Programatorul

[Angela Dina]

   Sunt în club de ceva timp. Urechile-mi cântă alternativ stânga-dreapta. Nu prind nimic în comun din linia melodică. Muzica a marşat spre sută în decibeli, motiv să găsesc atât de firească năuceala mea. N-am băut. Doar am fumat puţin.

   Fix la o masă de mine, o omonimă: tot singură, tot fumătoare, dar plină de graţie. Stăpână  a  concomitenţelor, trăgând şi din ţigară, şi cu ochiul spre încolo şi-ncoace, îmi atrage atenţia. Şi ea încearcă exerciţii de autocontrol? Dau să mă-ntreb bănuitor: oricine ar fi nevenitul, întâmplarea o supără?

   Simt interes. Încerc o cercetare uşor disimulată de ochelarii mei cu umbrar. Chiar de-i întuneric, jocul intermitenţelor luminiscente de aici mi-ar tulbura vederea, deci îmi port cu mult firesc permanentul accesoriu, dar nu pentru asta doar...

   Ca bărbat, o cercetez înălţând privirile spre chip numai după ce picioarele şi trupul trec examenul evaluării.

   Gâtul delicat, suficient de lung, leagă de corpu-i fără cusur un cap pe dreaptă măsură. Faţa e ovală. Nasul uşor în vânt. Ochii mari sunt depărtaţi nefiresc de frumos. Părul închis, retezat puţin mai jos de urechi, ascunde frunte şi sprâncene sub bretonul luxuriant.   

   Să fi depăşit de puţină vreme adolescenţa?! mă-ntreb răscolit. Totuşi, privirile au profunzimi de femeie pe sub genele dese! Clipeşte repede, dar nu din stânjeneala c-ar fi fost fixată, nu! Cel puţin aşa-mi pare. Poate din cauza unei nerăbdări voit neascunse?!...

   -Dacă  n-a venit, poate vorbeşti cu mine, o abordez îndrăzneţ în timp ce mă ridic de pe scaun.

   Neauzind nici o replică, mă îndrept plin de speranţă către masa unde ea rămăsese imperturbabilă.

   După ce mă recomand, trag scaunul exact în faţa ei, aşezându-mă.

   Nu se împotriveşte. În ciuda luminii slabe, totuşi ne vedem bine. Încerc un gest civilizat şi-mi scot ochelarii. Mă gândesc să-mi etalez şi eu trăsăturile feţei despre care ştiu că nu-s chiar neplăcute.

   Inima îmi bate grozav. Parcă săvârşesc o infracţiune. Tac. Îmi simt gura pecetluită. Nu realizez ce-aş vrea mai degrabă: să mă îndepărteze ori să m-accepte?!

   -Poţi să repeţi? Fiind puţin hipoacuzică, vorbele tale n-au percutat! Şi râse destul de îndrăzneaţă pentru posesoarea unei asemenea dizabilităţi, continuând să-şi rotească frumosu-i cap dinspre stânga spre dreapta.

   -Aş fi vrut să-mi exprim toată admiraţia pentru cum arăţi, pentru…

   Dar ea, mai nerăbdătoare decât mi-aş fi putut imagina, îmi retează fantezista îndrăzneală cu acelaşi surâs ce-ar fi putut însemna acceptarea complimentelor mele:

   -Da, ai dreptate, n-a venit. N-a venit încă…

   -Şi de unde poţi şti că nu sunt eu aşteptatul? rostii eu rar, de teamă că nu ar putea citi mişcarea buzelor.

   -O, de asta sunt sigură! Nu semeni cu cel visat! Şi îmi zâmbi ca din altă lume...

   Cum sunt un om civilizat, deşi refuzat şi decepţionat, mă ridic neutru, fac o plecăciune şi plec, dar nu înainte de a-mi pune din nou ochelarii şi de a le atinge cu mâna dreaptă rama, activându-le funcţia recording…

*

   În miez de noapte, ajunge acasă. Stă într-un bungalou pe ţărm: trei cuburi de beton aşezate ca-ntr-un joc de copii. Două sunt spaţiate cât să încadreze în sticlă un soi de orangerie, oază de verdeaţă în pustietatea cenuşie de stânci, piloni şi nisip a falezei. Deasupra, a treia piesă a ludicei şi straniei clădiri se sprijină pe laturile celor de jos, închipuind şi ermetizarea spaţiului de locuit.

   Nici o fereastră, nici o uşă nu dau speranţă accesului în incintă. Lumina interiorului se lasă ziua dinspre tării prin plafonul din sticlă al cubului de sus. Direcţionată spre vegetalul orangeriei, infuzează natural atmosfera, lipsind-o de impurul flux lateral de curenţi. Noaptea, o perdea caldă, albăstruie e proiectată în interior de cubul superior ce parcă ţine captivi miliarde de licurici.

   Aflat în faţa geamurilor serei cu portocali, peretele de sticlă se ridică fără sunet. El pătrunde. Aerul parfumat al spaţiului de trecere îl revigorează. Se simte şi purificat de noxele aspirate în club, şi gata pentru… Pentru  ce? Evident, pentru o contestaţie la verdictul ei.

   Odată intrat în camera de lucru, o priveşte cercetător. De fiecare dată îi redescoperă austeritatea dotării, încântat să constate cât de prodigioasă poate fi simplitatea.

   De-a lungul unui perete se înşiruiesc într-un dimensionat crescendo mulţime de monitoare identificabile prin ordinea alfabetică inversă, de la dreapta la stânga.

   În faţa lor, pupitrul decupat în formă  de  semilună e  împresurat de o luminiscenţă  argintiu-moderată, geamănă cu cea dată de led-urile ce marchează încăperea la nivelul solului.

   Pe blatul  translucid al pupitrului tronează o tastatură covârşită de butoane care, atinse, par potenţate de insolite sonuri sugerând muzica Universului. Nimic altceva. Ba nu, încă o pereche de ochelari identici ca formă cu cei purtaţi afară, doar ceva mai mari şi fără de lentile, completează dotarea.

   Scaunul înalt de birou aduce cu cel ejectabil al unei aeronave şi nu este anturat de vreun alt obiect cu destinaţia şederii, dovadă  sigură a solitudinii utilizatorului. De pe ceilalţi pereţi, irişi de peruzea pictaţi fosforescent  ţintesc iscoditor lăuntrul, amplificând crepusculul încăperii.

   Cu mişcări precise, îşi scoate ochelarii şi-i montează în replica lor de pe pupitru. Apoi îşi aşează ansamblul pe nas, nederanjat de gabaritul puţin mărit al dispozitivului. Desface c-un declic un senzor de pe tastatură şi-l montează pe tâmpla dreaptă, imediat sub dubla ramă. Atingând cu rapide mişcări butoanele, declanşează secvenţa de start a programului.

   În timp ce el se relaxează, pe monitoare apar mulţimi eterogene de sfere deschise şi interconectate. Îşi atinge cu mâna vârful ramei ochelarilor asamblaţi. Zâmbeşte uşor când monitorul Alfa încarcă amprenta electromagnetică înregistrată la club şi o lansează în programul de identificare. Un clipit verzui anunţă misiunea încheiată.

   Îşi lasă capul uşor pe tetiera scaunului, dând semn că aţipeşte. Eul i se concentrează într-o suită de fulgere minuscule, descărcări electrice controlate. Un coridor sinuos, cu o consistenţă spongioasă, îi este traseu instantaneu. Virtualul spaţiu cenuşiu, parcurs cu supra-viteză în banda onirică, devine brusc el însuşi un mănunchi de scântei luminoase, multicolore. Congestiile programate îşi fac datoria şi-n somnul căutat transferă pseudo-câmpului vizual amprenta reperată.

   Constată că şi ea e în braţele lui Morfeu, la fel de frumoasă, la fel de ispititoare ca-n semi-lumina clubului… Aşezată pe pat, ţine-n mâini o minusculă oglindă în care priveşte intens, mai întâi cu interes, apoi cu stupoare şi, spre final, cu adâncă mulţumire.

