Străbătu turnul, apoi coborî treptele din piatră care duceau la o ușă cu gratii unde slujeau străjerii harpionilor. Narseh îi văzu pe cei doi bărbați în cămăși din piele, cu mantii negre peste umeri cum se holbau la Atur. Unul dintre ei avea un singur ochi, iar în locul celuilalt se vedea o cicatrice dezgustătoare, un ochi cusut, străbătut de umflături maronii. În timp ce harpiolarul se apropia, chiorul răsuci o cheie lungă în broasca ce începu să zdrăngăne. Celălalt străjer avea mustăți lungi și negre, ce-i ajungeau până la piept, iar Narseh se întreba de fiecare dată când îl vedea cum nu se încurca singur în ele.

— Narseh! hârâi chiorul. Te-a adus furtuna.

— Am văzut-o, spuse harpiolarul. Am zburat până departe la Marea Lungă să scap de ea. Iar acum, pasăre și călăreț, suntem înfometați.

— Ai avut noroc. Am auzit că a distrus un sat întreg. Cu bucăți de gheață uite-atâta, de-a omorât oameni și vite.

— Avem friptură de capră și vin, spuse celălalt, înfășurându-și pe degetul arătător o mustață.

— Nu e vreme. Aduc vești din Kanthos și trebuie să mă înfățișez șambelanului. Am nevoie de haine ca să intru cum se cuvine în palat.

            Își scoase mănușile și casca de metal, își șterse fruntea acoperită de umezeală înghețată. Se simțea epuizat după zbor, iar tunica plină de fulgi atârna pe el unsuroasă. Poftea la o friptură de capră și vin de Trent, ba chiar și la o plăcintă de berbec cu prune, și poate niște biscuiți cu unt, dar toate astea mai puteau aștepta. O luară pe holul îngust de piatră, ajungând într-o încăpere largă, cu câteva ferestruici pe unde pătrundeau aerul și vuietul vântului.

— Atur trebuie să-și ia prânzul, altfel o să cârâie de-o să vă asurzească. Aveți unul și pentru ea?

— Blestematele tocmai ce s-au îndopat, spuse chiorul, zâmbind cu subînțeles din ochiul verde. A mai rămas un neisprăvit, numai bun pentru pasărea ta. Se întoarse și arătă cu degetul spre temnițe, un șir de cuști din fier ud, montate de-a lungul unui perete. Acolo erau ținuți condamnații. Pe partea opusă se aflau celelalte temnițe, săpate adânc în piatră, cu grilaje în loc de uși, unde erau adăpostiți cei doi harpioni ai Trentului. Ca să nu se sfâșie între ei, îi țineau separat. Atunci Narseh observă că grilajele erau murdare de sânge și măruntaie, iar în fața ușilor zăceau grămezi de oase.

— Prea bine, spuse el. Pasărea mea cere sânge după asemenea zbor. E lacomă.

            În temniță se afla un bărbat în cămașă albă, plină de noroi. Lanțuri grele îi atârnau de picioarele desculțe. Condamnatul stătea ghemuit, îmbrățișându-și genunchii. O claie de păr negru, încâlcit îi acoperea picioarele până la vârfuri. Tocmai scăpase o dată de moarte. Mai fuseseră doi condamnați în cuștile vecine, iar în Trent erau doar doi harpioni. Din întâmplare sau dintr-un motiv anume, pe el îl cruțaseră. Și nu aștepta nimeni un harpiolar pe o vreme ca asta. Bărbatul ghemuit cu atât mai puțin.

— Gata! strigă chiorul, iar vocea lui hârâită răsună în încăperea rece. A sosit și ceasul tău!

            Bărbatul își ridică privirea tulbure, parcă neînțelegând că i se adresa lui. Încă îi răsunau în cap urletele celorlalți doi, sfârtecați de ciocurile negre, revedea ochii galbeni ce străluciseră în bezna temnițelor.

— Îndurare, șopti el. Îndurare, vă rog! Încă o noapte. Dacă trece noaptea asta, o să fiu scăpat!

— S-a terminat îndurarea, hârâi chiorul, descuind lacătul cuștii. N-ai avut noroc.

            Străjerii traseră de lanțul cu care era legat bărbatul sortit morții. Tremura și se apuca disperat de zăbrelele cuștii, cu degetele, apoi cu unghiile care i se zdreleau în timp ce străjerii îl scoteau afară cu forța.

— Nu, nu așa! O să vă fac bogați, vă dau arginți, nestemate, mătăsuri, ce poftiți, orice!

