OROLOGII

[Exemplu de Titlu]

- Orologii care bat nebune! Orologii cinice! Îţi tulbură odihna tocmai când ai mai multă nevoie de ea. Au fost programate să ne fragmenteze cu sadism somnul. În timpul zilei, îmi place să le aud, fac parte din atmosfera oraşului meu; cu ele m-am născut, cu ele am crescut... Dar, în timpul nopţii, nu le mai suport sunetele. Sunt trei care bat ora şi pe toate trei le aud. Crede-mă, nu mai suport să le aud bătând în timpul nopţii!
Cel care m-a abordat astfel era un om între două vârste, cu părul lung, grizonat şi cam nepieptănat, cu barba mare şi cam neîngrijită. Blugii de pe el erau cam soioşi, la fel şi hanoracul verde, pe care-l îmbrăcase peste un tricou roşu şi cam ponosit. Pe cap purta un fes galben, care îi dădea un aer de individ destul de puţin preocupat de ţinuta lui, având alte lucruri, mai importante, la care să gândească.
- Mi-am pus antifoane pe urechi, dar n-am suportat să mă izolez fonic de lumea înconjurătoare, asta îmi crea o senzaţie de insecuritate. Am ajuns astfel să înţeleg handicapul celor care şi-au pierdut auzul. Totuşi există şi un avantaj în asta: orologiile nu le tulbură somnul.
Îl ascultam distrat pe omul care m-a abordat tocmai când unul din orologiile oraşului a bătut ora 12. S-a întâmplat să mă aşez pe banca pe care el stătea citind concentrat un ziar. Sunetul orologiului l-a deconectat brusc de la lectură şi mi s-a adresat direct, fără vreo introducere.
A scos o pipă dintr-un buzunar al hanoracului şi, din alt buzunar, o cutie cu tutun. Şi-a umplut pipa, a dat foc tutunului cu un chibrit şi a tras cu sete fumul, de parcă nu fumase de multă vreme, expirându-l apoi în rotocoale mari şi albe. În timp ce fuma, am observat că are ochii albaştri, cu priviri a căror intensitate se schimba repede și ciudat, facând ca expresia feţei lui să fie când blajină şi degajată, când aspră şi concentrată. "Ce bun erai de actor!" am zis în gând.
- Am urzit o conspiraţie împotriva orologiilor. Este o idee genială, pe care o voi pune în practică. Pe dumneata nu te irită muzica lor nocturnă?
- Nu sunt localnic, i-am răspuns zâmbindu-i cu amabilitate. Sunt venit cu treburi pe linie de serviciu. Am câteva nopţi dormite aici, dar, ca să fiu sincer, nu m-am simţit deranjat de sunetul ceasurilor.
- A, nu eşti de aici. Dar să stai de peste cincizeci de ani în oraş şi să le auzi noapte de noapte sunându-ţi în cap, nu mai poţi spune că nu te deranjează. Când sună toate odată, parcă nişte gornişti somnambuli ar da deşteptarea populaţiei inutil, numai ca să se afle în treabă. Bang, bang... Acelaşi sunet îngrozitor de monoton! Acelaşi sunet de peste cincizeci de ani...
- Dar... când aţi devenit sensibil la sunetele lor? l-am întrebat. Presupun că nu dintotdeauna v-au deranjat.
- Nu, nu dintotdeauna. Ai dreptate să presupui că ceva s-a întâmplat.
Aici s-a oprit şi privirea i-a alunecat în gol pentru câteva momente, după care, parcă amintindu-şi de pipă, a tras iar, cu sete, din ea.
- Da, ceva s-a întâmplat... a reluat el firul discuţiei. Eram un grup de prieteni, ne vedeam aproape zilnic. Unde crezi că se pot întâlni zilnic oameni cu profesii diferite, care lucrează în locuri diferite şi îşi rezervă o oră sau două din timpul zilei pentru a se întâlni cu prietenii?
- Bănuiesc că la o bere, undeva...
- Exact! Aveam o preocupare comună: literatura. Citeam mult şi scriam pe vremea aceea. Unul, înalt şi solid, poreclit Şapte, poet talentat, pleca în fiecare seară când gongurile băteau de şapte ori. Acum este in Elveţia, s-a stabilit acolo. Altul, arhitect de meserie, pleca odată cu Şapte fiindcă locuiau pe aceeaşi stradă, aproape unul de altul. Ăsta este în Spania acum. Altul, medic, a plecat în America. Doi s-au pensionat şi s-au mutat la ţară. S-a spart grupul nostru şi am rămas singur!
- Vă puteţi face alţi prieteni şi n-o să vă mai plictisiţi, am îndrăznit să-l sfătuiesc.
- Aşa e. Dar nu mai este cum era odată. Mă înţelegi? Ceva s-a schimbat iremediabil. Parcă şi timpul curge plictisit... Îmi lipseşte frumuseţea întâlnirilor cu ei. Şi mai este ceva: în grupul celor care scriam, era o femeie de care am fost foarte legat sufleteşte. A plecat şi ea! Când a plecat, orologiile au bătut de şapte ori. Era seară. Mi-a spus aşa: "Când voi reveni, ceasurile vor bate tot ora 7, p.m."
- Înţeleg că nopţile trec greu, cu insomnii, cu aşteptare... am îndrăznit să presupun.
- Da, o aşteptare zadarnică. Nu se întâmplă nimic!
- Totuşi spuneaţi că aţi urzit o conspiraţie. Asta nu vă umple nopţile?
- O, ba da! Eşti un om inteligent. În ultima lună, nopţile mele au fost pline. Am strâns de pe Internet mult material despre mecanismele orologiilor vechi şi l-am studiat cu multă atenţie. Am căutat să aflu şi istoricul montării lor în oraş. Documentarea teoretică nu este suficientă, trebuia neaparat să văd mecanismele, să le observ cu ochii mei funcţionarea, să fac unele măsurători. Am reuşit să ajung la două dintre ele. La primul, cel din Turnul central, am ajuns târându-mă 20 de metri printr-un canal prin care trec conductele de încălzire centrală. Apoi a trebuit să urc cu liftul, riscând să fiu depistat de agentul de pază. Am stat ore bune în faţa mecanismului şi am făcut toate măsurătorile necesare. A doua zi, am coborât cu liftul şi am ieşit firesc, pe uşa principală, fără să fiu întrebat ceva de cineva.
Aici s-a oprit şi a tras din nou, cu sete, din pipă.
- Şi la al doilea cum aţi ajuns? am întrebat, curios.
- Am cercetat locul şi am văzut că nu am acces subteran. Mi-a venit ideea să abordez o femeie de serviciu şi am aflat că nu este căsătorită. Ne-am întâlnit de câteva ori la ea acasă şi a fost de acord să mă ajute să ajung la ceasul din turn. A fost simplu, mi-a descuiat uşa încăperii în care se află mecanismul. Am observat şi acolo modul de funcţionare şi am făcut măsurătorile necesare.
- La ce vă folosesc aceste măsurători?
- Am conceput, în linii generale, un dispozitiv care să le oprească bătaia orei pentru o perioadă prestabilită. Eu am fost inginer militar şi mă pricep la mecanisme. Acum sunt pensionar. Mai trebuie să observ mecanismul din turnul spitalului vechi şi pot trece la realizarea practică a dispozitivului.
Incitat de această poveste, mi-a venit o idee năstruşnică...
- Şi v-aţi gândit cum o să ajungeţi la ceas? am îndrăznit să-l descos.
- Încă nu. Zilele astea o să cercetez locul.
- Dacă tot mi-aţi povestit despre conspiraţia asta interesantă, aţi accepta o sugestie?
- Cum să nu?! mi-a răspuns el firesc, şi asta mi-a dat curaj.
- Vă sugerez să intraţi ziua, pe baza unei legitimaţii. Să zicem că lucraţi la S.C. CRONOS S.R.L, firmă care asigură service-ul orologiului din turnul spitalului. Mai trebuie să purtaţi un combinezon pe care este scris numele firmei.
- Foarte interesant! a exclamat el şi privirea i-a trădat curiozitatea şi concentrarea. Dar cum fac rost de astea?
- Să zicem că vi le procur eu. Îmi trebuie doar o poză cu chipul dumneavoastră. Şi... ar mai fi o condiţie: să acceptaţi să vă însoţesc!
Omul a izbucnit în râs, cucerit de propunerea mea.
- Se aprobă condiţia! mi-a zis, încă râzând.
Simţeam deja gustul incitant al aventurii într-un oraş de provincie, în care nu mai fusesem şi în care trebuia să mai stau câteva zile. Ofeream consultanţă tehnică din partea Institutului care proiectase staţia de epurare a apei, staţie aflată în construcţie.
- Ok. Ne întâlnim peste două zile aici, tot pe la ora asta. Să aveţi asupra dumneavoastră o poză potrivită pentru legitimaţie. O să vedeţi că sunt un om de cuvânt!
- Eşti o apariţie providenţială pentru mine. În doi, lucrul merge mult mai uşor. La revedere!
Ne-am strâns mâinile cu căldură şi complicitate...

***

A doua zi, la biroul meu, pus la dispoziţie de firma care executa proiectul staţiei de epurare, am început să lucrez la calculator şi la imprimantă legitimaţia mea de ceasornicar. Imprimanta era performantă, având copiator şi scaner. Am constatat cât de uşor se pot falsifica actele. Am contactat pe un bun prieten, care era patronul unui atelier de confecţii şi l-am rugat să-mi facă şepcile şi combinezoanele, inscripţionate cu numele firmei fictive.
Inginerul pensionar a fost punctual la întâlnire. Am fost plăcut impresionat de noua lui înfăţisare: îşi tunsese părul şi barba şi era îmbrăcat îngrijit, aşa cum stătea bine unui om de condiţia lui. Mi-am imaginat că vechea vestimentaţie era cea cu care se târâse prin canalul lung de 20 de metri, care l-a dus în incinta Turnului central. Poza pe care mi-a adus-o arăta noua lui înfăţişare.
- Mâine sunt gata cu toate. Voi veni cu maşina de teren şi ne vom echipa în maşină. Tot pe la ora asta.
- E în regulă. Mâine va fi gata partea cea mai grea a operaţiunii. Pe urmă voi sta lejer în atelierul meu de la subsol şi voi meşteri dispozitivul.

***

În cursul după-amiezii, am mers cu maşina să iau combinezoanele şi şepcile. A doua zi, la birou, am făcut legitimaţia inginerului.
La ora stabilită, ne-am întâlnit şi ne-am echipat cu combinezoanele vişinii şi şepcile verzi. Observam ceva schimbat în atitudinea lui, nu mai părea pornit împotriva orologiilor. Avea înfăţişarea bonomă a unui om extrem de calm şi de echilibrat, şi asta m-a intrigat...
- A survenit vreo schimbare în planurile dumneavoastră? l-am întrebat în timp ce conduceam către spital.
- Ştii că ţi-am spus despre o femeie la care ţin foarte mult... mi-a răspuns.
- Da, cea care urma să se întoarcă la ora 7, p.m.
- Ei, bine, aseară, Ela a venit!
Am oprit maşina şi l-am privit cu multă bucurie, de parcă femeia aceea ar fi venit în viaţa mea.
- Nici nu ştiţi cât mă bucur! Aşteptarea dumneavoastră a luat sfârşit. De acum înainte, orologiile n-or să vă mai deranjeze.
- Aşa este. Dar am venit pentru a nu te lipsi de bucuria aventurii.
- Înţeleg. Dar mai multă bucurie mi-a făcut vestea pe care mi-aţi dat-o. Să ne oprim aici! Mâine plec din oraş. Vă las echipamentul, ca amintire a întâlnirii noastre. A fost un eveniment plăcut şi incitant în monotonia zilelor pe care le-am petrecut aici.
Am pornit maşina şi l-am lăsat pe inginer în locul de unde l-am luat. I-am dat cartea mea de vizită.
- Să aveţi grijă de Ela! i-am spus la despărţire.
- În cinstea întâlnirii noastre, merg până acasă îmbrăcat aşa, mi-a zis.
Amintiri...

 

[Sofia Sincă]

Bizar şi minunat. Proza ta Cosmin este adorabilă! Auzi colo ce şi-a pus în gând omul: să defecteze ceasurile. Desigur, duşmanul cel mai de temut al lui. De fapt... singurătatea era duşmanul lui, dar vezi, ea era adâncită de orologii grele care-i tot aminteau că trece timpul.

Cu deosebita plăcere a textului, Sofy!

[Corina Militaru]

Orologiile masoara timpul pierdut, adancesc singuratatea cu fiecare bataie.

Mi-a placut mult.

Cu prietenie,