Poți uita Via Transilvanica?

[Ardieleanu Mioara]

Hotărât nu!
Bătăturile, lipsa apei chiar și rătăcirile inerente, au călit ca pe o sabie, tăișul ultimei clipe.
Nu suntem smeriți. Am strigat în gura mare cine suntem, pe unde am colindat cu tălpile goale uneori, ce simțim.
Am atins cu mâna goală stelele destinului și un colț de rai din Ținutul de Sus. Ieșind din Poiana Stampei, am părăsit totodată și regiunea Bucovina. Am mers spre Lunca Ilvei, care se află deja în județul Bistrița‑Năsăud, la poalele munților Rodnei. Tășuleasa Social, Bistrița Bârgăului, Lacul Colibița, punct final, mândri nevoie mare că am atins aceste obiective și că de mâine vom fi Părinții Bornei noastre, unde melcul, simbolul nostru, al DDV3-ului, va cânta drumeților și stelelor povestea unui grup de oameni, tineri la suflet, nebunatici mai tot timpul, care își lasă experiența lor de viață pe un colț de rai și piatră.

Călin, într-o euforie a trupului, țâșni ca o vidră din barcă, în apa străvezie a lacului Colibița, zis marea de la munte, un lac de acumulare din județul Bistrița Năsăud.
Fetele au tresărit ușor, apoi o undă de teamă se întipări pe chipul lor. Aproape că nimeni nu a realizat ce se întâmplase, o simplă întrebare a ghidului nostru, Călin, dacă vrem să înotăm și până să îi răspundem, el deja era în apă. Barca pornise în derivă, fără stăpân, unduia nevăzută sub tremurul Senioarelor; noi încă sub vraja cuvintelor lui, priveam cerul senin, malurile pline de brazi și molizi dar și de poienițe în care se adunau noaptea, căprioarele sau urșii din zonă. Noroc că-și reveni repede din starea lui și se urcă în barcă la fel de iute cum dispăruse.
Călin-file de poveste, într-un debit verbal greu de stăvilit, ne descrie toată zona și cui aparțin vilele impunătoare de pe mal.
Visa la o Cătălină bogată, ce-și avea drept soț, un nabab bătrânel de origine franceză, de 84 de ani.
Atâta patos puse în gândurile spuse cu voce tare încât îmi și pot imagina așa cum și Eminescu a descris magistral gândurile lui Călin Nebunul:
,,Când pierdută razimi fruntea de-arzătorul meu obraz,
Părul tău bălai și moale de mi-l legi după grumaz,
Ochii tăi pe jumătate de-i închizi, mi-ntinzi o gură,
Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură.
Tu!!... nu vezi... nu-ți aflu nume... Limba-n gură mi se leagă
Și nu pot să-ți spun odată, cât - ah! cât îmi ești de dragă!”

De-ar putea, Călin ar spune între visele din gând, chiar chemarea Cătălinei, ca să-i fie jurământ:
„O, rămâi, rămâi la mine, tu cu viers duios de foc...”

Dimineață chiar făcusem plajă lângă una din cabanele francezului, Chalet du Lac, fără am ști cine este proprietarul impunătoarei clădiri.
Povestirile lui despre măgarul de la Fisherman's, despre francezul putred de bogat, prind zâmbete la colțul gurii. Avusese grijă să avem muzică, tehno, în prima parte a călătoriei dar se pare că nimeni nu a reacționat la ea, așa că muzica s-a închis și noi în tăcerea apelor, exceptându-l pe Călin, ne-am pierdut cu ochii minții și-a privirii, spre frumusețile din jur,
Amurgul cuprinse culorile verii într-o salbă de lumini, hipnotizând Seniorii.
Arareori, reveneam la prezentul continuu unde Călin povestea despre primar, bogații locului, Cătălina la care visa, spunea el într-o glumă; când și când se lăuda cu boxele de mare putere, stârnind hohote de râs pe înfundate dar și când nu se mai puteau abține Seniorii, în gura mare.
Una peste alta, ne-a înveselit sfârșitul zilei, după ce prima parte a ei a stârnit furie și lacrimi.
Cazarea bat-o vina!
Nea Mircea și ,,scroafa” de Angelica, ba ne arătau bucătăria, ba camerele prinse-ntr-un iz de mucegai și vechi. Compromis total, una din fete doarme în mașină, restul între pereți cu coarne de cerb, sau blănuri prinse de molii, scoarțe vechi și mileuri lucrate în punctul de cruce, pușcă, cuțit sau alte artefacte, neîngrijite...

Trenul chiar prinse viteză la un moment dat.
Amintirile Viei Transilvanica se cern ușor în ritmul sacadat al trenului supraplin, mișcări ciudate, vibrații și-o stare de moleșeală, prinsă ca o pânză de păianjen de trupul nostru, încă tremurând la așa ispravă, un drum lung, greu dar plin de povești.

,,My Angel is my Father”, observ tatuat pe mâna unui tânăr imberb, care-și scutura glasul aproape feminin, ca să atragă atenția.
Timpuri diferite, generații diferite, și gândul mă duce la filmul My Father's Angel (1999).
David Gilmour a compus o piesă, inspirat de glasul roţilor de tren: “Boots on the Ground”
Cu prilejul Borris House Festival of Writing and Ideas, desfăşurat la Carlow, în Irlanda, David Gilmour a prezentat, în premieră, secvenţe din noul său album solo. Intitulat „Rattle That Lock”, este primul său disc long play de la „On an Island” (2006). Materialul a fost înregistrat în colaborare cu Phil Manzanera de la Roxy Music (producător, compozitor, chitarist), Jools Holland (pian, keyboards), Nick Mason (percuţie) şi soţia lui Gilmour, Polly Sampson (versuri).
Potrivit lui Samson, tema noului album David Gilmour este „Carpe Diem, bucură-te de fiecare moment dar priveşte spre viitor fără să-ţi fie frică să te uiţi în trecut”.

Ce știe doar gândul?
Trenul trece prin Tg. Frumos.
Amintirile cad de-a valma privind întinderile nesfârșite de pământ sterp uitat de lume și vremuri.
Cuprind dorul într-o sfârșeală a inimii.
Ne apropiem de Iași. Fabrica de Antibiotice se desprinde într-o uimire dintre bălăriile crescute anapoda.
Sunt ani de când mirosul gării ieșene îmi adulmeca spiritul inimii mele.

,,În general totul este provizoriu, și binele, și răul, și sănătatea, și boala…până murim, când totul e definitiv…” - Cel mai iubit dintre pământeni - Marin Preda
Ce subțire e destinul omului!

[Sofia Sincă]

Note de călătorie cu febra tinereții și al anturajului.

Un text care relaxează.

Sofi