Pe muchie de cuţit VII

[Sofia Sincă]

Pe la sfârşitul lui mai, în una din zile, atelierul „Crizantema” avu parte de o vizită inedită – Marius. Jovial, arătos şi curtenitor.

– Sărut mâinile, frumoaselor doamne! spuse tare de la uşă, pentru a fi auzit.

Cele trei maşini se opriră, o clipă. Pia ridică privirea şi rămase ca o statuie vie, cu un voal într-o mână şi cu foarfecele în cealaltă. Adela, nu mai puţin surprinsă, răspunse totuşi:

– Bună Marius! Ţi-ai amintit de existenţa noastră?

Îndemnându-și fetele să-și vadă de lucrul lor, Adela avu intenția de a-l lua de braţ pe Marius și de a-l conduce spre biroul izolat cu un parapet, dar acesta, prefăcându-se că nu a observat gestul, se îndreptă zâmbind spre Pia, cu pornirea de a o prinde de subsuoară, pentru a o conduce spre birou. Deși îmbujorată ca purpura, Pia trimise către intrus niște săgeți de gheață.

– Ce mai faceţi? întrebă omul, cu elanul puţin tăiat.

– Noi? Bine, destul de bine!... Ne străduim să trăim din muncă cinstită, îi răspunse Adela pe un ton uşor aluziv.

– Ce cauţi aici, escrocule?! începu Pia, tăios, printre dinţi, subţiindu-şi buzele.

– Mai uşor! Ia-o mai uşurel, Pia!... Am venit să văd ce mai faceţi şi să-i aduc banii doamnei Adela.

În acelaşi moment scoase din buzunar un teanc de bani şi îi puse pe masă. Adela îi luă, îi numără şi se închină:

– Mulţumesc, Doamne, pentru gândul cel bun pe care i l-ai dat, murmura râzând, deşi mare lucru nu mai pot face cu aceşti patru mii de lei. A trecut aproape un an de când i-am împrumutat şi valoarea lor s-a dus... Dar...

– Dacă Pia a întrerupt legătura cu mine...

– Eu, secătură? Tot eu sunt de vină?! Ce era să mai fac când ţi-a venit cea de a doua femeie cu copilu’ în braţe? Adela ştie!

– De ce n-ai stat acasă până am venit eu? Copilul nu este al meu. Tu ai crezut tot ce a spus ea? Mai sunt doi posibili taţi ai acestui copil şi Nina este nebună, nici nu prea ştie ce vorbeşte.

Pia începu să se mai calmeze şi să-şi schimbe mimica feţei. Auzea ce îi convenea.

– În fond, zise ea, pe un ton indiferent, nu prea mă interesează. Banii mei unde sunt? Pe ai mei i-ai adus?

– Mergi acasă să-i iei.

– Deci, interveni Adela, recunoşti că ţi-a dat banii pe care i-a luat în urma vânzării apartamentului?

– Sigur, doamnă Adela. Recunosc, cum să nu. Am banii acasă. Pia să vină să-i ia în prezenţa mamei mele, care ştie de ei.

– Merge şi Adela! sări Pia.

Adela, care se vedea salvată din situația mărturiei în faţa bibliei la tribunal, simţind că scăpase de un infern, de o mare corvoadă, zise încântată:

– Pia, dacă spune că îţi va da banii în prezenţa mamei lui, ce rost are să mai merg şi eu?

– Corect, doamnă Adela, corect! răspunse Marius, bucuros. Eu nu te-am dat afară din casă, Pia. De ce ai plecat?

Privit din acest punct de vedere, lucrurile stăteau în picioare şi dreptatea, cel puţin o jumătate din ea, era de partea lui. Pia nu a avut răbdare să-i ceară vreo explicaţie, dar nici el nu s-a străduit să o ofere prea curând.

– Te aştept ca să vii cu Andrei pe la mine.

Încă o mărinimie uriaşă în faţa căreia Pia s-a înmuiat de tot – deci îi spusese mamei lui despre Andrei...

– Când să vin? întrebă pe un ton aproape normal.

– Când vrei... Şi acum!

– Acum nu. După cum vezi, avem de lucru.

După alte amabilităţi schimbate, Marius plecă, spunând că se întoarce la ora cinci să o ia „acasă” pe Pia. Greu îşi ascunse aceasta emoţia şi bucuria după ce bărbatul zvelt, cu păr lung şi îngrijit, plecă. Zâmbetul îi reveni pe buze, lucra cu mai multă vervă şi până după-amiază finisă, cu zorzoanele adiacente cele două rochii de mireasă, ce erau în lucru pe la fete. Rezultatul – niște adevărate opere de artă.

O anunţă pe mama ei unde pleacă şi că va întârzia în acea seară. A doua zi veni la atelier de la Marius, foarte bine dispusă.

– Pia, eşti de nerecunoscut. De unde vii?

– De la Marius. Am rămas acolo la insistenţele lui şi ale mamei lui. Au fost foarte drăguţi cu mine, amândoi. Mi-a spus şi mama lui Marius că nu trebuia să plec. Măcar să-i fi spus ei. Ştie şi de Andrei şi nu este deloc supărată. A spus doar că-i pare rău că nu am avut eu încredere în ea. Că ea nu are nimic împotriva copilului şi să merg cu el pe acolo.

– Dar banii, Pia, i-ai luat?... Ţi i-a dat?

– Nu. Nu i-am luat dar sunt acolo în casă. Îi pot lua oricând.

– Şi tu ce mai aştepţi?

– Să vină scadenţa, să îi dăm lui Nedelcu. Nu?

– Da, dar era mai sigur dacă i-ai fi adus aici.

– Îi voi aduce luni.

Era sfârşit de săptămână. Colecţia mergea destul de bine, rochiile se finisau la termen, contractul era pe la jumătate efectuat.

Luna mai cu parfumul ei de liliac răspândea veselie, dragoste de viaţă şi speranţă. Rămase ca să închirieze un spaţiu pentru unul din weekend-urile de la începutul lunii iunie în vederea prezentării rochiilor de seară, de mireasă dar şi pret-a-porter. Cele două, Adela şi Pia, lucrau pe rupte zi-lumină, sâmbăta sau chiar duminica, orice era nevoie, fără a ţine cont că erau patron sau muncitor.

Luni, din următoarea săptămână, Pia nu veni deloc la serviciu. Adela era nedumerită. O aşteptă crezând că va întârzia, dădu telefon la mama ei, care îi spuse că este la Marius. Noul număr de telefon nu-l ştia şi nici să plece după ea nu-şi permitea deoarece pierdea timp. Încercă să se descurce dar nu o putea înlocui. Nu avea tehnica şi priceperea ei în materie de croitorie. A două zi, marţi, i-a spus că a fost la o nuntă cu Marius, să se mai distreze şi ea, că destul a muncit, şi că va recupera ziua în care a lipsit. Într-adevăr era în stare să recupereze. „Are dreptate. E tânără şi s-ar distra şi ea. Ce m-aş mai relaxa şi eu... sunt atât de obosită... cât mi-aş dori un concediu, măcar o săptămână. După ce facem prezentarea ne luăm toate o minivacanţă de o săptămână şi fiecare face ce doreşte!” se autoîncurajă Adela. Însă, în scurt timp, pentru Pia devenise obişnuinţă ca sâmbăta şi lunea să ni fie prezentă la atelier.

Data procesului referitor la banii datoraţi de Marius trecuse, fără ca Pia să-i dea curs. Ce rost mai avea acum dacă era cu iubitul şi cu banii în casă... Nu intrase în posesia lor, de fiecare dată spunea că atunci când vor trebui îi va avea. Lidia, grefiera, amânase procesul din precauţie.

Scadenţa datoriei către Nedelcu era peste o lună, prin urmare nu exista motiv să se impacienteze nimeni.

Colecţia era aproape gata. În jur de treizeci de rochii, compleuri şi fuste unicate, stăteau cuminţi pe umeraşe, atârnate de o bară, construită de Doru. Care mai de care, străluceau încărcate de paiete cusute cu mâna, de nasturi lucitori, de peticele cu diferite forme aplicate, inventate de Pia, buzunare şic sau alte decorațiuni le confereau personalitate. Nu erau două la fel. Rochii de seară cu decolteuri îndrăzneţe în faţă sau mai ales cu spatele gol, decolteuri ce treceau bine de talie, mulate sau prinse de corsete, întrecând talia de viespe. Rochii de mirese vaporoase, voluptoase concurând cu nimfele, mulate rafinat sau elegante doar prin lungime şi trene.

