în ochii larg deschiși, curcubeul...

[Exemplu de Titlu]

Merg...

Asta fac de o viață, zi de zi, uneori și noaptea, cel mai adesea cu treabă, dar uneori (atunci îmi place cu adevărat!) fără nicio treabă, însă cu rost, că nimic nu este mai de folos omului decât să lase timpul nemăsurat și să colinde străzile, să zicem Bucureștilor, bucurându-se de toamnă, dacă e; de un vânticel cald, care să învârtejească frunzele decrepite într-o ultimă simfonie galben-arămie, făcându-le pe cele încă verzi să regrete întârzierea desprinderii.

Unii oameni au un instinct bine dezvoltat al desprinderii la timp de un loc, o situație, o căsnicie care lâncezește, de parcă ar ști dinainte unde are să răsară curcubeul și fenomenul îi găsește pregătiți, cu ochii larg deschiși, gata să cuprindă dintr-o uitătură întreaga cupolă a lumii. A acelei clipe.

Mersul meu de acum este unul zbuciumat. Pașii nu au siguranță, nici liniște, nici măcar ritm. Parcă ar fi ai altcuiva. De ceva vreme mă simt urmărit. La început întorceam brusc capul, însă nu vedeam pe nimeni. În cele din urmă am înțeles că nu de cineva eram urmărit, ci de ceva. Amintiri, fapte, întâmplări... Toate amestecate în viața mea. Viața mea din urmă. Este firesc, deci, să mă simt urmărit de ea, dar parcă prea are ceva cu mine! Mă împunge cu degetul în spinare, îmi pune piedică, mă trage de haine sau mă îmbrâncește, că uneori îmi vine să mă întorc supărat la ea și să-i cârpesc una peste gură, de să-i mut fălcile, nu altceva. De fapt, am făcut-o o dată. De atunci copiii din cartier îmi spun Maestrul Shaolin care se luptă cu vântul.

Am încercat și altă strategie. Mă întorceam brusc și porneam în direcția din care veneam. Aș, nicio scofală! Ce, parcă viața ar fi un drum cu sens unic! Adică, este, dar nu așa, terestru, ca pentru mașini, ci unul ideatic, de pe care nu te poți întoarce. Poți, la o adică, să mai schimbi direcția, dar înapoi, pe drumul deja parcurs, nu ai cum să o apuci.

Într-o clipă de neatenție, m-am oprit brusc și am lăsat-o să mi-o ia înainte. Ce distracție a mai fost! Să vezi atunci ce o mai înghionteam și ce piedici îi puneam. Ce palme după ceafă îi mai trăgeam, ca o pedeapsă, de parcă singură s-ar fi trăit și nu eu eram nefericitul autor. Ea s-a dezmeticit prima, oprindu-se dintr-odată. Eu, în euforia shaoliniană, îi dădeam înainte cu mersul, călcându-mi propria viață trecută în picioare, tăvălind-o în praf, făcând-o una cu pământul, astfel încât, când am trecut de ea, o făcusem de nerecunoscut.

Scârbit, am întors privirea, deschizând-o larg pe un curcubeu ce abia se desenase pe cerul înseninat. Am pornit zâmbind spre el, smulgându-mă din încălțările rămase înfundate în noroiul unei toamne prea ploioase.

28 noiembrie 2012

[Sofia Sincă]

În unele cazuri suntem condamnaţi să asistăm la propriul destin, fără a putea face mare lucru întru schimbarea lui. Desigur amintirile ne urmăresc, că e firesc să fie asa. Şi eu aş dori să uit sau să ignor unele lucruri pe care le regret, dar din păcate nu se poate.

Am citit cu plăcere micul tău text, dar plin de consistenţă, Sofy!

[Corina Militaru]

Frumoasa ideea si haina de cuvinte care o imbraca. Viata trecuta ne imbranceste facandu-ne pasii nesiguri.  Sa ne luptam cu ea? Nu! Isi va bate joc de noi la nesfarsit. Intelegerea si acceptarea trecutului, spun eu, aprinde curcubeul in fata ochilor nostri.

Cu prietenie,