   După ce-i proiectează în oglindă imaginea hotărâtoare, parcurgând traseul luminos în sens invers, el revine în starea de veghe, nu înainte să perceapă nerăbdarea ei de a trece prin noapte şi prin ziua de mâine mai repede…

   Un râs machiavelic sparge tăcerea din camera lui în timp ce opreşte programul. Azvârle nepăsător ochelarii şi, pe deplin eliberat de preocuparea pentru ea, se-ndreaptă spre ieşire. Va face o lungă plimbare pe ţărm…

*

   Intru-n club. Deja urechile preiau înfricoşate sonurile către suta de decibeli. Tânjesc după o linie melodică…

   De după ochelari, o caut avid. Mă tem să nu fie… Dar nu lipseşte, nu! Şi azi clipeşte des-des, dar nu din stânjeneala c-ar fi privită, nu! Acum sunt sigur. O face din cauza unei nerăbdări voit neascunse.

   Cer un scotch sec, dar nu beau,  paharul e simplă butaforie… Nici nu fumez… Sunt răbdător totuşi, chiar dacă o cercetez, înălţând privirile spre chip numai după ce picioarele şi trupul trec examenul evaluării.

   Mă dor şi ochi, şi suflet de frumuseţea ei… Gâtul delicat, suficient de lung, leagă de corpu-i fără cusur un cap pe dreaptă măsură. Faţa e ovală.  Nasul uşor în vânt. Ochii mari sunt depărtaţi nefiresc de frumos. Părul închis, retezat puţin mai jos de urechi, ascunde frunte şi sprâncene sub bretonul bogat.  

   Îmi pun, răscolit şi lipsit de inventivitate, aceeaşi întrebare. Să fi depăşit de puţină vreme adolescenţa?! Totuşi, privirile  au profunzimi  de femeie pe sub genele dese!

   Mă stăpânesc să nu mă duc spre ea cu declaraţia mea… Descopăr veleităţi de stoic în timp ce-mi prinde privirea şi mă cheamă cu semne şi vorbe… Dar nu cedez.

   Abia când e lipită de masa mea, încep slăbiciunile… Deşi eu sunt aşezat, obstinat în impoliteţea de a nu mă ridica, de a nu-mi scoate ochelarii, mi se pare acum minionă, chiar neajutorată, departe de statura observată ieri.  Totuşi…

   O privesc. Îmi construiesc o mină exagerat indiferentă, ornamentată de un rictus întăritor al expresiei. Preocupat de preparativele năruirii verdictului său de ieri, o aud:

   -Ai venit?! Ce bine că ai venit! Aşteptatul eşti chiar tu! Tu! Te-am văzut în vis…

   Îi zâmbesc puţin sarcastic în loc de răspuns, felicitându-mă pentru faptul că, de când fac munca asta halucinantă de psiho-programator, am îndrăznit întâia oară să-ncalc Protocolul pentru a-ntoarce lucrurile în favoarea mea.

   Şi acesta este doar începutul!…

[Corina Militaru]

Interesant construit textul! Am citit cu plăcere! Aștept și alte postări. :)

[Angela Dina]

Aprecierea dumneavoastră e ca o urare de “Bun venit”! Vă mulţumesc. :)

[Sofia Sincă]

Interesat, chiar foarte interesantă tema! Interferența dintre real și ficțiune fantastică. Bine clădit textul pe temă. Atrage prin inedit, chiar dacă în aparență evenimentele sunt comune.

Și totuși, nu înțeleg rolul naratorului: și la persoana I și la a III-a cu multiplele explicații. Cam multe mi se par mie, încât devin ca o lecție. Noroc că sunt prinse în comparații sau în alte figuri de stil remarcabile. Probabil un pic din deformația profesională... :)) Textul face parte din ceva sau este doar atât cât s-a postat aici?

De apreciat explicația stărilor și mai ales a unui bărbat. Mi se pare mai dificil, ca o doamnă să intre în pielea unui mascul, să scrie ce gândește.

Am citit cu plăcere și am admirat,

Sofy

[Ion Lazăr da Coza]

Un text SF, foarte bine scris!

da Coza

[Angela Dina]

Vă mulţumesc!:)

Angela Dina

Ion Lazăr da Coza a spus :

Un text SF, foarte bine scris!

da Coza