Strâmbaciu trecea mereu pentru a trage cu ochiul, ca cel ce nu poate dormi până nu ştie ce se întâmplă în ograda vecinului.

– Vă descurcaţi fetelor! spuse în una din zile, cu un ton din care se ivea puţină invidie.

– Muncim, Ion! răspunse Adela.

– Da. Dacă vă aveam eu pe amândouă... făceam minuni!...

– Ce spui tu?... replică Pia în zeflemea. Tu poţi să faci minuni doar pe spatele altora. Singur le poţi face?

– Gura aia a ta înţepată. Fac şi singur. Aţi fost vreodată în barul meu?

– Ne-ai invitat? glumi Adela.

– Uite vă invit acum!

– Acum avem treabă. Lasă, după prezentare...

– Succes! spuse omul şi plecă îngândurat.

Stabiliră data prezentării peste două săptămâni şi închiriară holul unui magazin din centru, destul de mare, prin concursul oferit de Rica Cosma. Holul avea intrare direct din trotuar. Era ideal. Nimeni nu putea trece pe acolo fără a-i sări în ochi prezentarea şi expoziţia ce aveau să fie făcute. Zilele se scurgeau repede, numărătoarea inversă începu. Adela avea emoţii mari. Le trebuiau vreo trei manechine. Una era o lucrătoare din atelier, una urma să fie sora Piei, care era tot înaltă şi arătoasă, dar mai trebuia una măcar. Adela îi propuse Piei, dar era mare nevoie de ea în culise, la îmbrăcat şi dezbrăcat.

– Mai găsesc eu. O să-i spun soră-mii să ia vreo colegă arătoasă. Le învăţ eu să meargă legănat, glumi femeia.

– Chiar aşa, că doar nu suntem „Casa Eliot”. Încercăm să ne facem şi noi cunoscute în oraş.

– Vom reuşi, Adela! Vei vedea! După asta vom face o prezentare la Bucureşti... apoi la Paris... visa Pia râzând.

În joia premergătoare prezentării Pia nu venise dimineaţa la atelier. În primă instanţă, Adela nu se impacientă deoarece mai întârzia ea câte o jumătate de oră, chiar o oră de când venea de la Marius. Uneori întârzia pentru că uda grădina. Însă trecură vreo trei ore, apoi încă două. Adela dădu telefon mamei ei, care-i spuse că nu ştia mai mult decât ea despre fiica sa.

– În ultimul timp vine rar pe la noi. Mai mult timp petreceţi dumneavoastră cu ea decât noi, auzi glasul femeii, cu un ton plin de amărăciune.

Adela sună, ca din întâmplare, pe Lidia.

– Da, doamna Adela.

– Doamna Lidia, ştiţi ceva de Pia? Nu am văzut-o azi, nu a venit la atelier.

– Precis nu ştiu, dar acum câteva zile când am vorbit cu ea, mi-a spus că vor pleca în Italia.

– În Italia?... întrebă rar, nedumerită Adela. Ce să facă acolo?

– Nu ştiu clar... să se distreze presupun. Ea cu Marius doreau mult să plece în Italia.

– Când... ziceau că pleacă? Mie nu mi-a spus nimic.

– Zicea că după ce veţi face o prezentare de modă sau cam aşa ceva. Când aveţi prezentarea? Pentru că vreau să vin şi eu.

– Sâmbătă, adică poimâine.

– Sper să nu fi plecat, adăugă Lidia.

Adelei îi căzu receptorul din mână. Nu ştia ce să facă: să meargă să o caute sau să-şi dea cu capul de pereţi. Se muşcă de încheietura mâinii până i se învineţi. Spre sfârşitul programului, spuse fetelor să pună lacătul pe uşă după ce plecau, se urcă în maşină şi porni către Stefăneşti. Aici totul era încuiat, un câine mare şi negru alerga de-a lungul curţii, pe lanţ, şi lătra cât îl ţineau puterile, cu un glas gros, înfricoșând pe oricine se apropia de poartă. Se ivi aceeaşi tanti Leana.

– Bună ziua! Mă mai cunoaşteţi?

– Sigur mamă... Nu eşti dumneata prietena lu’ Pia?

– Ba da. Ştiţi ceva de ea şi de Marius?

– Au plecat mamă. ...În Italia. Aseară. A venit cineva, i-a luat... şi au plecat, spunea femeia cu patos gesticulând la fiecare cuvânt, pentru a le da mai multă veridicitate. Într-o maşină maaare, au plecat... mai era unu' cu una care vorbea tare... şi aia era mai mult dezbrăcată, mamă, decât îmbrăcată.

– De unde ştiţi că au plecat în Italia?

– De la Maria, mama lu’ Marius. S-au dus să se distreze, auzi... Da’ dumneata ce treabă ai fi avut cu ea?

Adela nu mai auzi nimic. Spuse un „bună ziua” automat, se urcă în maşină şi plecă la atelier. Fetele nu mai erau. Singură, copleşită de furie, începu să trântească ce-i venea la îndemână, să dea cu pantofii în tot ce nimerea. Sparse vreo două ceşti de cafea cu farfurii cu tot, trânti o vază de podea din care florile se răspândiră jalnic pe jos, lovi cu picioarele în maşinile de cusut. Când obosi se aşeză pe scaun şi începu să plângă la început cu aceeaşi furie de care era stăpânită, apoi din ce în ce mai încet. Simţea nevoia să descarce de toate necazurile, toată oboseala acumulată în ultimul timp. Doru o găsi într-o stare deplorabilă, când intră în atelier. Se sperie:

– Adela, ce s-a întâmplat?

– Nimic, răspunse cu voce nervoasă femeia, doar că nu mai doresc nimic! Urăsc atelierul ăsta, urăsc croitoria, prezentarea de modă, iar pe Pia, dacă o prind, o omor cu mâna mea.

– De ce? Linişteşte-te şi spune-mi ce s-a întâmplat.

– Nimic. Pur şi simplu: m-a părăsit. A plecat în Italia să se distreze, acum când era cea mai mare nevoie de ea, aici.

Doru destul de mirat şi de afectat, cu greu reuşi să se stăpânească pentru a nu izbucni şi el. Ştia ce înseamnă pentru Adela acest lucru. Prezentarea era compromisă.

– Lasă că ne descurcăm noi şi fără ea... reuşi să mormăie, fără a fi sigur pe ce spune.

– Cum să ne descurcăm? Prezinţi tu moda, cumva? se răsti Adela şi la soţul ei.

– Ai dreptate, Adela. Simt că-ţi este foarte greu, că eşti într-o situaţie aproape fără ieşire şi eu nu pot să te ajut cu nimic. Admir puterea ta de muncă, voinţa şi priceperea, însă eu nu sunt decât un executant umil. Îmi pare atât de rău, draga mea...

– Lasă, lasă... Doru, se mai înmuie puţin Adela... Lasă, ştiu ce poţi să faci...

După ce se linişti, începu să strângă cioburile de pe jos şi florile. Doru o ajută tăcut, închiseră atelierul şi plecară acasă.

În zorii zilei următoare, după un duş fierbinte şi câteva ceasuri de somn, Adela puse lucrurile cap la cap şi se gândi: „Puteam să mă aştept... ce încredere să am eu în Pia? Ce, nu ştiam cine e? Şi dacă nu s-ar fi ivit idiotul ăla tocmai acum... influenţa lui asupra ei a fost mai mare decât a mea... e normal să fie aşa... el o duce la distracţie, eu la muncă silnică. Punct. Acum trebuie să văd ce a rămas de făcut.” Luă receptorul telefonului și formă un număr:

– Alo, Rina! ’Neaţa! Te-am trezit?

– Nu, tocmai am pus de cafea. Dar ce s-a întâmplat de eşti atât de matinală?

– Trebuie să vorbesc cu tine neapărat, acum. Nu e nimic grav, dar vreau să mă consult cu tine.

– Vino acum. În cât timp ajungi? Îţi fac cafea. Emil tocmai a plecat.

– În cincisprezece minute.

– Perfect!

Lui Doru, care urma să plece la serviciu, nu-i spuse nimic. Era prea supărată pentru a-i mai asculta consolările ieftine şi inutile. După ce-i explică Rinei Cosma cum stăteau lucrurile, aceasta veni cu o soluţie:

– În situația dată, Adela, zic să nu mai faci o prezentare, ci doar o expoziţie cu vânzare, pe timpul şi spaţiul închiriat. Aduc eu un vitrinier şi manechine din plastic, el va aranja marfa şi probabil, tu vei vinde. Punem şi nişte reclame cu adresa atelierului pentru a te găsi eventualii doritori. Nu te mai supăra. Lasă că aranjăm noi ceva. Era bine dacă aveai nişte cărţi de vizită.

– Rina, eşti o mană cerească pentru mine! Cărţile de vizită sunt comandate, merge Doru şi le ia azi de la tipografie.

– Mă bucur că te pot ajuta!

În ziua aceea de vineri, împreună cu fetele, împachetară confecţiile cât putură de bine, fără a le face cute, oricum aveau şi o maşină de călcat cu ele, şi le duseră cu „Dacia” Adelei la locul închiriat. Toată noaptea spre sâmbătă, Adela, Rina şi Doru, au ajutat vitrinierul spre a da farmec standului de prezentare a confecţiilor. Sâmbătă dimineaţa totul arăta perfect. Părea o lume a modei rafinate, lumini difuze scoteau decolteurile în relief, suporturile se învârteau lăsând un freamăt de culori şi străluciri elegante pe umeraşe.

Preţurile erau cele indicate de Rina:

– Lasă-le mai mari la început! Dacă vezi că nu se vând, le scazi. Dar, asta abia duminică seara.

Adelei îi mai veni inima la loc, începu să privească situația cu ceva optimism. Nu se mai gândea la Pia şi la prezentarea pe care o pregătiseră atât. Cumpărătorii, mai ales cumpărătoarele nu întârziau să apară. Se întâlni cu vechi colege care o felicitau pentru tenacitatea ei, pentru felul cum a ştiut să se debaraseze de munca plicticoasă la stat şi să facă ceva pe cont propriu. Una dintre ele o rugă să o ia şi pe ea în afacere, drept pentru care stabiliră să discute în mod serios, deoarece şi la întreprindere fiecare ţâţâia pentru scaunul său. Nu rămase nicio clipă singură. Explica, prezenta, făcea reclamă lucrurilor, împărţea cărţi de vizită. Nici nu ştia că este capabilă de aşa ceva. Trecu şi Lidia pe acolo, ocazie pentru Adela de a face cunoştinţă cu ea. Era o tipă extrem de elegantă, cu gusturi deosebite, frumoasă, dar nu din cale afară, mult machiată. Se cunoştea stilul Piei în îmbrăcămintea ei. Rămase mirată, dar nu foarte tare, ca şi când s-ar fi aşteptat la ceea ce aflase din convorbirea scurtă, purtată cu Adela. Schimbară câteva amabilităţi, îşi lăsară carte de vizită.

Vânzările curgeau destul de bine. Se despărţea greu, totuşi, de rochiile cărora le ştia fiecăreia mici detalii, mici istorii... Dar de bani avea nevoie acută.

Desigur, fără Strâmbaciu nu se putea. Se înfăţişă încă de sâmbătă dimineaţa, îmbăţoşat. Veni şi o felicită sincer pe Adela, cel puţin aşa părea, apoi intrase repede într-un rol, acela ca făcând parte din personalul prezentării.

– Unde-i Pia? întrebă nedumerit.

– Lasă că-ţi spun eu, altădată. Acum nu am timp, răspunse rece Adela.

Părea că expoziţia cu vânzare e o reuşită. Împărţi multe cărţi de vizită. Doru nu plecă o clipă din stand. Rina stătea atât cât îi permitea timpul. Cele trei croitorese se transformaseră în vânzătoare abile şi amabile. Spre sfârşitul zilei de duminică, Adela constată că se vându ceva mai mult de jumătate din marfă. Însă nu era suficient. Ea se aştepta să nu mai ducă nimic înapoi la atelier. Aşteptările erau vane. Nici pe departe nu putea să-şi achite datoria cu dobânda stabilită de lacomul Nedelcu.

Pentru a-şi putea vinde confecţiile rămase dar și pe cele viitoare, se hotărî să prelungească, măcar pentru sezonul estival, contractul de închiriere a standului din holul magazinului, contra unei sume de bani destul de convenabilă, însă fu nevoită să-şi angajeze o vânzătoare.

Vara era la început, iar forfota din oraş întărea speranţa Adelei că produsele sale îşi vor găsi stăpânele, la un preţ bun.

Va urma

[Corina Militaru]

Presimt ca Pia va reveni surazatoare si nevinovata... Imi place! 

(interevni Adela,)

Cu drag,

[Vasilisia Lazăr]

http://insemneculturale.ning.com/page/biblioteca-noastr

Felicitări și succes în continuare!