Absolvisem ”filosofia” la București cu gânduri și planuri mărețe de viitor. Nu-mi era foarte clar ce voi face dar simțeam un elan intelectual nemaipomenit, știam că voi scrie opere filosofice cu care voi uimi lumea, voi avea un imens succes de librărie, voi deveni profesor universitar și ”doctor honoris causa” în mari universități ale lumii și membru al unor vestite Academii, voi conferenția pe toate meridianele globului, admirat și aplaudat de o lume întreagă etc. etc. Dar, din păcate, ori n-am fost eu destul de bun, la înălțimea viselor mele, ori nu m-am născut la timpul și în locul potrivit. Pentru că, la absolvire, am fost pur și simplu aruncat, fără milă și fără menajamente, tocmai ”unde și-a înțărcat dracul copiii”, într-un sătuc de munte, la ”cap de linie”, într-o văgăună unde și în toiul verii e răcoare, unde soarele răsare abia pe la 9 și apune deja pe la 5 după-amiază. Sat cu oameni harnici și gospodari dar săraci și istoviți de muncă. Cu pământ puțin și prost, mai mult cu vite, oi, capre și cai. Și lemnul pădurilor. Cu copii mulți, harnici dar chinuiți de mici cu munca în gospodărie. Pe la școală dădeau doar când și când, atunci când mai fugeau de-acasă să-și mai odihnească mâinile bătătorite, înnegrite și crăpate de muncă. Să mai schimbe securea, furca și coasa cu pixul ori creionul.


Satul avea un ”centru”, o grupare mai compactă de case într-o luncă pe fundul văii, cu primăria și căminul cultural, cu școala și dispensarul, cu magazinul și bufetul sătesc unde își beau ciobanii și căruțașii de lemne cinzeaca de dimineață și cea de seară. Satul era însă mult mai întins, răspândit pe dealuri și văi adiacente, până la depărtări de 8-10 kilometri. Ca să ajungă la școala din sat, copiii de clasele V-VIII trebuiau să străbată acești kilometri pe cărările alunecoase străbătute de turme, pe drumuri forestiere cu bălți și hârtoape, prin păduri și desișuri, pe prunduri și bolovănișuri. Unii aveau nevoie și de două ceasuri ca să ajungă la școală ceea ce ar fi însemnat pentru ei să se trezească undeva pe la 5 și jumătate dimineața, să îmbuce la repezeală ceva să nu pornească flămânzi la drum, să-și pună cele de trebuință în trăistuțe, să se îmbrace și să pornească prin noapte ori semiîntunericul zorilor, prin ploaie, zloată ori zăpadă, mereu în spate cu primejdia animalelor sălbatice care pândeau la tot pasul, uneori cu făclii aprinse, pregătite de cu seară, ca să sperie lupii și urșii.
Hotărât să-mi fac meseria de profesor cât mai bine cu putință pentru acești copii năpăstuiți de soartă, mă pregătisem deja ”ca la carte”, eram bine burdușit cu cunoștințe, cu materiale didactice diverse, cărți, hărți, planșe, planuri de lecții detaliate, geanta ”diplomat” și un magnetofon rusesc Maiak, vechi și hârșâit, primit cândva cadou de ziua mea.


Din păcate, la ora 8 când să-mi încep activitatea, dacă se adunau în clasă 4-5 copii din cei vreo douăzeci și ceva câți ar fi trebuit să fie după cataloagele de la clase. Abia pe la jumătate ora aveam jumătate clasa. Uneori doar cu acea jumătate încercam să fac ceva, cât de cât, să fiu cu conștiința împăcată pe ziua aceea. Mulți întârziau, mulți nu mai veneau deloc. Motivau că e prea departe, că e prea obositor, că prea trebuie să se trezească devreme. Și, mai ziceau ei, ”oricum nu prea merită, pentru că oricum tot la coada vacii ori la pădure rămânem”. ”Ce-i de făcut în situația asta?”, mă întrebam eu. În disperare de cauză îmi frământam mintea să găsesc o soluție, o metodă, un procedeu prin care să-i stimulez pe copii și să-i determin să vină la timp la școală. Mai cu seamă că mulți dintre ei mi se păreau deosebit de inteligenți, cu o minte vie și adesea mult mai matură decât te-ai fi așteptat la vârsta lor fragedă de 12-13 ani de copii în clasa a V-a ori a VI-a. Viața grea de la munte probabil că fusese un factor puternic de selecție naturală pentru acea populație și doar cei isteți făceau față greutăților și răzbăteau în viață. Era păcat de ei să se piardă în neant și mă simțeam dator moral să fac ceva pentru ei și să-i scot puțin mai ”la lumină” din fundătura în care trăiau. Dar în același timp simțeam și o mare neputință într-o atare situație.


Până într-o dimineață când, adunând cu greu vreo 10 copii la o clasă de-a cincea dar având mai puțin de douăzeci de minute rămase din oră, deci nefiind vorba să mai fac vreo lecție, mă gândeam ce aș putea face totuși cu copiii, ceva cât de cât util pentru ei în timpul rămas. Atunci mi-a venit brusc ideea salvatoare: le voi spune o poveste, scurtă de 10-12 minute, dar care să le placă și din care să rămână cu ceva pentru viață. Zis și făcut. ”Copii, vreți să vă spun o poveste?” Întrebare retorică, evident. Toți răspuns afirmativ, într-un cor minunat de voci copilărești. Și încep astfel o poveste, nu prea complicată, una pentru copii mici, citită cândva de mine în copilărie, cunoscută de majoritatea copiilor dar mai puțin de copiii mei izolați aici între munți, neumblați prin lume, mulți încă în ițari și opinci, în haine țărănești moștenite, unele, cu siguranță, de la frații mai mari. Povesteam cu ochii pe ceas să nu mă întind prea mult și observam cum chipul copiilor se transfigurează parcă la fiecare fază a povestirii și cu fiecare minut ce trecea și nu dădeau semne de plictiseală ori nerăbdare. Deși sunase deja de ieșire în pauză ei rămân încremeniți în bănci. Închei povestea și-i poftesc afară dar ei izbucnesc cu același cor de voci cristaline dar rugătoare de data asta:” Mai povestiți-ne! Mai povestiți-ne!” ”Gata! Mâine dimineață!” le promit eu. Și brusc îmi trece un gând prin minte: ”Și în fiecare dimineață de aici înainte!” le strig eu în timp ce ei părăsesc clasa. ”În fiecare dimineață, dacă veniți la ora 8 la școală, vă voi spune, înainte de lecție, câte o poveste frumoasă! Spuneți-le și celorlalți colegi ai voștri și din celelalte clase că dacă nu vor să piardă povestea, să facă bine să ajungă în fiecare dimineață la 8 fix în clasă!”. ”Bine, domnu'!” îmi strigă ei părăsind clasa iar eu rămân zâmbind încântat că, în sfârșit ”mi-a picat fisa”, că am găsit ideea salvatoare: povestea de la 8 dimineața!


Și-așa a început ”povestea poveștilor” mele, la școala dintre munți. În primele dimineți n-am avut un succes prea mare cu inițiativa mea, probabil mulți nu aflaseră încă sau luaseră drept o glumă de-a mea această ”noutate” de predare de a începe ora cu o poveste. Dar în curând minunea s-a produs! În fiecare dimineață la 8 fix, sala de clasă fremăta de copii îmbujorați și vădit emoționați în așteptarea poveștii. Mai cu seamă la a V-a B la care eram și diriginte nu lipsea unul. Aveam în clasă mulți copii deosebit de sensibili și imaginativi, foarte atrași de poveștile mele. La ei mergeam în fiecare joi dimineața mai emoționat decât de obicei, cu o dorință aparte de a găsi ceva deosebit pentru ei, ceva care să-i impresioneze într-un mod aparte. Altfel, erau o clasă de copii sărăcuți și modești, în haine uzate, mulți cu opinci desfundate și obiele ferfenițite, cu jersee de lână împletită vopsită în casă, rupte pe la coate, cu pieptare de blană întoarsă, găurită ici-colo pe unde mai ieșeau la vedere smocuri din lâna de pe interior. Băieții cu căciuli mari de oaie peste claia de păr netuns, fetele cu broboade groase de iarnă. Dar ochii le străluceau, vii și neastâmpărați în lumina dimineții iar obrajii le erau îmbujorați de la frigul de afară și căldura din interior. Se lăsa o asemenea liniște încât aproape că le auzeam respirațiile, focul duduia vesel în soba rotundă de tuci din vremea Austro-Ungariei ce mai păstra încă, înnegrite de vreme, embleme imperiale și inscripții în ungurește.
Mă simțeam înfiorător de bine în acele clipe, timp de zece minute din oră, derulând firul poveștii asemeni unui film viu în fața ochilor lor, cu un ton adecvat, ”de poveste”, ce amplifica efectul magic și atmosfera și-i transporta lin, pe nesimțite, în altă lume. La început, vreo două luni, mi-a fost ușor pentru că aveam un bagaj destul de consistent de povești știute din cărțile copilăriei, de la bunici și părinți din serile lungi în familie. Dar la un moment dat am intrat în panică dându-mi seama că, treptat, am ajuns la fundul sacului cu povești. Am recurs rapid la ajutorul bibliotecii din sat unde bibliotecara a rămas foarte surprinsă că eu o rog să-mi împrumute cărți de povești. ”Domnule profesor, sunteți om în toată firea, doar nu mai citiți povești nemuritoare!” mi-a spus ea râzând. I-am răspuns că m-a pălit așa, deodată, dorul de poveștile copilăriei.


Cu cărțile împrumutate de la bibliotecă am mai salvat situația vreo două sau trei luni de școală. Dar la un moment dat s-au epuizat și acele provizii. Am început apoi niște povești ”pe cont propriu”, am început să improvizez, uneori chiar în timp ce povesteam, amestecând între ele frânturi din povești diferite, unele ”rezumate” din nuvelele și romanele citite de mine cândva, întâmplări auzite de la diverse persoane, înflorite și împodobite cu tot soiul de detalii spectaculoase care stârneau imaginația copiilor. În momentul în care însă, într-un basm popular cu zmei și feți frumoși am introdus, pentru spectacol, mitraliere și tancuri, Vasilică Atomi, un copil deosebit din clasa mea care mă urmărea tot timpul cu interes din prima bancă, a dat din cap, neîncrezător. L-am întrebat ce nu i se pare în regulă. ”Domnu', stau și mă gândesc, de unde aveau ei pe atunci mitraliere și tancuri?” M-a prins pe picior greșit. Zâmbind complice caut o ieșire onorabilă: ”Măi, Vasilică, într-adevăr și eu am tot stat și m-am gândit, de unde or fi avut atunci acei zmei și feți frumoși asemenea armament?! Dar așa am citit și eu cândva, demult, într-o carte foarte veche”. Vasilică nu pare deloc convins. E un copil mai aparte, cu hainele lui rupticoase dar bine strânse pe corp, cu claia de păr blond sub cușma mițoasă, cu ochii albaștri zglobii și mereu scrutători, avea un stil care mă topea pur și simplu, stilul țăranului înțelept, mereu gânditor, iscoditor și neîncrezător. Făcea toți bani să-l vezi când voia să-și expună și el o părere: își proțăpea cotul în tăblia mesei, cu capul sprijinit în palmă și un deget dus la tâmplă, dând ușor din cap cu ochii parcă mereu întrebători.


Când mi s-au terminat și combinațiile mele de povești și toate compilațiile mele după nuvelele și romanele citite, m-am simțit dintr-o dată rămas descoperit, ca soldatul pe front, rămas fără muniție în fața dușmanului. Intram în luna mai și mai era vreo lună și jumătate de școală. Era joi dimineață, eram la a V-a B... și nu știam cum să încep. Vasilică din prima bancă, numai ochi și urechi să încep povestea. Mă gândeam deja serios ca în acea dimineață să pun capăt șirului de povești, parcă obosisem și invențiile de fiecare zi îmi storceau cumplit imaginația. Oricum, mai aveam doar vreo șase săptămâni de școală și mă gândeam să spun: Punct! Ajunge! Ne vedem doar de ultimele lecții de aici înainte, să putem încheia cu bine anul școlar. Mi-am luat inima în dinți și le-am spus copiilor adevărul: Mi s-a terminat traista cu povești! Copiii m-au privit în primul moment nedumeriți apoi au izbucnit exprimându-și dezamăgirea. Mai puțin Vasilică, cel din prima bancă. Stătea ca de obicei cu capul sprijinit într-un cot, cu obrazul în palmă și se uita la mine. ”Știți ce zic eu, domnu' diriginte? Dacă tot vi s-au terminat poveștile altora, spuneți povești din viața dumneavoastră. Întâmplări prin care ați trecut în viață”. Mi-a venit pe moment să-l iau în brațe pe Vasilică și să-l pup pe amândoi obrajii. ”Foarte bine, atunci!” și încep să înșir, înflorite și literaturizate, tot soiul de întâmplări din viața mea, apoi din viața altora, cunoștințe, colegi, rude și prieteni, din viața tatălui și bunicului meu, tot felul de întâmplări povestite de bătrânii satului meu, fapte de vitejie din război, la care în mod evident nu participasem dar pe care îl relatam viu și colorat ca și cum aș fi fost sub focul gloanțelor. Când am ajuns la isprăvile din război, amicul meu Vasilică a început să dea din cap neîncrezător. ”Care-i treaba, Vasilică?” îl întreb eu curios să aflu ce nu-i place în relatarea mea. Cu același deget arătător la tâmplă și cu un glas de om înțelept mi-o spune pe șleau: ”Dom' diriginte, eu nu prea cred faza asta cu războiul”. Câțiva copii îi sar în cap lui Vasilică: ”Măi, Vasilică, nu ți-e rușine?!” Eu sunt gata să izbucnesc în râs. Dar mă abțin cu greu, sufocat de râsul reținut și-i admonestez pe protestatari: ”Lăsați-l pe Vasilică să-și spună părerea!” și mă întorc spre el așteptând: ”Domnu', începe el ca de obicei, păi, dacă-i drept că ați fost în război, atunci ar trebui să fiți mult mai bătrân! Dar dumneavoastră sunteți foarte tânăr! ”Ei, măi, Vasilică, nu-s eu chiar așa de tânăr precum par, sunt și eu trecut prin multe în viața mea dar nu am lăsat întâmplările și necazurile să-mi tulbure viața și să-mi strice tinerețea!” Vasilică nu pare nici acum prea convins de explicația mea. Mai cu seamă că observă zâmbetul meu schițat colțul buzelor. ”Bine, Vasilică. Adevărul e că sunt amintiri ale tatălui meu dar pe care eu, atunci când mi le-a povestit, le-am simțit ca și cum le-aș fi trăit eu.” Vasilică dă din cap aprobator și zâmbește mulțumit. Mai înșir câteva întâmplări palpitante în încă vreo câteva dimineți, în cele zece minute de după ora 8.


Și așa vine și ultima oră și ultima poveste la a V-a B. După încheierea poveștii încep, cu emoție, un mic discurs de despărțire, școlăresc și patetic în mod inevitabil, le spun cât de mult m-a bucurat faptul de a ne fi cunoscut și de a fi lucrat un an împreună, în condițiile date și după puterile noastre, cât mi-au fost de dragi pentru că au fost cuminți și ascultători, că voi avea mereu cele mai frumoase amintiri din acest an școlar. Le doresc vacanță plăcută. Copiii, sentimentali cum îi știu, cu lacrimi în ochi, în același ton de tristețe a despărțirii se întrec în a-mi spune cuvinte frumoase, cu siguranță sincere. Cel mai trist pare a fi Vasilică a Tomii, ca întotdeauna cu capul în palme în prima bancă: ”Domnu', ați fost cel mai bun pentru noi. Vă rugăm frumos să nu ne părăsiți și să veniți iar la noi la toamnă!”. ”Bine, Vasilică! îi răspund eu cu un imens nod în gât și cu o lacrimă în colțul ochilor. Stai liniștit! Am să vin negreșit!”

Dar în toamnă am profitat de faptul că tocmai se eliberase o catedră undeva într-o comună situată mai ”la drum de țară”, mai aproape de ”civilizație”. Iar apoi alți ani prin alte sate, dar de-acum modernizate, cu școli reabilitate prin programe guvernamentale și proiecte europene, cu elevi de altă factură decât cei din satul dintre munți. Le spuneam și lor adesea povești. Nu pot să spun că nu le plăceau dar parcă erau mult mai blazați, mai plictisiți, cu alte preocupări, cu alte atracții, cu alte distracții. Nici atmosfera din timpul poveștilor nu mai era aceeași ca odinioară. Am ajuns apoi și la orașe, în licee de prestigiu, unde elevii, mari, emancipați, voiau altfel de povești, nu mai putea fi îmbătați cu ”povești de adormit copiii”.
La copiii dintre munți nu m-am mai întors niciodată.

Vizualizări: 108

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Pentru un an ai fost erou! Pentru acei pui de oameni, locuitorii munților. Foarte convingător descrii viața lor aspră, meleagurile prăpăstioase pe care erau sortiți să le locuiască, răbdători în suferință, dar cu sufletul inocent, solemn. Sub hainele lor peticite se ascundeau minți istețe, însă majoritatea s-au pierdut în văile și crestele munților, prin urma oilor. Cred! Ce o fi devenit Vasilică a Tomii? Din păcate nu știm. Nici autorul nu știe, deoarece și el l-a părăsit pentru un trai mai bun. Fapt necondamnabil. Însă, tulburat de amintiri îl aduce în această proză, tulburătoare, foarte valoroasă din toate punctele de vedere. Cu o precizie scriitoricească fără reproș, textul ne aduce în față evenimente emoționante, fapte greu de înțeles, drumul copiilor prin pădurile sălbatice, trăirile profesorului tânăr, repartizat fără comentarii în acele locuri sălbatice, dar care și-a menținut nealterat sentimentul demnității umane.
Un text condensat, impresionant, fără cusur.
Am citit cu deosebită plăcere,
Sofi

Mulțumesc din nou pentru vizită, comentariu și aprecieri! Mă bucur că a fost o lectură plăcută. Pentru mine această confesiune a fost o retrăire de o mare intensitate, scrisă într-o noapte de rememorare, acum la vârsta amintirilor. Acel an, primul meu an ca dascăl, a fost cel care m-a marcat poate cel mai mult pentru tot restul anilor de învățământ. Poate a fost un privilegiu să fiu ”aruncat” din start în acea lume dificilă așa cum, dacă cineva vrea să devină un bun înotător, e nevoie să fie ”aruncat” într-o apă învolburată. Mulțumesc încă o dată!



Sofia Sincă a spus :

Pentru un an ai fost erou! Pentru acei pui de oameni, locuitorii munților. Foarte convingător descrii viața lor aspră, meleagurile prăpăstioase pe care erau sortiți să le locuiască, răbdători în suferință, dar cu sufletul inocent, solemn. Sub hainele lor peticite se ascundeau minți istețe, însă majoritatea s-au pierdut în văile și crestele munților, prin urma oilor. Cred! Ce o fi devenit Vasilică a Tomii? Din păcate nu știm. Nici autorul nu știe, deoarece și el l-a părăsit pentru un trai mai bun. Fapt necondamnabil. Însă, tulburat de amintiri îl aduce în această proză, tulburătoare, foarte valoroasă din toate punctele de vedere. Cu o precizie scriitoricească fără reproș, textul ne aduce în față evenimente emoționante, fapte greu de înțeles, drumul copiilor prin pădurile sălbatice, trăirile profesorului tânăr, repartizat fără comentarii în acele locuri sălbatice, dar care și-a menținut nealterat sentimentul demnității umane.
Un text condensat, impresionant, fără cusur.
Am citit cu deosebită plăcere,
Sofi

Mulțumesc mult pentru lectură și felicitări și mă bucură faptul că povestirea mea a fost receptată cu plăcere. A fost un început greu dar frumos care rămâne viu și azi în amintirea mea. O seară plăcută!

Ion Ion a spus :

Am citit cu mare atenție, un text captivant care dezvelește viața autorului, din primii ani, ca dascăl. Felicitări sincere!

Am lăsat și câteva lacrimi pe pagina aceasta. Câți copii a trebuit să las și eu în decursul celor aproape 40 de ani de carieră... Mi se pune un nod în gât când mi-aduc aminte că trebuia să plec din Iași în Vrancea. Și aveam o serie de copii extraordinari. În fiecare zi mă implorau să nu plec, îmi scriau pe tablă, îmi făceau scrisorele, cu inimioare, erau în clasa a III-a. Și a trebuit să-i las... Cu o parte m-am reîntâlnit pe facebook. 

Bun text! Impresionant.

Și aceleași observații. Înainte de conjuncțiile „iar” și „dar”, trebuie pusă virgulă. Obligatoriu!

Nu-mi era foarte clar ce voi face, dar simțeam un elan intelectual nemaipomenit

Sat cu oameni harnici și gospodari, dar săraci 

harnici, dar chinuiți de mici 

adunând cu greu vreo 10 copii la o clasă de-a cincea, dar având mai puțin de douăzeci de minute rămase

același cor de voci cristaline, dar rugătoare 

îmi strigă ei părăsind clasa, iar eu rămân zâmbind încântat

Simt că personajul principal al acestei proze este chiar autorul, mascat în amintirile sale și nu pot spune decât: „Jos pălăria!” Așa trebuie să fie un cadru didactic! Vă asemănați mult, mult cu profesorul meu de matematică din generală, cu profesoara mea de istorie, care n-a lipsit nici o oră - din clasa a V-a până în clasa a XII-a n-am avut alt profesor la istorie. Lista ar putea continua, însă recunoștința dascălilor care au format oameni nu trebuie să dispară. 

Din păcate însă, în aceste vremuri tulburi, procesul educațional se alterează pe zi ce trece. Unde vom ajunge nu se știe, dar parcă mi-e dor de un astfel de profesor și simt că vreau să vă îmbrățișez. 

Am citit cu drag și admirație. 

Mă bucur mult că amintirile mele de tânăr dascăl, transfigurate literar, au stârnit, pe lângă plăcerea lecturii, amintiri și nostalgii! Mulțumesc!

Pop Dorina a spus :

Simt că personajul principal al acestei proze este chiar autorul, mascat în amintirile sale și nu pot spune decât: „Jos pălăria!” Așa trebuie să fie un cadru didactic! Vă asemănați mult, mult cu profesorul meu de matematică din generală, cu profesoara mea de istorie, care n-a lipsit nici o oră - din clasa a V-a până în clasa a XII-a n-am avut alt profesor la istorie. Lista ar putea continua, însă recunoștința dascălilor care au format oameni nu trebuie să dispară. 

Din păcate însă, în aceste vremuri tulburi, procesul educațional se alterează pe zi ce trece. Unde vom ajunge nu se știe, dar parcă mi-e dor de un astfel de profesor și simt că vreau să vă îmbrățișez. 

Am citit cu drag și admirație. 

Am recitit textul și mă gândeam ce m-a oprit să comentez. Eu consider că relațiile interumane se bazează pe încredere și nu pe iubire, fiindcă n-am atins stadiul spiritual necesar. Pentru copiii aceia ați făcut o promisiune, n-ați onorat-o! Uneori trecutul ne ajunge din urmă și scrisul devine confesiune, asta ne redă latura umană, recunoașterea unor greșeli. (Nu e cazul să ne judecăm prea dur, fiindcă mintea a evoluat, nu e cea din tinerețe.) 

Mulțumesc pentru recitire și comentariu. Viața noastră e un nod de cauze și efecte, voința și dorințele noastre sunt mereu deturnate de factori de diverse naturi, viața ne împinge și ne poartă dintr-o parte în alta, cu voie și fără de voie, rămân în urmă fapte bune ori reprobabile, oameni mulțumiți ori nemulțumiți, fericiți ori nefericiți, împliniri dar și dezamăgiri și un noian de regrete. La momentul bilanțului parcă simți împlinirile mai ”subțiri” și regretele mai ”grele”. Chiar dacă, de fațadă, de cele mai multe ori bravăm, după celebrul cântec ”Nu regret nimic”. :) 

Mihaela Suciu a spus :

Am recitit textul și mă gândeam ce m-a oprit să comentez. Eu consider că relațiile interumane se bazează pe încredere și nu pe iubire, fiindcă n-am atins stadiul spiritual necesar. Pentru copiii aceia ați făcut o promisiune, n-ați onorat-o! Uneori trecutul ne ajunge din urmă și scrisul devine confesiune, asta ne redă latura umană, recunoașterea unor greșeli. (Nu e cazul să ne judecăm prea dur, fiindcă mintea a evoluat, nu e cea din tinerețe.) 

mi-ati amintit de profesorul meu de istorie. noi, desi eram intr-o comuna in civilizatie, cred ca nu gaseam atragatoare insiruirea de cifre si evenimente a istoriei. asa ca, intr-o zi, profesorul s-a asezat in fata noastra pe o banca si a inceput sa ne povesteasca istoria din spatele istoriei cum ii spun eu. cifrele si evenimentele au inceput sa fie animate de oameni, de actiune si a fost altceva.

la fel a procedat si un cunoscut de-al meu care a tinut locul unui profesor de istorie.  le-a povestit copiilor de cls. a V-a despre oamenii preistorici cum erau ei niste omenusi care se hraneau cu sfecla si alte buruieni si nu stiu ce faceau, iar la lucrarea de control sa vezi surpriza, toata lumea stia povestea desi nu notase nimeni nimic! :)

citit cu placere,

Cam în același stil am predat și eu istoria, ca o poveste, cu detalii concrete care fascinau și stimulau imaginația copiilor iar reținerea era mult mai ușoară și atracția pentru materie mult mai mare. Întâmplător, în unii ani, din lipsă de ore suficiente de istorie luam și câteva ore de geografie, unde nu eram ”specialist”, dar fiindu-mi dragă geografia dintotdeauna și având un bogat bagaj de cunoștințe îmi plăcea s-o predau și o făceam la modul total „neortodox”. Dacă aveam de predat, spre exemplu, Amazonia, luam harta în mijlocul clasei, ne așezam cu toții în jurul ei și începeam o călătorie pe Amazon prin jungla ecuatorială și le descriam copiilor cu lux de amănunte ce vedem la fiecare pas, plante și animale, în apă și pe uscat, triburi primitive și viața lor sălbatică etc. încât copiii parcă se aflau chiar acolo, în inima Amazoniei. :) 

Chris a spus :

mi-ati amintit de profesorul meu de istorie. noi, desi eram intr-o comuna in civilizatie, cred ca nu gaseam atragatoare insiruirea de cifre si evenimente a istoriei. asa ca, intr-o zi, profesorul s-a asezat in fata noastra pe o banca si a inceput sa ne povesteasca istoria din spatele istoriei cum ii spun eu. cifrele si evenimentele au inceput sa fie animate de oameni, de actiune si a fost altceva.

la fel a procedat si un cunoscut de-al meu care a tinut locul unui profesor de istorie.  le-a povestit copiilor de cls. a V-a despre oamenii preistorici cum erau ei niste omenusi care se hraneau cu sfecla si alte buruieni si nu stiu ce faceau, iar la lucrarea de control sa vezi surpriza, toata lumea stia povestea desi nu notase nimeni nimic! :)

citit cu placere,

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: Lazăr Vasilisia 

(CEC Bank)

*

DONATORI,

începând cu septembrie 2021:

  1. Mihaela Popa
  2. Sofia Sincă
  3. Valeria Merca
  4. Ana C. Ronescu
  5. Tudor Cicu

Activitatea Recentă

Grig Salvan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ieri mi-a zâmbit pe stradă o femeie... a utilizatorului Grig Salvan
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Vreau să-nmugurească cerul a lui Denisa Curea Popa
cu 7 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Vreau să-nmugurească cerul a utilizatorului Denisa Curea Popa
cu 7 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Nu cred în accidental a utilizatorului MARIA VASILESCU
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Nu cred în accidental a lui MARIA VASILESCU
cu 7 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ieri mi-a zâmbit pe stradă o femeie... a utilizatorului Grig Salvan
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Ieri mi-a zâmbit pe stradă o femeie... a lui Grig Salvan
cu 8 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Poem din călătorie a utilizatorului Nicoleta Cheles
cu 8 ore în urmă
Lui Chris i-a plăcut discuţia Origine a lui Mirela Moise
cu 8 ore în urmă
Chris a contribuit cu răspunsuri la discuţia Origine a utilizatorului Mirela Moise
cu 8 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Nu pot face altceva decât să las lucrurile să vină de la sine a utilizatorului Nicoleta Cheles
cu 8 ore în urmă
Postare de log efectuată de Gheorghe
cu 19 ore în urmă
Grig Salvan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Va veni cândva o altfel de zi... a utilizatorului Grig Salvan
ieri
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Va veni cândva o altfel de zi... a utilizatorului Grig Salvan
ieri
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Va veni cândva o altfel de zi... a lui Grig Salvan
ieri
Utilizatorului Vasilisia Lazăr îi place postarea pe blog Să m-aștepți cu zorile buzelor sângerându-mă a lui gabriel cristea
ieri
Utilizatorului Gheorghe îi place postarea pe blog Resuscitare condiţionată a lui Nikol MerBreM
ieri
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog Resuscitare condiţionată a lui Nikol MerBreM
ieri
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog Perenitate a lui Mariana Suciu
ieri
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog Inimi ruginii a lui Mariana Suciu
ieri

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

Labirinturi  2018 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2021   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor