt ani. Asta ar putea să fie singura chestiune oarecum clară. Acum opt ani.

Adică printre ei, în timpul concursului, s-a aflat un criminal? Au stat împreună? Au mâncat împreună? Au băut împreună? Au râs împreună? Dumnezeule! Cum e posibil aşa ceva? Nu, scriitor nu poate să fie. Îi ştie pe toţi cei care au fost prezenţi la evenimentul din septembrie. Au păcate multe toţi. Au făcut şi mai fac încă multe prostii. Au greşit şi greşesc, cu siguranţă, pe mai departe. Dar criminal nu e niciunul dintre ei. Aproape că ar băga mâna în foc pentru toţi că nu sunt în stare de aşa ceva. Trebuie să fie vreun concurent. Pe ei nu îi cunoaşte, nu îi cunoştea dinainte. Va trebui să îl ia la rând pe fiecare. Să facă săpături, să cerceteze, să afle. Cine ştie ce poveşti pot să ascundă unii dintre concurenţii din toamnă? Uite, şi Cristina Dragu... Oare în cât timp se prescrie o crimă? Acum era bine să aibă un prieten la poliţie ca să-l întrebe. Subcomisarul Popa... N-ar fi bine să sune şi să aducă vorba? N-ar fi bine să facă un denunţ? Nu, căci poliţia a citit înaintea lui ce scria în agenda aceea. Deci, trebuie să ştie... Plus că, nu are aşa, familiarisme cu subcomisarul Popa... Uite, afurisita de memorie, acum iese din latenţă şi ştie cum îl cheamă pe unul dintre cei cu Codul Penal...

Un criminal... Doamne, la aşa ceva nu se gândise. Un criminal... Atunci, dacă are antecedente, el o fi plănuit atacul terorist, cu bombe, asupra hotelului. Poate au planificat asta împreună, el şi ea, fata cu ochi măslinii. Dacă tot se ştiau... Dacă tot se reîntâlneau acuma, pentru a cincea oară... Dacă tot...

Fata cu ochi măslinii în sus, fata cu ochi măslinii în jos. La cât foloseşte în ultima vreme expresia asta, ar trebui să îi dea drepturi de autor lui Lari. Numai el îi zicea aşa în timpul concursului. Şi acum a împrumutat, a adoptat, a furat exprimarea asta şi el şi n-o mai lasă. Nu o face în mod expres, pur şi simplu i-a intrat expresia asta în reflex. La cât a auzit-o... De altfel, nici nu-i displace, ca să fie sincer...

Crimă! Bărbatul care a răvăşit-o atâta pe femeia asta a ucis! A ucis, aşa scrie pe pagina asta unde a citit adineauri. În preajma cui s-au învârtit ei, oamenii de litere, în toamnă? Ce asasin au avut printre ei? Cum să se strecoare un ucigaş în rândurile lor? Doamne, dacă era un criminal în serie?!? Aproape că e gata să i se declanşeze un atac de panică la gândul ăsta. Să i se facă rău. Să leşine de spaimă. Criminal în serie... Poate că, poţi să ştii, s-a ascuns printre ei ca să scape de rigorile legii. Cui să-i treacă prin cap că e la un concurs literar? Poate că era căutat de poliţie, poate că s-a emis mandat de arestare pe numele lui, poate că avea păcate grele...

 

[Sofia Sincă]

În sfârșit, fata cu ochi măslinii își descoperă parte din mister. Ce e drept, bănuită. Desigur este vorba de un iubit secret. Dar ce este cam neconform cu narativul este faptul că și exprimarea ei, a misterioase este în același stil: fraze scurte, întrebări multe, explicații vădite, multe, repetiții cu același sens, care prisosesc, zic eu. Desigur sunt scrise tot de Nina. Dar dragă Nina, eu zic că trebuie să le acorzi, fiecărui personaj limbaj propriu, cum și simțirea este proprie. La tine toți vorbesc la fel, chiar dacă simt altfel. Este un apanaj al scrierilor tale. Nu am vrut la romanul trecut să/ți spun același lucru pentru că era editat. Dar aici se poate schimba câte ceva.

Am citit cu plăcere și aștept continuarea.

Sofy

[Nina Mariana Marcu]

Miha, îţi mulţumesc frumos. Şi s-or mai încurca, descurca iţele astea o vreme... Dragul, admiraţia, aprecierea sunt reciproce.

Mihaela Popa a spus :

încep să se descurce- încurce, tare, ițele...

aștept cu interes următoarele fragmente

drag și admirație

[Nina Mariana Marcu]

Îţi mulţumesc pt tot, Sofy, draga mea. Şi voi încerca să ţin cont de sugestiile tale foarte bine venite. Da, fata cu ochi măslinii îşi dă uşor vălul de pe faţă. Dar doar uşor şi numai parţial. Mai sunt multe - văluri - de căzut. Îţi mulţumesc încă o dată.

Sofia Sincă a spus :

În sfârșit, fata cu ochi măslinii își descoperă parte din mister. Ce e drept, bănuită. Desigur este vorba de un iubit secret. Dar ce este cam neconform cu narativul este faptul că și exprimarea ei, a misterioase este în același stil: fraze scurte, întrebări multe, explicații vădite, multe, repetiții cu același sens, care prisosesc, zic eu. Desigur sunt scrise tot de Nina. Dar dragă Nina, eu zic că trebuie să le acorzi, fiecărui personaj limbaj propriu, cum și simțirea este proprie. La tine toți vorbesc la fel, chiar dacă simt altfel. Este un apanaj al scrierilor tale. Nu am vrut la romanul trecut să/ți spun același lucru pentru că era editat. Dar aici se poate schimba câte ceva.

Am citit cu plăcere și aștept continuarea.

Sofy

[Corina Militaru]

Nina dragă, ai ridicat vălul doar un pic, apoi grabnic l-ai lăsat ca nu cumva să fur cu ochiul mai mult decât vrei tu :)) Am citit cu plăcere și... să mai spun că aștept când am venit așa de târziu să citesc? Da, zic, pentru că deși n-am timp cât aș vrea sunt nerăbdătoare.

Cu drag,

[Nina Mariana Marcu]

Cory, ştii că mă bucură nespus prezenţa ta, oricând şi oricum, alături de mine. Nu-ţi face probleme. Cu timpul, toată lumea stă, că asta e viaţa, destul de prost, aşa că e absolut de înţeles că ajungem mai greu în anumite locuri şi la anumiţi oameni... Vălul de pe acţiunea romanului se mai ridică, mai pică, iar se mai ridică. De tot, pică spre sfârşitul romanului. cel puţin, aşa e planul. Şi, ştii tu, Cory, îţi mulţumesc. Pentru toate, toate venirile alături de mine. Şi, desigur, nu doar. Îţi mulţumesc.

Corina Militaru a spus :

Nina dragă, ai ridicat vălul doar un pic, apoi grabnic l-ai lăsat ca nu cumva să fur cu ochiul mai mult decât vrei tu :)) Am citit cu plăcere și... să mai spun că aștept când am venit așa de târziu să citesc? Da, zic, pentru că deși n-am timp cât aș vrea sunt nerăbdătoare.

Cu drag,