— M-oi face tu pe mine bogat, dar regina m-ar scurta de cap dacă ți-aș da drumul.

— Ba mai rău, am ajunge ca tine.

— Nu, ascultați-mă, doar țineți-mă aici până mâine! Nu trebuie să-mi dați drumul! Regina o să se îndure! Nu așa, vă rog! Asta nu-i o moarte demnă.

— Nu-i o moarte demnă, spui? râse mustăciosul. Nicio moarte nu e demnă.

— Hai, ajută-mă să-l trag. De bunăvoie n-o să meargă.

            Străjerii îl traseră de picioare, însă prizonierul tot căuta cu mâinile ușa cuștii.

— Apucă-l de mâini și hai să-l ducem sus. Gata cu vorbăria. Ești bărbat sau ce ești?

— Nu vreau să mor, nu vreau să mor, nu..., hohoti prizonierul, lovit cu biciul și luat pe sus de străjeri, către turnul unde era priponită Atur, deși era cam mătăhălos.

            Harpiolarului i se păru că-l știa de undeva pe acest bărbat care se agăța cu disperare de viață. Îl mai văzuse el undeva. Pletele lungi, foarte dese, fruntea înaltă, nasul mare și drept. Era ceva nobil în chipul său chiar așa neajutorat cum era, târât de străjeri pentru a-și înfrunta soarta.

            Când se apropiară de Atur, cei doi îl împinseră pe condamnat dincolo de unde ajungea lanțul, dar ei se feriră să pășească mai departe. Bărbatul căzu pe pietrele ude, încercă să se ridice, dar alunecă și se prăbuși din nou. Pasărea rămase neclintită, adulmecându-i sângele și groaza. Dintr-o zvâcnire se apropie de el și-l țintui cu un picior solzos, portocaliu, cu gheare verzui. Bărbatul se răsucea sub ea și urla, dar era ca și cum un piron se înfipsese în el. Lui Atur îi plăcea să-l simtă zbătându-se, îi plăcea sângele lui înfierbântat, îi plăcea inima zvâcnind de spaimă. Pasărea îl apăsă mai tare cu gheara, îl pironi cu ochii portocalii ce nu clipeau niciodată, iar din gât i se auzi un scâncet. Atunci bărbatul nu se mai zbătu, se pierdu în privirea ei înflăcărată, totodată rece și încremeni. Cu o iuțeală neașteptată, Atur își înfipse ciocul portocaliu în pupilele lui. Mai întâi se auzi un plesnet, apoi un urlet înfiorător ce reverberă în turn și răsună până jos, în cetate. După ce îi sorbi ochii, îl împunse în gât, despicându-i una dintre cele două artere care-i duceau sângele în cap. Îi sorbi cu ciocul sângele cald și gemu de plăcere. Apoi îi căută organele și, rând pe rând, îi ciopârți ficatul, stomacul, îi măcelări burta și măruntaiele. Lăsă pentru sfârșit inima ce încă pulsa, ca pe cea mai gustoasă parte a mesei. Îl păstrase în viață cât de mult putuse și mai sufla încă atunci când îi gusta ficatul. Se știa doar că harpionii nu mâncau nimic mort, însă spre deosebire de cei din Trent, cu ciocurile și solzii negri, care căutau de la început inima cu ciocul, Atur era mai lacomă când era vorba de sânge viu. Până și străjerii se strâmbară, martori la chinurile condamnatului.

            Dar Narseh era obișnuit cu poftele lui Atur. Odată ajuns în cușca harpionului, prizonierul nu mai era om, era doar sânge și carne. Simțea pofta păsării gâdilându-l pe șira spinării. Era o legătură bizară între harpiolar și pasărea lui. Auzise că demult, nu mai știa nimeni când, trăise un harpiolar care înnebunise și nu mai putea sta decât în preajma harpionului. Odată îl încălecase și se ridicase în înaltul cerului și nu se mai întorsese niciodată la postul lui de unde fusese trimis. Se spunea că cineva îl văzuse la mult timp după aceea, brăzdând cerul într-un ținut îndepărtat. Narseh nu știa dacă povestea era adevărată. Nu ar fi făcut așa ceva, dar, cu siguranță, era o umbră de adevăr pe care-l putea înțelege. Nu o dată se gândise cum ar fi fost să zboare în lume, să cutreiere cerul și pământul, să ajungă oriunde ar fi vrut, doar el și pasărea lui.

