Tina coborâse în acea zi înspre țărm, în căutarea lui Miron, luând-o de-a dreptul spre islaz, pe acolo pe unde oamenii din cătunul lor pășteau vitele. Drumeagul spre mare tăia câmpul plin de scaieți, înconjurând stâncile aflate la stânga cătunului. De fapt, de acolo, din stânga cătunului, începea și malul abrupt de pământ, sub care stâncile masive blocau înaintarea apelor mării către uscat. Acolo, pe țărm, îl știa pe fratele ei mai mare, lucrând de zor la barca moșului Luca. Ori de câte ori venea aici, lumea unui basm, ca în cele spuse de moș Luca în unele seri celor doi copii, se cobora la picioarele ei. Se apropiase atât de mult, că numai să fi vrut să întindă ea mâna şi palma ei micuţă ar fi atins apa. Miron era doar cu cinci ani mai mare decât Tina, care împlinise de curând zece ani, și îi promisese că o va lua cu el pe mare îndată ce barca va fi gata. Tina pricepuse că promisese și el, așa, să spună ceva, ori chiar ținuse s-o facă pe zmeul, dar mai știa că Miron nu plecase niciodată singur pe mare și fără moș Luca, bolnav și țintuit la pat, slabă nădejde să se ţină de cuvânt. Ajunsă pe țărm, Tina se furișă în spatele frățiorului ei cu paşi de felină și un surâs de copilă ștrengară îi destinse obrăjorii. Și asta pentru că fratele ei arăta nostim în veșmintele acelea de lucru, cu ochii lui negri şi părul ca abanosul, cârlionţat, îmbâcsit de alge, smoală şi iarbă de mare, în care luceau câteva pete de ulei şi catran peste firele de bumbac şi câlţi, resturi din acele materiale pe care le folosea la călăfătuit, dat cu smoală şi uns cu ceară pântecul burduhănos al bărcii. Faţa îi era copilăroasă, cu un năsuc nostim, ştampilat în vârf de puţin catran. Obrajii pătaţi şi ei de aceeaşi unsoare lăsau să se zărească pielea neînvăţată cu transpiraţia, dar tăbăcită de sarea mării. Subţirel la trup, înăltuţ, cu pantaloni ştrengăreşti trei sferturi cârpiţi pe alocuri, dar murdari şi ei de alge şi catran, cu un tricou decolorat, îngălbenit pe anumite porţiuni expuse mai mult razelor fierbinţi ale soarelui, acest băieţaş făcea imaginea unui spiriduş în carne şi oase. Tina privi în tăcere cum el lucra de zor. Băiatul ţinea în mâinile sale o unealtă scurtă, plată şi îndoită, ca o gheară, cu tăiş ascuţit şi cu mişcări repezi o trecea înainte-înapoi de-a lungul coastelor ce constituiau chila bărcii; mai ales împotriva vegetaţiei care se depusese pe coca bărcii folosea această unealtă. Făcea cu migală toate astea, îndepărtând un strat dur, colţuros din scoici micuţe, nisip pietrificat, alge şi altă murdărie depusă neuniform pe acel pântec înnegrit al ambarcațiunii ce părea o vietate uriaşă pe lângă făptura lui firavă. Însă Miron îşi vedea de îndeletnicirea lui neobosită şi nu părea a fi observat că, de undeva din spate, cineva îşi fixase de o vreme privirile asupra lui, cu o uimire tot mai crescândă. Se opri din lucru şi se întoarse brusc, arătându-se surprins, doar când fata scoase un mic oftat. Săgeţile din ochii lui negri străpunseră imaginea copilei-fluture din spatele lui și privi îngrijorat spre surioara lui. Soarele începuse să salte deasupra valurilor, acolo în nemărginirea lumilor, ca o corabie prinsă de furtuni primejdioase. Pe luciul apelor, din depărtări, apărură siluetele bărcilor de pescari care se întorceau către ţărm. Făcându-le cu mâna, băiatul îşi desprinse picioarele din apa sărată îmbâcsită de alge şi murdăria pe care o îndepărtase prin truda sa şi porni spre uscat. Aruncă necăjit unealta de raşchetat şi dalta de călăfătuit în nisipul zglonţuros şi se lăsă jos, cu genunchii aduşi spre inimă şi  bărbia în piept, dinaintea Tinei.

          – Te-a trimis moș Luca? întrebă șoptit.

          – E cu mătușa Evdochia, i-a adus niște supă. Mă gândeam că poate vrei să vii acasă să mănânci. Dar dacă ai treabă, eu te las. Să nu zici că nu ți-am spus. Și Tina se ridică de jos, fugi înspre mal, tot dând din mâini asemeni unui fluture. Miron rămase tot pe țărm, pe genunchi, privind în urma ei. În această poziţie îl găsiră și pescarii când se apropiară de mal, pregătiți să tragă bărcile cu prăzi bogate la țărm. Nu-i privea, dar îi simţea cum veneau, alunecând, trişti şi obosiţi, cu bărbi mari smolite de gelatina peştelui capturat, puţind a peşte, cu mâinile noduroase, murdare și încremenite, pe lopeţile ridicate deasupra apei, în aşteptarea clipei când aveau să-şi acosteze bărcile la ţărm. „Ah, dacă moş Luca n-ar fi căzut bolnav la pat, poate acum, cine ştie, ne-am fi întors și noi cu barca plină de peşte”, gândi băiatul. Oftă adânc după zilele de vară când moş Luca era încă în putere, nu ca acum, pradă bolii ce-l ţintuia în căsuţa aceea  coşcovită. În vremurile bune se sculau amândoi înainte de revărsatul zorilor. Bătrânul căra lopeţile pe umeri, iar băiatul ducea colacul cu carmace, undiţele şi cutiile cu momeală. Pătrunzând în răcoarea dimineţii, începea să tremure, dar știa că alături de bătrân avea să tragă şi el la vâsle şi să se încălzească.

          Miron și surioara lui fuseseră crescuți, încă de mici, în magherniţa bătrânului şi, întrucât numai pe el îl aveau, îl iubeau neţărmurit. Ştiau că moşul era tatăl mamei lor. După ce o născuse pe Tina, când băiatul avea cam șase-șapte ani, mama lor se prăpădise. Tatăl lui murise ceva mai înainte, când Miron avea doi ani.  Se  infectase de la o tăietură și de aici i se trăsese sfârşitul, apoi, la nici un an de la moartea tatălui, maică-sa fugise cu altul. Pe el îl lăsase la moș Luca, dar într-o zi moș Luca s-a pomenit cu femeia la ușă. O avea pe Tina în brațe, între scutece. Fusese o istorie încâlcită şi povestea asta, numai bătrânul îi ştia taina, dar o păstrase poate pentru mai târziu, când va veni vremea să le-o spună şi lor. Aşa cum era viața asta, fără de părinți, lui Miron îi plăcea traiul alături de moș Luca. Se bucura nespus când vedea peştii zăcând la pupa bărcii și în bătaia soarelui, așa solzoşi, aurii, argintii, cu ochii sticloşi, încremeniţi, gata să-şi dea duhul, izbind cu cozile masive în coastele bărcii. Se minuna când bătrânul trăgea cu atâta îndemânare carmacele, scoţând din adâncuri guvizi uriaşi, calcani, limbă de mare, sau îndepărta din cârlige, cu ţepuşele căngii, pisicile de mare.

          – Într-o bună zi o să-ți iau locul în barcă, ai să vezi ! se entuziasma băiatul. Dar pescar ca dumneata nu-i în tot cătunul, rostea imediat o vorbă care îi făcea plăcere bătrânului!

          Erau zile când nu prindeau mai nimic. Atunci deveneau tăcuţi. Pe moş îl apăsa în clipele acelea resemnarea şi nu-şi mai ridica fruntea când se întorceau către casă. Pufoaica lui cârpită cam peste tot, roasă şi albită de sare, mai decolorată în zona umerilor, subţiată și pe la coate, îl împovăra cu câţiva ani în plus peste cei şaptezeci. Alungă imaginea, care-i venise pe neașteptate, așa cum alungi un țânțar cu mâna, strânse apoi sculele și cu traista în spinare, Miron urcă poteca spre cătunul pescăresc. Când ajunse în pragul căsuţei vechi, bătrânul îl întâmpină stând aşezat pe scăunelul de brad, dinaintea plitei în care trosneau câteva vreascuri şi nu cum îl găsea de obicei, în pătucul de scânduri, pe salteaua umplută cu iarbă de mare, adeseori cu ochii larg deschişi privind în tavan și cu un fel de surâs forțat întipărit pe chipul brăzdat de ani.

          – Ai venit?! Vezi că ai mâncarea pe sobă. Tina s-a dus la mătușa Evdochia să pună împreună, pe ouă, o cloșcă.

          – Mâine o dau gata și pot să ies cu ea pe mare. Nu luase în seamă ce îi spusese moș Luca, băiatul se gândea tot la ale lui. O să vezi cum o să mă întorc din larg cu pește, o să vezi, moș Luca!

          Bătrânul îşi simţi trupul zvâcnind înainte, dar nu-şi arătă zbuciumul. Scormoni cu un capăt de vreasc jarul în plită și părea să nu fi băgat în seamă vorbele băiatului. Apoi duse doar palma cu degetele răsfirate spre buzele băiatului, cu gând să-i oprească durerea şi freamătul.

           – Numai Dumnezeu ştie, copile! Dar încă n-a venit timpul, trebuie să mai crești pentru a ieși singur în larg. Bucură-te de tinerețea ta! Scap eu și de boala asta ca o povară pentru mine...

          Lumina candelei devenise tot mai palidă, semn că seul era pe sfârşite. Moş Luca se ridică încet, cu trupul încă şubred. Şi poate s-ar fi prăbuşit dacă nu ar fi fost sprijinit la timp de băiat şi dus pe patul cu saltea umplută cu iarbă de mare. Vorbise ceva mai mult după o săptămână de zile de când era ţintuit la pat, iar în tot acel timp Tina îl hrănise cu te miri ce, că în afară de o cană de apă şi cât să saturi o vrabie, el nu voise să pună în gură. În casa lui moş Luca mai intra, când și când, mătușa Evdochia, de le aducea câte o strachină cu borş de peşte şi un boţ de mămăligă, dar şi acestea se răceau, uitate lângă patul lui.

          – O să ies de unul singur cu barca, o să vezi! repetă ca pentru sine Miron, trebuie să fac încercarea asta de unul singur...

          Bătrânul se răsuci pe loc, în aşternut, mormăind ca pentru sine:

          – Ce o să fac, doar nu m-oi certa acum cu tine? Vezi că se lasă și ceaţa pe mare. Apoi, ridicând privirea spre fereastră, ascultă în depărtare ţipătul pescăruşilor care se roteau jos la ţărm:

          – Poate că o să fie şi furtună pe mare. Auzi pescăruşii?

          – Ştiu eu că doar vrei să mă sperii. Am mai început şi eu să ghicesc semnele de pe mare, ai uitat? Dar nu mai avea cine să-l asculte, fiindcă nu peste mult timp băiatul îi auzi sforăitul molcom, semn că pacea și timpul somnului se furişase în trupul bătrânului.

           A doua zi, când se trezi moș Luca, Miron nu mai era în așternuturi. Tina credea că fratele ei s-a dus pe la mătușa Evdochia. „Am să trec și pe la dânsa!”, atât îi spusese. Și cu gândul că se va ţine de cuvânt plecase el liniştit, în ziua aceea, de acasă şi acolo, pe ţărm, unde îşi lăsase ancorată barca, se pusese mai cu sârg să-şi termine treaba, ca să-şi bucure sufletul când avea să-şi vadă minunea înfruntând marea. Ceaţa părea a se risipi în curând, moş Luca se temuse fără niciun temei, pesemne. Doar pescăruşii ţipători ademeneau în rotocoale, pe deasupra valurilor, bancurile cu peşti. Soarele răzbise de-o suliţă deasupra orizontului şi Miron pregăti barca de pus pe apă. Simţea nisipul ţărmului, care la  început fusese rece pentru picioarele lui goale, cum începe să se încălzească. Pescăruşii se puseseră pe ţipat deasupra mării şi o pasăre de noapte se făcu auzită, pesemne de undeva, de pe un horn de casă, din cătun. Apa clipocea, pleosc-pleosc, în burduful bărcii, imitând glasul lui moș Luca: „ceață... ceață...” Mânuind lopețile legate în strapazane ieși în larg. Trecuse deja de stâncile din stânga malului înalt, iar satul pescarilor aproape că nici nu se mai zărea. În stânga, mult în depărtare, zări pintenul stâncos al ţărmului, obturând orizontul. „Cred că am învățat lângă moș Luca să-mi înving teama şi să nu-mi fie frică dacă are să vină furtuna”, mormăi Miron. Era chiar bucuros că scosese barca pe mare şi poate că zilele următoare, își zicea, își va putea ține și promisiunea față de Tina.

          Stoluri de pescăruşi veneau ţipând dinspre larg, în zborul lor mult prea jos, cât mai aproape de crestele valurilor înspumate. Alunecau grăbiţi, agitaţi, atingând cu aripile câte un val mai înalt. Strigătul lor strident părea să anunţe celor de pe ţărm că ceva neprevăzut urma să se apropie. „Poate să vină, oare, furtuna?” Și Miron privi cerul, dar nu erau acolo semne. În cele din urmă a ieșit atât de departe în larg, încât nu mai zărea nici țărmul.

          Băiatul strânse, tot mai ferm, în palmele late, încercate, mânerul lopeților, dar tot timpul era cu privirea aţintită departe, spre larg. „Dacă e să gustăm şi din ciorba iadului, atunci să te văd băiete?”, auzi o voce din interior. Liniștea aceasta aparentă, care de cele mai multe ori prevestește furtuna (știa asta de la moș Luca), putea fi mai îngrozitoare decât furtuna, dacă nu știai cum să te ții tare și să-ți păstrezi calmul.

          – Suflă, suflă turbato! O să-ţi frângi tu gâtul, odată şi odată!

          Strigase cu voce tare și chiar se miră de curajul lui, dar nimeni nu-l auzea. „Toate ca toate, trebuie să-mi înving spaima”, își zise. Un val izbi dinspre babord și barca se înclină. Văzu și el cum se scufundă până aproape de nivelul strapazanelor, dar stăpâni lopețile și îşi asigură pentru moment linia de plutire. Barca însă, săltată ca un fir de trestie pe valul acela, cădea apoi în gol ca un bolovan. Băiatul realiză că izbitura fusese groaznică, dar el se încleștă bine de lopeți și nu lăsă valul următor să îl izbească cu putere, când de un bord, când de celălalt. Miron scoase un strigăt disperat de ajutor. Dar nu avea cui să i-l ceară; și cum barca continua să se hâțâne ca un leagăn și el încerca din răsputeri să nu fie aruncat când într-o parte când în cealaltă, înțelese că toată încrederea îi era în mânuitul ramelor. La un moment dat auzi și un vuiet surd, venit ca din adâncuri, și o secundă rămase suspendat în văzduh, apoi, când barca căzu în gol, se prăvăli cu zgomot pe fundul ei. Se lovi un pic la cap, dar își reveni imediat și își reluă, repede, locul la rame. Nu pentru mult timp, însă, fiindcă îl apucă tremuratul. Trase lopețile din strânsoarea strapazanelor și le puse pe fundul bărcii şi se ghemui instinctiv pe fundul ei. „De ce mi-o fi așa frig? Unde o fi țărmul ăla?”...

          Mai prinsese cu moș Luca o furtună la fel de urâtă, una care-i istovise şi-i aruncase cu toată dârzenia trupurilor lor încercate, până aproape de ţărm, între stâncile prăvălite. Norii vineţii, alburii, răsucindu-se ameninţători, cât mai jos înspre ape, îi luase și atunci prin surprindere; atât de rapid se petrecuse totul, încât nu mai avuseseră timp să se pregătească de ce era mai rău. Când hula şi urgia valurilor îi surprinseseră în larg, Miron încercase din răsputeri să mânuiască ramele bărcii, luptându-se cu forţa apelor şi furia mării pentru a încerca să menţină prova perpendicular pe direcţia crestei înspumate a apei. Și atunci se năpusti valul ca un ciocan pneumatic asupra coastelor firave ale bărcii. Fiind prea plăpând, îl ajutase și sfătuise moș Luca, dar acum era de unul singur. Când își mai reveni, cerul era vinețiu, se întunecase şi pe mare. Căută stelele, dar ele încă nu se zăreau. Îl învățase moș Luca semnele de orientare pe mare. De la roțile din spate ale Carului Mare trebuia doar să tragă o linie dreaptă și cam la de cinci ori distanța dintre roți avea să dea peste Steaua Polară. „Steaua Polară nu se mișcă niciodată de la locul ei de pe cer”, îi spusese moș Luca. Cu fața spre ea, direcția spre orizont arăta nordul, iar invers, în spatele lui trebuia să fie sudul. Moș Luca îl mai învățase că pe timp de iarnă avea să afle punctele cardinale după cum luna era în faza de pătrar, că acolo e sudul, sau când e lună plină, acolo se găsea estul. Dar de unde să ia el luna acum? Nici lună și nici stele. Potrivi lopețile la locul lor și continuă să vâslească cu încredere că direcția spre care înainta îl va aduce către țărm, înapoi de unde plecase. Începu să se roage și asta îi făcu, o vreme, bine. Simțea marea ca pe o ființă cu care trebuia să se lupte cu îndârjire. „Mă bat cu tine până o să te înving!”, repeta după fiecare rugăciune făcută. Dacă ar fi fost pe uscat, s-ar fi orientat după intrările păsărilor în cuib, întotdeauna își fac apariţia dinspre sud, așa îi spusese moș Luca. Un fulger, ceva mai departe, despică apele și la câteva secunde se auzi și tunetul. Apoi  fulgerele și tunetele se făcură tot mai vizibile. O altă lumină puternică care urmă unui fulger căzut ceva mai aproape îi dezvălui, mult în față, stâncile. „Sunt mult în stânga cătunului”, gândi el, şi parcă auzea bătând cu aripile, aerul, o  pasăre. Nu putea să o vadă din cauza ploii care începu să cadă pe neașteptate. „Asta mai lipsea!”, murmură el. În cele din urmă zări pescărușii care zburau dând roată și cârâind deasupra hăului stârnit de valurile ce izbeau, cu forță, stâncile. Cârmi barca spre stânga, spre locul acela unde acostau pescarii, de fel. Ploaia continua să răpăie într-o nouă și intensă cavalcadă și asta îi făcea, spre mirarea lui, ceva mai bine, poate şi pentru că se iviră zorii dimineții. Pe țărm deja zărise rochia îmbibată de ploaie a Tinei. Îl văzuse și ea și îi făcea cu mâna. Furtuna îi smulgea rochia, dar ea continua să și-o aducă înapoi cu o mână, în timp ce cu cealaltă îi făcea semne disperate. Când trase la țărm, își simți picioarele țintuite, ca de plumb, dar reuși să iasă din barcă, să arunce parâma pe mal și să o amareze de cârligul dalei de ciment. Tina îi sări înainte și îi căzu la picioare, plângând:

          – Știam că ai să izbutești ! Moș Luca, în genunchi, s-a rugat toată noaptea dinaintea candelei aprinse la icoană. M-am speriat tare, Miroane! Am crezut că n-are să se mai ridice, dar când mi-a pus mâna pe creștet, am știut că o să fie bine. Mi-a zis : „L-am auzit, Tina, așa mi-a vorbit El: Bucură-te, Luca! Fiul tău era pierdut și s-a întors !>> Du-te, Tina, du-te să-i ieși înainte lui Miron și să vă întoarceți împreună !”, așa mi-a zis. Atunci am știut că ai trecut încercarea. Hai, frățioare, ne așteaptă!

          Miron stătea încă pironit lângă cârligul de care legase barca, se uita la Tina, surioara lui, ivită ca o providență acolo și i se părea că marea îi privea și ea și i se închina zeului ei. N-a zis nimic, doar și-a luat surioara de mână și au pornit, prin ploaia rece, către casă. Moș Luca îi aștepta, stând neclintit, la fereastră. Miron îi auzi doar strigătul grav, a mustrare, înghițit apoi de răpăielile ploii.   

Vizualizări: 87

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Ooo, Doamne, ce emoții am avut! De pe la jumătatea lecturii, deja mi se pusese un gol în stomac, apoi îmi pierdusem deja speranța. Acum, că s-a terminat totul cu bine, am simțit nevoia să trag adânc aer în piept și să respir apoi ușurată. Sunteți un povestitor desăvârșit, domnule Cicu! O poveste despre supraviețuire, atât de bine scrisă! Când locuiești într-o zonă izolată precum canalele Dunării, supraviețuirea e principala țintă, iar hrana și sănătatea devin lucrurile cele mai importante din lume. Oamenii Deltei poartă riduri adânci. De la vânturi tăioase, de la soare, de la băutură, de la tutun prost, și mai apoi de la vârstă. Oamenii Deltei sunt sătui până peste cap de pește – atât de sătui încât pescuiesc de nevoie și ce nu folosesc aruncă la animale, și ele sătule de pește. Dar oamenii Deltei știu că tot la pescuit ajung în final. Viața e grea în Deltă. Fără apă curentă, fără electricitate. Barca e singurul mijloc de acces la o fărâmă de civilizație. Zilele se scurg lent și nimic nu tulbură ritmul canalelor – nici vântul tăios, nici razele printre crengile copacilor, nici șacalii, nici caii sălbatici, nici răsăriturile spectaculoase de soare. Nici măcar turiștii. Oamenii Deltei așteaptă blazați ziua de mâine care nu le va aduce nimic nou, dar pe care ei trebuie să o treacă într-un fel sau altul... 

Ne-ați adus aici o fărâmă din viața lor grea. Și vă mulțumesc pentru asta! O proză de nota 10.

Prețuire!

Vasilisia: Mi-am dat seama că singurul arbitru între poet şi lume este Dumnezeu. Un Dumnezeu în care n-am crezut când eram copil. Și cum?- mi-am zis: pot crede acum în EL? Aș fi vrut ca dilema aceasta să mi-o dea scrisul. Întrucât scrisul este cea mai însingurată meserie din lume. Şi cea mai grea. Pentru că, uitat în această pustiitoare singurătate, la masa lui de scris, scriitorul chiar moare cu fiecare cuvânt scris și dacă Dumnezeu chiar există, îl va salva. Amintești, aici, de viața de „ocnă” a celor din Delta Dunării și mi-am amintit fără să vreau de o frază dintr-un autor drag mie: în „Caietul de vise” (din „Un om norocos” a lui Octavian Paler), autorul se pomenește că, povestind viața sa, unui necunoscut, acesta îi spune după un moment de tăcere: „Povestește mai departe... altfel vei muri”. Dacă nu ne așezăm la masa de scris cu gândul acesta, atunci „la ce bun poezia/povestea în vremuri de răstriște?”

o poveste despre cum un baiat devine barbat! ce frumos! 

Chris: când ai petrecut adolescența pe malul mării, tabloul acesta e ca jurământul lui Pip din „Marile speranțe” a lui Dickens (Pip îl făcea Estelei); eu i-am jurat mării că îmi voi scrie povestea „scrisă” acolo. Salutări!

Chris a spus :

o poveste despre cum un baiat devine barbat! ce frumos! 

O „încercare” palpitantă, o aventură care curge lin, într-o proză fără cusur, care merită citită și aplaudată. Felicitări!

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

conducere site redacție

FONDATORI

ION LAZĂR da COZA - scriitor

VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR

ADMINISTRATORI-EDITORI

SOFIA SINCĂ - prozatoare

GABRIELA RAUCĂ - poetă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR

AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare

ADA NEMESCU - poetă

MIHAELA POPA - poetă

CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ

PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor

BOLACHE ALEXANDRU - poet

MIHAI KATIN - poet

GRIG SALVAN - prozator, cantautor

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru anul trecut au donat:

Gabriela Raucă - 400 Euro

Monica Pester - 600 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

***

Pentru acest an au donat:

Maria Chindea - 200 Lei

Monica Pester - 300 Lei

important!

Comentându-i pe alții, vom fi, la rându-ne, comentați.

Așa-i într-un cenaclu.

Activitatea Recentă

Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog A plouat azi noapte cu găleata a utilizatorului Maria Mitea
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog A plouat azi noapte cu găleata a lui Maria Mitea
cu 1 oră în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Fluturii din glas a utilizatorului Dumitru Mocanu
cu 2 ore în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Zădărnicie a utilizatorului Alina Ilie
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog Când Dumnezeu se plimbă prin oameni a lui Maria Mitea
cu 2 ore în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Când Dumnezeu se plimbă prin oameni a utilizatorului Maria Mitea
cu 2 ore în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog domnișoara laura a utilizatorului petrut dan
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog domnișoara laura a lui petrut dan
cu 3 ore în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Detritus a utilizatorului Amanda Spulber
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog Detritus a lui Amanda Spulber
cu 3 ore în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Să nu mă ierţi a utilizatorului Mihai Katin
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog Să nu mă ierţi a lui Mihai Katin
cu 3 ore în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog pasul tău a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog pasul tău a lui Stanescu Valentin
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Dozescu Adelina îi place postarea pe blog Confesiune a lui Dozescu Adelina
cu 15 ore în urmă
Dozescu Adelina a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Liniștea a utilizatorului Dozescu Adelina
cu 22 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog fânarul cu flori în lucernă a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 22 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Liniștea a utilizatorului Dozescu Adelina
cu 22 ore în urmă
Ada Nemescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog iubirea unui bonsai în infraroșu cu luna și lumânări pentru mama a utilizatorului petrut dan
ieri
Ada Nemescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog S-a dat în vileag tăcerea a utilizatorului Ada Nemescu
ieri

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor