O zi la locul de veci

[Grig Salvan]

      După ce treci pragul celor șaizeci de ani, cu fiecare an care trece, gândul că se apropie sfârșitul fatal te bate tot mai mult. Te oprești tot mai des din rutina zilei, încep să-ți treacă prin minte, pe nepusă masă, imagini macabre venind de nu știi unde, care-ți dau frisoane reci pe șira spinării, presimțiri negre și atacuri de panică, așa ca în preajma unui pericol iminent. Știi și simți pe undeva că „mult a fost, puțin a rămas”, că nu ești nemuritor (deși ai trăit mereu cu simțământul acesta până acum), că te pândește tot mai aproape, după colț, clipa în care gheara morții îți va rupe nemiloasă firul și-ți va stinge definitiv lumina, că vei urma și tu la numărătoare, implacabil și inexorabil, așa cum au urmat toți, dar absolut toți, de-a lungul timpului, fără scăpare.
      Alungi mereu gândurile sumbre care coboară asupra ta ca niște păsări negre din văzduh, dar acestea, obraznice și insistente, revin mereu pe capul tău. Nu te-a preocupat niciodată moartea și pregătirea pentru „viața de dincolo”, nu te-ai asigurat de un loc în „orașul etern” și de o „locuință” costisitoare, așa cum își fac cei mai mulți în ziua de azi...
      Dar azi te bate tot mai tare gândul că trebuie să-ți cauți și tu locul tău de veci, să nu te ia doamna cu coasa prin surprindere. Ți-ai luat o zi liberă de orice altă preocupare, o zi minunată de iulie, să ți-o petreci în cimitirul satului, să-ți cauți și tu, ca tot omul, un locșor de doi metri pătrați în care să-ți depui cândva „la păstrare, pentru eternitate”, trupul uzat și secătuit de viață.

      Urci cu greu coasta spre cimitirul de deasupra satului, parcă ai picioarele de plumb, suflarea șuierătoare și grea, privirea încețoșată de efort și de soare, trupul leoarcă de sudoare. Ajungi la porțile masive de fier, cu două cruci negre deasupra ca doi corbi amenințători. Deschizi una dintre porți, parcă fără hotărâre și fără vlagă, ea scârțâie straniu și te înfioară o teamă fără nume, deși e o dimineață însorită și veselă de vară, fremătând de viață.
     Și intri în orașul tăcut, cu locuințe de toate mărimile și formele, unele bogate și parcă sfidătoare, „iată cine am fost eu pe pământ!”, cu cruci somptuoase de marmură neagră ori albă, cu inscripții aurite ori argintate, cu litere elegante și îngerași drăgălași însoțind textele necrologice, altele sărăcăcioase, doar cu o cruce simplă și un mic strat de flori, iar unele doar cu iarbă și câteva flori de câmp, cu o cruce într-o rână sau chiar căzută la pământ și ștearsă de vremi.
      Treci agale printre morminte, citind numele fiecărui dispărut, dar mai cu seamă anii de pe cruci și calculezi iute în minte câte rotații ale Pământului în jurul Soarelui a prins fiecare dintre cei apăruți și apoi dispăruți de pe acest glob de tină, el însuși trecător.
      Te oprești tot mai des în fața fiecărui loc de veci, ți-amintești de unii, dar de cei mai mulți nu-ți amintești, numele lor nu-ți spune nimic, vremurile în care au viețuit fiind prea îndepărtate. Bate un vânt ușor dinspre vale, îl simți în păr și pe pielea înfierbântată și umedă, fluturându-ți cămașa largă, descheiată. Încă simți mângâierea vântului, încă vezi culorile vii ale zilei de iulie, încă simți în nări miresmele florilor și mirosul crud de iarbă strivită sub tălpi și te simți privilegiat de soartă când te uiți înspre pământ și te gândești că ei nu mai simt nimic și nici nu vor mai simți ceva în vecii vecilor.
      Te apropii de o cruce mai înaltă, cu o poză mare în mijloc și o inscripție neagră dedesubt: „Și eu am fost ca tine/ Și tu vei fi ca mine!”, care are darul de a te face să simți un fior din creștet până-n tălpi ca un curent electric, să ți se zburlească părul, atât cât mai ai și să ți se facă dintr-o dată frig, în ciuda căldurii de afară. Omul din poză te fixează cu o privire necruțătoare și parcă-l auzi vorbind aievea, parcă te vezi și pe tine devenit asemeni lui, făcând schimb de locuri cu cel de dincolo.
      Te scuturi ca de un vis urât și te grăbești să ieși dintre șirurile de morminte spre partea de sus, mai liberă, a cimitirului, unde ai să-ți găsești și tu un loc pe gustul tău, dacă se poate vorbi de un gust anume și de o preferință pentru un loc de veci.
      Te atrage ca un magnet un gorun masiv, drept și falnic, tocmai la marginea cimitirului, cu frunzișul foșnind, când mai tare, când mai slab, ca o șoaptă prelungă sub vântul ușor ce străbate culmea. Și ți-aduci pe loc aminte de versurile melancolice ale poetului Cezar Ivănescu: „bate vânt în pomul care/ lemn de cruce îmi va da/ mai îngăduie-l, săcure/ cât îi tremură frunza!/ mai îngăduie-l, săcure/ cât îi tremură frunza!” Și dintr-o dată te podidesc lacrimile încât nu mai vezi bine în jur și te așezi pe o lespede de mormânt, să nu cazi din picioare. Și repeți în gând, tânguitor, rugăciunea poetului: „mai îngăduie-l, săcure/ cât îi tremură frunza!”
      Din clipa aceea știi că acolo va fi locul tău unde-ți vei lăsa oasele pentru totdeauna. Iar din trupul stejarului falnic ți se va face crucea și sicriul. Parcă vezi și auzi cum vei vorbi cu meșterul tâmplar al satului: „Frate Ilie! Din stejarul ăsta ai să-mi croiești o cruce înaltă și un sicriu tare ca fierul, pe care să nu-l poată străbate viermii pământului în veci. Am să-ți plătesc bine încă de pe acum, ca să fiu sigur că-mi vei îndeplini dorința” Iar el, chefliu și mucalit cum îl știi, îți va răspunde zâmbind pe sub mustață: „Domnu', nu-mi dați banii de pe acum, că-i beau până atunci și nici nu puteți fi sigur că o să mă țin de cuvânt!” „Ba, știu că o să te ții de cuvânt, te știu de-o viață, întotdeauna te-ai ținut de cuvânt și n-ai să mă înșeli tocmai acum la sfârșit”.
      Și stai și te uiți cu ochii larg deschiși spre soarele coborât în amurg și te închipui asemeni soarelui, ajuns în amurgul tău, în curând soarele va scăpăta sub linia orizontului iar tu sub glia pământului. Și te uiți lung cu ochii înlăcrimați la coroana foșnitoare a gorunului din marginea cimitirului și iar îți răsună în gând, tânguitoare, litania poetului: „bate vânt în pomul care/ lemn de cruce îmi va da/ mai îngăduie-l, săcure/ cât îi tremură frunza/ mai îngăduie-l, săcure/ cât îi tremură frunza...”

[Vasilisia Lazăr]

Dumnezeule, ce text! M-a copleșit. Aceleași gânduri m-au măcinat de multe ori, doar că eu n-am deținut meșteșugul de a le pune așa frumos pe hârtie. Sau poate că n-am avut puterea. Am încercat mereu să mi le alung din minte, ca și când, dacă aș face asta, implacabilul nu s-ar mai produce. Felicitări pentru un text emoționant și bine scris!

[Grig Salvan]

Mă bucur mult, Vasilisia, că micul meu text de proză oarecum lirică și melancolică ți-a reținut atenția și te-ai regăsit într-un fel în el cu frământările sufletești atât de omenești până la urmă. Atât în poezie cât și în proză tema efemerității și trecerii inexorabile mă frământă dintotdeauna, dar mai cu seamă de când am trecut de culmea vieții și am început coborîșul implacabil și fără întoarcere.

Mulțumesc mult pentru popas, pentru confesiune și pentru cuvintele de apreciere! Seară bună!

Vasilisia Lazăr Grădinariu a spus :

Dumnezeule, ce text! M-a copleșit. Aceleași gânduri m-au măcinat de multe ori, doar că eu n-am deținut meșteșugul de a le pune așa frumos pe hârtie. Sau poate că n-am avut puterea. Am încercat mereu să mi le alung din minte, ca și când, dacă aș face asta, implacabilul nu s-ar mai produce. Felicitări pentru un text emoționant și bine scris!

[Ada Nemescu]

Am lăsat semn * Îmi place* pentru construcția fără cusur și puterea împletită cu pacea unui suflet echilibrat, nu resemnat!

Și nu în ultimul rând pentru descrieri uluitoare, versuri tulburătoare, trăiri sincere, curate, nesofisticate...

Ador felul acesta de a scrie, direct, de o simplitate elegantă  ca un port de duminică pe un trup crud de fată...

Felicitări, dragă prietene, Grig...

aDa nemescu 

[Grig Salvan]

Mulțumesc, Ada, pentru trecere și semn, pentru aprecierile ample și prietenie! O zi frumoasă de iunie îți doresc!

Ada Nemescu a spus :

Am lăsat semn * Îmi place* pentru construcția fără cusur și puterea împletită cu pacea unui suflet echilibrat, nu resemnat!

Și nu în ultimul rând pentru descrieri uluitoare, versuri tulburătoare, trăiri sincere, curate, nesofisticate...

Ador felul acesta de a scrie, direct, de o simplitate elegantă  ca un port de duminică pe un trup crud de fată...

Felicitări, dragă prietene, Grig...

aDa nemescu 

[Nuta Craciun]

Da, cuvinte scrise cu suflet și har.

Cam pesimiste, e adevărat, căci în toamna vieții te mai pot bântui și altfel de gânduri mai vesele, zic și eu, deși recunosc că și mie îmi dau târcoale. :) 

Text cursiv, emoții și situații cu care te poți ușor indentifica, bine conduse din condei. 

[Grig Salvan]

Mulțumesc, Nuța Crăciun, pentru lectură și aprecieri! Vrem-nu vrem, „vine o zi”, cum zice și cântecul. Iar de la o vreme nu poți evita gândurile pesimiste și nici „pregătirea sufletească” pentru acea zi. Cred că starea personajului din text e una universală, la un moment dat probabil că toți suntem încercați de astfel de „gânduri negre”...

Nuta Craciun a spus :

Da, cuvinte scrise cu suflet și har.

Cam pesimiste, e adevărat, căci în toamna vieții te mai pot bântui și altfel de gânduri mai vesele, zic și eu, deși recunosc că și mie îmi dau târcoale. :) 

Text cursiv, emoții și situații cu care te poți ușor indentifica, bine conduse din condei. 

[Mihaela Claudia]

Așa cum v-ați văzut  făcând schimb de locuri cu omul din poză, așa am făcut eu schimb de gânduri cu dumneavoastră. M-am văzut împingând poarta care scârțâie straniu și trecând pe alei tăcute, urmărită de umbre cu priviri necruțătoare. Astfel de gânduri m-au bântuit ades dar le-am alungat întotdeauna. Si atata vreme cât  ,,încă simți în nări miresmele florilor și mirosul crud de iarbă strivită sub tălpi,, trebuiesc alungate! Cu toate că, uite ce proză grozavă au zămislit! Felicitări! Intotdeauna v-am citit cu plăcere.

[Grig Salvan]

Mulțumesc mult, Mihaela Claudia, pentru vizită, lectură și comentariu. Și pentru aprecieri! Și da, sunt întru totul de acord că, deși rațional și emoțional suntem încercați de asemenea gânduri și sentimente, totuși avem un fel de datorie sacră față de viață să trăim cu maximă intensitate clipele, atâtea câte ne sunt date nouă pe pământ. Fără prea multe lamentări și întristări, dar care sunt, până la urmă, și ele pur omenești și din descărcarea lor în cuvânt pot rezulta și astfel de texte. O zi frumoasă îți doresc!

Mihaela Claudia a spus :

Așa cum v-ați văzut  făcând schimb de locuri cu omul din poză, așa am făcut eu schimb de gânduri cu dumneavoastră. M-am văzut împingând poarta care scârțâie straniu și trecând pe alei tăcute, urmărită de umbre cu priviri necruțătoare. Astfel de gânduri m-au bântuit ades dar le-am alungat întotdeauna. Si atata vreme cât  ,,încă simți în nări miresmele florilor și mirosul crud de iarbă strivită sub tălpi,, trebuiesc alungate! Cu toate că, uite ce proză grozavă au zămislit! Felicitări! Intotdeauna v-am citit cu plăcere.