            Atur continuă să se ospăteze în timp ce paznicii se întoarseră și încuiară în urma lor ușa cu gratii. Din condamnat nu avea să rămână în curând nimic mai mult decât un maldăr de oase, supte de măduvă. Narseh se duse în odaia mică a harpiolarilor, unde se aflau pregătite mereu haine de schimb. Se dezbrăcă până la cămașă, apoi își puse o tunică din lână, pantaloni curați din piele, iar pe deasupra o mantie neagră pe care o prinse la mijlocul pieptului cu o fibulă din argint în formă de pasăre. Așa se înfățișau harpiolarii din toate ținuturile maeștrilor cărora le duceau depeșele.

            Străjerii începură să scormonească într-un coș de nuiele în care se afla tot ce rămăsese de pe urma bărbatului mâncat. Haine din catifea tivite cu argint, ghete scumpe, un lanț gros din argint. Narseh văzu un inel cu piatră mare din onix, inconfundabil, însemnul dinastic al Trentului.

— Cine a fost bărbatul acesta?

— Chiar nu l-ai recunoscut? întrebă mustăciosul, scoțându-și o mănușă ca să încerce inelul pe deget. Era prințul Montroy.

— Prințul Montroy? tresări harpiolarul. Cum de s-a întâmplat una ca asta?

— Asta ne-a fost porunca, nu știi? ridică din umeri mustăciosul, întinzând mâna în sus ca să admire mai bine piatra neagră, sclipitoare.

— Păi de unde putea să știe Narseh? interveni chiorul. El n-a fost aici când s-a întâmplat. Regina l-a ținut închis după ce l-a găsit trădător pe prințul Montroy. A întrebat zeul însângerat ce o să se-aleagă de el. Zile și nopți a mirosit fumul de la jertfe, de îl vedeam și noi aici cum se înălța, uite-încolo unde e Templul Însângerat. Și-apăi semnele au arătat de fiecare dată așa: Dacă nu trebuie să moară, atunci să trăiască, iar dacă nu trebuie să trăiască, atunci să moară.

— Parcă n-au arătat chiar așa, spuse mustăciosul privindu-și fața în piatra inelului. Au zis să-l  dăm ultimul la păsări, ca să-i vadă pe ceilalți cum mor înainte.

— Ești prost, se oțârî chiorul, apoi își îndreptă singurul ochi spre harpiolar. Semnele au arătat exact cum spus, iar porunca reginei atunci când l-a trimis pe prinț în turnul nostru a fost: Dacă mai sunt alți trădători și păsările au destulă hrană, atunci să nu-l dăm lor, dacă nu sunt alții și păsările nu au destulă hrană, atunci să-l dăm.

— Deci așa! înțelese deodată Narseh. De-aia spunea că regina o să se îndure, să-l mai lăsați o noapte.

— Toți spun de toate doar ca să nu moară. Chiorul îl privi cu ochiul lui verde, lucios ca o bucată de sticlă. Nici nu știi câte mi-au auzit urechile de când sunt străjer la harpioni. Și câte mi-au văzut ochii. Adică ochiul! horcăi într-un râs sinistru. Blestemata aia de-acolo m-a lăsat cu un ochi mai puțin. Arătă spre una dintre cuștile întunecoase, unde era închis un harpion.

— Merita să-l ascultați, se încruntă Narseh. Dacă știam dinainte... Dacă eu nu veneam acum, el ar fi trăit. Și cine știe, poate ar fi fost cruțat, semnele nu au spus dacă va muri sau va trăi. Simți un fior de durere străbătându-i brațele istovite de zbor. Era doar prințul Montroy!

            Chiorul ridică din umeri.

— Asta i-a fost soarta, iar zeul însângerat a lăsat-o la voia întâmplării. În fața unui Harpyonis nu face nimeni nici cât o ceapă degerată, nici măcar un prinț. Ei, ce zici, harpiolare, luăm bani frumoși pe inelu’ ăsta?

— Mai bine i l-ați trimite reginei, răspunse Narseh, îndepărtându-se. Ăsta e un inel Isenberg și puține ca el au mai rămas în lume. Dacă îl vindeți, nici voi nu o să faceți cât o ceapă degerată.

Vizualizări: 60

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

 Impresionantă, foarte impresionantă imaginația ta. Aventurile, scrise cu rigurozitate și seriozitate speciale se adresează, de fapt, unor cercuri largi de cititori cărora le pune la dispoziție un mijloc evadare din normal. M-a impresionant instinctul de conservare al dorinței de a trăi. Prin urmare, acesta exista întotdeauna, deoarece acțiunea este plasată undeva în preistoric, atunci când păsările erau, încă, cele mai puternice.
Personaje, animale, împrejurări bine introduse în atmosfera acțiunii.
Am găsit unele inadvertențe:
în încăperea, în înaltul, de departe- a se evita. Știu că e greu, dar... sunt de fapt cacofonii.
nu..., - după puncte de suspensie nu se mai pune nici un altfel de semn de punctuație
Semnele au arătat exact cum spus, - cum am spus. lipsește am.
Am citit și am apreciat,

Sofi

E mare lucru să aud ca textul are puterea de a face oamenii să evadeze din realitate. 

Vă mulțumesc și pentru observații, punctele de suspensie încă îmi dau de furcă :)

Sofia Sincă a spus :

 Impresionantă, foarte impresionantă imaginația ta. Aventurile, scrise cu rigurozitate și seriozitate speciale se adresează, de fapt, unor cercuri largi de cititori cărora le pune la dispoziție un mijloc evadare din normal. M-a impresionant instinctul de conservare al dorinței de a trăi. Prin urmare, acesta exista întotdeauna, deoarece acțiunea este plasată undeva în preistoric, atunci când păsările erau, încă, cele mai puternice.
Personaje, animale, împrejurări bine introduse în atmosfera acțiunii.
Am găsit unele inadvertențe:
în încăperea, în înaltul, de departe- a se evita. Știu că e greu, dar... sunt de fapt cacofonii.
nu..., - după puncte de suspensie nu se mai pune nici un altfel de semn de punctuație
Semnele au arătat exact cum spus, - cum am spus. lipsește am.
Am citit și am apreciat,

Sofi

 cititorul isi doreste sa stie ce se intampla in continuare si  acest lucru este foarte important cand spunem o poveste. de fapt asta face diferenta.

Pffff! Am citit cu inima cât un purice. M-am rugat pentru prinț să fie cruțat, dar... Mi-a fost greu să duc lectura până la capăt. În același timp nu mă puteam dezlipi. Felicitări! Eu nu aș putea scrie niciodată așa dur, dar știu că adevărata literatură nu înseamnă nici fluturi, nici praf de stele.

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: Lazăr Vasilisia 

(CEC Bank)

*

DONATORI,

începând cu septembrie 2021:

  1. Mihaela Popa
  2. Sofia Sincă
  3. Valeria Merca
  4. Ana C. Ronescu
  5. Tudor Cicu

Activitatea Recentă

Utilizatorului Vasilisia Lazăr îi place postarea pe blog Să m-aștepți cu zorile buzelor sângerându-mă a lui gabriel cristea
cu 29 minute în urmă
Utilizatorului Gheorghe îi place postarea pe blog Resuscitare condiţionată a lui Nikol MerBreM
cu 56 minute în urmă
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog Resuscitare condiţionată a lui Nikol MerBreM
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog Perenitate a lui Mariana Suciu
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog Inimi ruginii a lui Mariana Suciu
cu 2 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Să m-aștepți cu zorile buzelor sângerându-mă a utilizatorului gabriel cristea
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Gheorghe îi place postarea pe blog Ex nihilo (revizuită) a lui Reus
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Gheorghe îi place postarea pe blog Vreau să-nmugurească cerul a lui Denisa Curea Popa
cu 5 ore în urmă
Ioniţă Gabriela a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Vreau să-nmugurească cerul a utilizatorului Denisa Curea Popa
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Ioniţă Gabriela îi place postarea pe blog Vreau să-nmugurească cerul a lui Denisa Curea Popa
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Ioniţă Gabriela îi place postarea pe blog Rana pocăinţei a lui Gheorghe
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Ioniţă Gabriela îi place postarea pe blog Pe o frunză de cactus a lui MARIA VASILESCU
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Grig Salvan îi place postarea pe blog Ex nihilo (revizuită) a lui Reus
cu 13 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ex nihilo (revizuită) a utilizatorului Reus
cu 14 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Inter-dicție lirică a utilizatorului Costel Zăgan
cu 15 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Inter-dicție lirică a lui Costel Zăgan
cu 15 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Să m-aștepți cu zorile buzelor sângerându-mă a utilizatorului gabriel cristea
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Să m-aștepți cu zorile buzelor sângerându-mă a lui gabriel cristea
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului Gheorghe îi place postarea pe blog respirări a lui Dinca Valerian
cu 23 ore în urmă
Utilizatorului Marginean Liliana îi place postarea pe blog Peste sate a lui gabriel cristea
ieri

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

Labirinturi  2018 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2021   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor