Nălucile din Valea Cocoarei - roman, II

[Exemplu de Titlu]

Nalucile din Valea Cocoarei II
9.
L-am condus pe bătrân spre ieșire. Pășea șovăielnic înaintea mea, oprindu-se la fiecare pas, ca și cum ar fi vrut să rămână acolo, în clădirea poliției, ca și cum pornea pe un drum pe care nu voia să meargă, ştiind că acasă nu-l mai aștepta nimeni și nimic.
Privirea lui era o rugă. Nu accepta să ne despărțim așa, după ce am retrăit împreună un timp atât de depărtat de mine și atât de frământat în mintea lui ani și ani în șir.
- Adică cum? Nu mă arestați?
Ce să-i spun, că nu putem aresta toţi nebunii care vin la noi și declară, unii că sunt Nero și au dat foc Romei, alții că sunt Jack Spintecătorul și au violat zeci de femei...?
Îmi aduc aminte de o doamnă care, tot așa, cum a venit bătrânul să se autodenunțe, s-a prezentat în audiență și a declarat că a omorât un individ care, urcat pe stâlpul de electricitate din fața apartamentului ei, încercase să pătrundă înăuntru să o violeze. În primele momente, nu am avut nici un dubiu că femeia spunea adevărul, dar, ca în oricare autodenunț privind un omor, una din primele întrebări pe care i le-am pus a fost unde se află cadavrul. „Păi, i-am chemat pe cei de la morgă să-l ridice.”
Interesant! Serviciul de medicină legală nu ne semnalase nici un caz de moarte violentă. „Le-am spus că este soțul meu și că a căzut de la balcon și și-a rupt gâtul.” ”Dar nu era soțul dumneavoastră!?” „Era soțul meu, dar am divorțat de el de multă vreme. El spunea despre mine că sunt nebună și că îi puneam viața în pericol, dar adevărul e că soțul meu era un individ din aceia care, știți dumneavoastră, au venit cu navele lor silențioase și luminoase și s-au infiltrat printre noi. Nu am putut spune asta judecătorilor, că este extraterestru, mi-a fost teamă că, dacă îl demasc, ar fi fost în stare să mă omoare acolo, pe loc și așa că am mers pe varianta că eu sunt nebună, bună de dus la balamuc. Bine, am zis eu, așa să fie, dar ce cauți noaptea pe stâlp și încerci să te strecori printre scândurile pe care le-am bătut în ferestre?”
Era clar. E nebună deabinelea, mi-am zis eu și am încercat să o duc cu vorba, că vom face, că vom drege, că vom cerceta... „Ok, înțeleg că sunteți ocupat, dar cel puțin acum ar trebui să consemnați autodenunțul meu. Să nu vină cineva mai târziu și să mă acuze că am tăinuit omorul, că am avut o conduită procesual-penală necorespunzătoare...”
Nu am avut încotro și am intrat în jocul ei. O invit să scrie autodenunțul. După o săptămână, apare în biroul meu. O iau înainte și-i spun că la cazul ei se lucrează. „Știu că se lucrează, spune ea. I-am văzut pe oamenii dumneavoastră acum trei zile instalând un dispozitiv de supraveghere în fața apartamentului meu. Problema e că dispozitivul are un zgomot de fond infernal. Nu pot dormi noaptea. Vă rog să găsiți o soluție.” O asigur că vom găsi o rezolvare în cel mai scurt timp. Pleacă. E mulțumită de rezultatul întrevederii. O conduc spre ieșire. Pe drum îmi spune că subofițerul de la control acces în unitate e un tip ciudat. Adică e din specia din care făcea parte și fostul ei soț. „Dumneavoastră nu-i verificați la încadrare pe indivizii aștia? Vă dau un pont: au un indice de rezonanță magnetică special. Îi puteți depista.” Îi mulțumesc pentru informație. „Dacă mai am probleme, am să revin.”
Promisiunea ei mă bucură nespus. După o săptămână, reapare. „S-a rezolvat cu instalația de supraveghere. Am văzut că băieții au dat-o jos și că acum fac supravegherea din mașină. Asta nu e în regulă. Locul e îngust și toţi șoferii îi claxonează.” Îi promit că retrag echipajul... Pleacă. Trece o săptămână, trec două, trei, trec luni.
Chiar mă întrebam, uneori, ce s-a întâmplat cu doamna mea. Într-o zi, intru la locţiitorul care ținea audiențele exact în momentul în care, cu voce ridicată, exasperat, îi spunea femeii care stătea pe scaun cu spatele la mine: „Nu înțelegi, cucoană, că ești nebună! Ești nebună de legat.”
Era un moment nepotrivit și dau să mă retrag. Nu destul de iute... „Cucoana” se întoarce. Smile! „Domnule colonel, ce bine îmi pare! Țin să vă mulțumesc foarte multe pentru problema noastră, și îmi face complice cu ochiul. Domnule colonel, colegul dumneavoastă, nu e deloc amabil. Nu vrea să înţeleagă nimic din ceea ce i-am spus. Se enervează. E roșu la față. O să facă apoplexie...” „Păi o să fac dacă te-ai pus pe capul meu să mă toci ca pe pătrunjel...”, izbucnește furios colegul. „Nu-i înțeleg supărarea. Dumneavoastră ați avut un caz greu cu soțul meu. Ar fi fost firesc să vă fi simțit tracasat, dar cu domnul colonel e un caz simplu - tocmai îi explicam cum, știți cine, tipii, mi-au furat actele de identitate. Vor să mă suprime și să facă o clonă pentru a acoperi dispariția mea. Nu cer decât să se facă o mențiune la evidența informatizată a populației că nu se va elibera nici un act de identitate pe numele meu fără amprentarea mea și scanarea retinei. E o treabă simplă și nu înțeleg de ce se opune...”
Amintirea îmi stârnește un zâmbet vag, deși nu e nimic amuzant în faptul că mintea noastră o poate lua razna la un moment dat, creând o lume abstractă în care distincția dintre realitate și non-realitate nu mai e posibil de făcut.
Ii spun bătrânului că e prematur să dispun măsuri pentru cercetarea sa în stare de arest preventiv, că va trebui să fac verificări și că, înainte de toate, e necesar să obțin din partea procurorului o ordonanță de redeschidere a dosarului Crudu, ori Surdu sau cum o fi fost denumit acel dosar.
Bătrânul zâmbește trist și neîncrezător.
- Nu mai apuc eu ziua aceea...
Îl contrazic.
- Ei, domnule colonel, zilele mele sunt numărate...
- Toţi avem zilele numărate, încerc eu să-l încurajez.
- Adevărat, numai că la mine a început numărătoarea inversă și îmi flutură prin fața ochilor Biblia, ca și cum ar fi vrut să spună că acolo, între coperțile Cărții Sfinte, el și-a citit iminentul sfârșit, că acolo există sentința sa de condamnare la neant și veșnicie.
Pare o glumă bună: numărătoarea inversă de la sfârșitul vieții.


    10.
M-am trezit în plină noapte transpirat, cu inima bătând nebunește, să-mi spargă coșul pieptului. Visam ceva care îmi indusese un sentiment de alertă, de parcă ar fi urmat să se întâmple ceva rău și, speriat, m-am smuls din visul acela și am ieșit la suprafață, ca dintr-o bulboană care mă trăgea la fund.
Încerc să-mi amintesc ce am visat și nu găsesc în mintea mea decât frânturi, flash-uri care luminează imagini bizare, ca în Guernica lui Picasso, un cocoș decapitat, cu o creastă imensă, însângerată, flacăra unei lumânări agitată de trecerea unei umbre fantomatice, o picătură de apă căzând lent schimbându-și culoarea din albastru de safir translucid în roșu carmin opac, consistent, vâscos, un ochi de ciclop fără pleoapă, cu albul globului împânzit de o țesătură de vinișoare roșii și albastre şi, de fapt, nu un ochi ci doar o gaură care se tot lărgește, devine înspăimântator de atotcuprinzătoare, din care tâșnește o flacără care mă arde, apoi valuri tulburi, noroioase, pe care plutește un trup intrat în putrefacţie, care se dezmembrează, oasele se risipesc, iar craniul se rostogoleşte pe o peluză și rămâne așa, cu fața în sus, luând înfățișarea unui chip de copil pe a cărui frunte se vede un orificiu din care se prelinge un firicel de sânge pe care eu încerc să-l șterg, în timp ce o pasăre uriașă îmi sare în spate, își înfige ghiarele în umerii mei și mă lovește puternic cu aripile, țin în mână o secure, pasărea e cu gâtul pe butuc, lovesc, o decapitez, rămân în mână cu capul vietății care e un șarpe, iar un cal pornește în galop stârnind colbul în urma lui, în șa săltând ca o păpușă dezarticulată un copil care râde agitând o pușcă, şi calul și călărețul se învârt în jurul meu, iar o voce mă întreabă: nu vrei să fii prietenul meu, uite îți fac cadou pușca asta, să împuști vrăbii și-mi aruncă pușca, o prind cu o mână, o scap jos, e prea grea, o caut în iarbă, nu o văd, mâna mea atinge un obiect umed și rece, e un peștișor cu solzi argintii, un peștișor mort care mă privește cu singurul ochi care e un nit înfipt în prăselele unui cuțit de buzunar, ridic briceagul din iarbă și îl deschid, are lama știrbă, ruginită, bătrânul care se apropie de mine deschide Biblia și pune briceagul între paginile acesteia, ca un semn de carte…
Asta pare să fie tot, deși am impresia că ceva foarte important din acest vis mi-a scăpat, ca un duh evadat și acum hoinărește pe aproape, dându-mi târcoale, răzbunător.
Îmi este sete, mă ridic din pat, merg la baie, deschid apa care bufnește în paharul pe care îl scap din mână, paharul se sparge în chiuvetă, apa curge peste el, trăgând prin sorb cioburile de sticlă care dispar cu totul, văd cum chiuveta se umple cu un lichid vâscos, roșu aprins care se revarsă peste margini, încerc să-l opresc cu mâinile și nu înțeleg ce se întâmplă, mă uit la palmele mele, sunt însângerate și lipicioase, privesc în jur după un prosop cu care să mă șterg, însă constat că sunt într-un spațiu nemărginit… plutesc.
Doamne ce se petrece cu mine?, încerc să mă mișc, să fug de acolo, dar mâinile și picioarele și trupul meu sunt legate în chingi de oțel, sunt înspăimântat, urlu și mă trezesc. Oare chiar m-am trezit? Mă așez pe marginea patului, sunt ud leoarcă, mâinile îmi tremură ușor, îmi simt inima bătând alert, încerc să-i număr bătăile, număr până la o sută și apoi mă opresc, am tahicardie îmi spun și nu știu dacă asta se întâmplă în vis sau în realitate.
Poate să fie un coșmar din care încă nu m-am trezit și impresia că stau pe marginea patului în așteptare a ceva, nu e decât o buclă din coșmarul în care mă zbat.
Îmi trec mâna peste față, barba mea e aspră și mă mir că a crescut atât de mult, când?, pentru că obișnuiesc să mă rad în fiecare dimineață, iar acum am o barbă nerasă de câteva zile, poate de o săptămână, e posibil să fi dormit o săptămână întreagă după vizita bătrânului?, e o întrebare idioată, cum ar putea un om să doarmă atât de mult, așa, din senin, fără să sufere de o boală, dar există boala somnului, o muscă, musca țețe, undeva prin America Latină, te înțeapă și dormi la nesfârșit, te saturi de somn pentru un an întreg și tot ai mai dormi, dar eu nu sunt pe continentul american, e o aiureală cu toate gândurile acestea, mai bine mă ridic de pe marginea patului să păşesc prin cameră, să văd cum merge treaba, dacă mă clatin sau nu, sau poate că o să cad, o să mă împleticesc în zalele prinse cu un lacăt de gleznele mele, e clar, încă nu m-am trezit, încă visez, mai bine mă întind în pat din nou ca nu cumva să mă împiedic de ceva și să-mi sparg capul. Mă las pe pernă, trag un colț al cearșafului peste mine și privesc în tavan minute în șir, golit de gânduri, ca un cer limpede după o furtună teribilă. Am ieșit din tunelul timpului, căci ce altceva ar putea fi toată această înșiruire aberantă de imagini derulate cu viteza unui tren care trece prin gări cufundate în noapte, saturate de panouri publicitare luminate strident, din al căror mesaj nu poți înţelege nimic?
Ce Dumnezeu voia Bătrânul de la mine? Iată o întrebare care are în ea ceva raţiune. Asta înseamnă că deja m-am trezit, că sunt conștient - cogito, ergo sum - cuget, deci exist, cine a spus asta, un filosof, desigur, dar cine? Cogito, ergo sum, phiii…, drăcia naibii, uite la ce trebuie să-mi storc mintea acum. Mă întorc pe o parte, fac perna cocoloș sub mine, strâng din pleoape până simt că în ochi pulsează o lumină violet împănată cu mii de puncte strălucitoare de parcă ochii mei nu ar fi altceva decât capătul unui cablu de fibră optică prin care lumina vine de la mii de kilometri distanță. Cogito… Asta chiar e de natură să mă scoată din sărite. Somnul fuge din mine. Mă ridic și mă duc la bibliotecă. Cărțile sunt aliniate frumos pe rafturi. În care din ele o fi scrisă cugetarea asta… cogito. Într-un dicţionar de expresii și locuțiuni, de bună seamă. Extrag dicţionarul dintre cărți și deschid la litera ”C” – Cogito… - Descartes, “Discurs despre metodă” (1637), mai are “Principia philosophiae”... E în regulă. Mă liniștesc. Bine că e vorba de Descartes, de parcă dacă ar fi fost un altul s-ar fi prăbușit cerul peste întreaga omenire. Un matematician, un filosof, ce-o fi fost tipul asta? Mă uit pe rafturi după un alt dicţionar pentru a afla mai multe despre biografia lui Descartes, dar, Doamne iartă-mă, ce-mi veni cu Descartes!? De fapt, ar trebui să mă concentrez și să aflu ce voia bătrânul de la mine. Am avut la un moment dat senzaţia că nu pentru a-și mărturisi crima a venit, povestea cu crima și cu Triajul, și cu Ileana, fuseseră doar pretextul – mesajul fiind altul pe care nu mi l-a mai transmis, m-a lăsat doar să presupun că există, că e încifrat în Biblia pe care o purta cu el, asupra căreia îmi atrăsese atenția de câteva ori, dacă stau să mă gândesc bine, la un moment dat își așezase palma pe coperta acesteia într-un gest care părea să spună - aici e adevărul, ce-am vorbit eu despre una despre alta, despre avioane, despre bombardament, despre Crudu, despre viol, despre pușca furată, sunt baliverne, sunt întâmplări care învelesc sâmburele unui adevăr nerostit, în jurul căruia, eu, Ilie Bătrânu, m-am tot învârtit și nu am știut cum să ți-l dezvălui, te las pe tine să-l afli de unul singur, dacă vei voi să știi acel adevăr, dar poate că nu vei dori și atunci lucrurile trebuie să rămână așa cum au fost mai bine de jumătate de secol. Dacă nu vei voi, dacă nu vei dori…
     Dar visul, coșmarul, ce a fost? Are vreo legătură cu apariția bătrânului? A adus cu el un duh alcătuit din fantasme, din frânturi dintr-o altă lume, dintr-o altă realitate, care mi-a înşurubat în minte diverse imagini, într-un aranjament bizar – o pușcă, o pasăre decapitată, un ochi de ciclop și un copil care mă întreabă dacă nu cumva vreau să fiu prietenul lui, fiind dispus să-mi dea pentru asta, drept cadou, o pușcă cu țeava retezată. Ciudat…


    11.
    Visul acesta are valoarea unei forțe oculte care m-a luat pe sus, într-un zbor de năluci și m-a purtat peste dealuri de multă vreme necălcate, nu neapărat pentru a sta de vorbă cu Ilie Bătrânu, ci mai mult pentru a revedea Valea Cocoarei și satul copilăriei mele, dintr-o nevoie aproape existențială să plasez relatarea bătrânului într-un spațiu concret, altul decât cel existent în memoria mea, să mă asigur că este verosimilă, să mă duc în pădurea Tufeștilor, să văd dacă e posibil ca bătrânul să fi stat acolo în așteptare, măcinat de incertitudini - apare sau nu apare Crudu - strângând în mâini pușca şi degetul crispat pe trăgaci…
 Sunt marcat de emoție să revin după mai bine de jumătate de secol în locul acela existent doar ca amintire. Am oprit pe culmea dealului și mi-am zis, aşa, ca un imbold pe mai departe: Acesta este satul copilăriei mele, satul pe care îl înghesuisem într-un colț al memoriei în care nu mai umblasem de foarte multă vreme, nici nu știu dacă mai vizitasem locul acesta decât poate în vise care, la trezire, se destrămau într-o nostalgie de neînțeles, al cărei izvor îmi rămânea necunoscut.
Și asta e Valea Cocoarei?!, de fapt, ce a mai rămas din sălbatica Vale a Cocoarei… Eram dezamăgit pentru că dimensiunile megalitice ale locurilor copilăriei erau acum doar niște amărâte suprafeţe de pământ, zbârcite şi ele sub trecerea timpului.
Din Valea Cocoarei nu mai rămăsese decât un canal de drenaj între două ogoare. Nu mai existau izvoarele, nu mai exista nisipul fremătător în apa cristalină, nu mai existau nisipurile mișcătoare, nu mai existau sălciile pletoase la umbra cărora se adunau Ielele, nu mai existau lanurile de papură și stuf, nu mai existau poienițele cu covor de muşchi și flori sălbatice, nu mai existau vizuinile vulpilor și lupilor, nu mai era mlaștina amăgitoare în care sălășluiau duhurile rele, nu mai exista turbăria din care noaptea izbucneau flăcări albastre, dar parcă nici în mine nu mai exista fiorul acelor locuri și acelui timp. Era un tărâm străin, cu o lume care murise lent în timp, pe un tipar geologic ce părea că suferise un cataclism.
Sunt uimit și tulburat în fața priveliștii care nu se mai potrivește cu nimic din ceea ce știam, pământul parcă s-a zbârcit, s-a făcut mai mic și regret că din sălbatica Vale a Cocoarei rămăsese doar un ogor de rapiță galbenă ca un soare de plastilină revărsat peste glie. Nou era barajul care străjuia Valea Cocoarei în strâmtura dealurilor din amonte de sat și lacul de acumulare, format în spatele acestuia. Satul e atât de smochinit, atât de mic și de amărât și atât de pustiu și ascuns între dealuri, înghesuit în barajul care se înalță deasupra sa, de parcă ar fi fost părăsit de când lumea și lăsat în paragină la soare, să se usuce ca o mumie, să nu mai rămână din el decât amintirea sugrumată de timp.
Sufăr, sufăr cumplit întorcându-mă acolo, la începuturile vieții mele pe care nu le mai puteam retrăi acum şi fuseseră pierdute pentru totdeauna; mă întreb oare cum arăta copilul acela alergând pe poteca de la Huceag către Izvoare ori jucându-se în colbul uliței năpădite de arșiță sau răcorindu-se în apa limpede de la Uluc…
Huceagul nu mai e. În locul de odinioară plin de tufărișuri, cotropit de cireși sălbatici și nuci, și frasini, și fagi, și aluni, nu era decât un ogor întins ca un covor verde, de la poala dealului până în vârf, până pe linia orizontului care se contopește nefiresc cu imaginea lacului de acumulare în care se reflectă cerul albastru, pătat doar de câțiva nori izolaţi.
    Aflu că Ilie Bătrânu a murit. Cum așa? Deși era la o vârstă matusalemică, părea destul de zdravăn ca s-o mai ducă încă vreun deceniu. Cum să moară așa, dintrodată?
„A fost omorât. Pentru trei sute de mii de lei, pensia pe care o primise chiar în ziua aceea.”
„Și când s-a întâmplat asta?”
„Acum două zile...”
Acum două zile, îmi spun eu și mă minunez încă o dată, ca prostul, ce înseamnă timpul. Acum trei zile, Ilie Bătrânu venise să se lepede de povara uciderii lui Crudu. Am în fața ochilor imaginea lui, stând acolo, în biroul pentru audiențe, pe scaunul șubrezit, relatând o poveste incredibilă și mi se pare ireal ca acum să fie mort, ucis pentru o amărâtă de pensie pe care poștasul i-o adusese cu două zile în urmă.
„A fost prins criminalul?”
„Poliția a făcut cercetări, a întrebat în stânga și în dreapta, dar oamenii nu au văzut nimica…”
Informațiile mi le oferă o bătrână îmbrăcată în negru, uscată și descărnată ca o mumie, cu fața tuciurie plină de milioane de riduri, ca un pământ lăsat la soare, secătuit, care mă tot privește cu un soi de insistență, neliniște și nedumerire, pentru ca, într-un târziu, să mă întrebe dacă nu cumva sunt băiatul doamnei învățătoare Lica.
Oare ce am păstrat din copilul de mult plecat din sat, devenit la rându-i aproape un bătrân, care să mă facă, după atât amar de ani, recunoscut, pentru că eu nu știu să mai fi rămas ceva. Totul a fost pierdut pe drum, puțin câte puțin, așa cum se întâmplă când urci o Golgotă, abandonând pe parcurs câte ceva din bagajul despre care ai crezut că îți va fi folositor în viață, dar care devine cu timpul o povară. L-am lăsat în urmă pe Prâsnel, l-am lăsat în urmă pe adolescentul care vorbea „șoldovenește” și îi era cumplit de rușine pentru asta, am abandonat cuvântul „umblătoare” și l-am înlocuit cu „WC”, am aruncat opincile și m-am încălțat cu pantofi cumpăraţi pe puncte de cartelă, cu patru numere mai mari…
Doamne, câte lucruri nefolositoare am aruncat pe „drumul Golgotei” pentru simpla ambiție de a ajunge cât mai sus pe scara unei ierarhii sociale, o scară a cărei reprezentare exactă am avut-o și am perceput-o ca pe un șoc, în timp ce participam la slujba de sfințire a unei biserici - ce căutam eu acolo, între oamenii aceia evlavioși? Nu știu - voiam să arăt că sunt altfel decât mă știam, deșertăciunea mă adusese acolo, iar în momentul premergător slujbei, în așteptare, ca într-un antract, am văzut scara pictată pe peretele bisericii și treptele pe care erau înscrise cuvinte precum lăcomie, ură, minciună, trândăvie, desfrânare, iubire de arginți, viclenie, vrajbă, mândrie și blasfemie... Unde e virtutea și mântuirea? Am ajuns oare acolo unde ar fi trebuit să fiu sau continuu să urc muntele acela al cărui vârf nu se vede din cauza păcatelor noastre care ne fac să ne prăbușim tot mai jos, de unde se văd flăcările cazanului cu smoală?
Îi confirm bătrânei că da, eu sub băiatul doamnei învățătoare, iar ea se minunează, acoperindu-și gura știrbă cu palma de culoarea aramei.
- Doamne, dumneavoastră sunteți? Pe mine mă țineti minte?
Mă uit cu atenție la bătrâna sfrijită și încerc în zadar să găsesc printre amintirile mele o imagine care să aibă ceva din chipul bătrânei.
- Sunt Frăsina.
Frăsina!? Cine e Frăsina? În ochii bătrânei citesc bucurie și dezamăgire. Bucuria revederii, dezamăgirea uitării.
-Eu am fost fată în casă și v-am ținut în brațe, v-am legănat, v-am ținut de mâini când aţi făcut primii pași, îmi amintesc ziua aceea, de parcă s-ar fi întâmplat ieri, când v-ați desprins de mâinile mele și, copăcel-copăcel, ați mers de-a latul curții până la cerdac și acolo ați căzut în fund, între tufele de trandafiri și zmeură. Doamne, ce m-am speriat, erați zgâriat tot, dar nu plângeați, ați rupt un trandafir și ați început să smulgeți petalele roșii…
      Și eu care credeam că bătrâna e senilă… Încerc să ghicesc ce vârstă are, dar îmi spune ea, că în septembrie împlinește 70 de ani. Nu sunt mulți, dar de ce oare arată atât de pierită, asemeni unei umbre? Munca la câmp, la îngrijitul vitelor, sculatul cu noaptea în cap, hrana puțină și proastă, copiii - are nouă copii, - toate astea la un loc și multe altele secătuiesc trupul, îl fac să arate ca al unui prizonier de la Auschwitz.
    Mă invită în curte, sub un umbrar, șterge fața de masă cu un prosop, iar eu iau loc pe băncuța pe care e așternut un covoraș țesut din cârpe colorate.
- Să-l chem pe omul meu, spune ea, să vă vadă, nu o să-i vină să creadă. Nu v-ați schimbat aproape deloc.
     Măgulitor de neadevărat. Omul ei, Vasile, apare pe poarta grădinii, sprijinindu-se într-un băț cu rol de toiag. Arată mai bine decât nevasta lui, doamna Frăsina, dar se plânge că e beteag, că are gută și diabet, și tensiune, că obosește repede, că nu mai poate munci la câmp, că nu doarme nopţile… Doamna Frăsina insistă ca domnul Vasile să mă recunoască.
- Nu vezi, seamănă cu doamna Lica, numai că are ochii căprui, ca domnul învățător. Doamna avea ochii verzi.
Domnul Vasile pare să întrezărească ceva prin ceața amintirilor și zâmbește cu doi dinţi de aur, așezaţi de o parte și de alta unei știrbături, reazămă bastonul de marginea mesei și se așează pe băncuța din cealaltă parte a mesei, în faţa mea.
Mă cuprinde o liniște adâncă, nemaitrăită demult, mă simt bine în compania acestor oameni pe care nu-i cunosc, dar despre care mi se spune că i-am cunoscut cândva.
Doamna Frăsina așează pe un ștergar, în fața noastră, o plăcintă cu brânză de vaci făcută la tavă, rumenă și cu miezul galben ca de șofran. Rup o bucată. Are gustul plăcintei făcute de mama. Numai ea știa să facă așa o plăcintă. Doamna Frăsina e încântată că-i apreciez opera și-mi spune că rețeta o are de la doamna învățătoare. O întreb câți ani a fost fată în casa părinților mei. Aproape 6 ani, e răspunsul.
     - Aveați 6 luni când am venit. În vara anului 1950, ati fost mutaţi din sat, la Bereasa. Doamna a vrut să merg și eu cu ei, dar Bereasa era prea departe de satul nostru, îți trebuia a jumătate de zi să ajungi acolo, peste dealuri și dealuri și prin pădure, un drum pustiu, care nu trecea prin alte sate și le-am spus, cu părere de rău, că nu pot să-i urmez. Am rămas în sat și, după aceea, m-am măritat cu domnul ăsta, cu Vasile. Tare mi-ați plăcut și tare mi-am dorit să am și eu copii. Domnul Vasile a fost de treabă în această privință, spune ea și zâmbește hâtru. Nouă copii – anul și cârlanul… Copiii sunt prin lume, în lumea mare, dar o dată pe an, de Paște, ne revedem cu toții în casa rămasă acum prea mică. Avem 54 de nepoți și 14 strănepoți.
O spune cu mândrie. Știe pentru ce a trăit și e bucuroasă pentru tot ce i-a oferit viaţa.
     Asta pare esența fericirii!


12.
     În poza îngălbenită, sunt înghesuite trei făpturi, încremenite în fața unui aparat de fotografiat al cărui declic întârzie. Pe un taburet așezat pe iarbă, sub un tei, e un prunc stând în șezut, flancat de două fete a căror vârstă nu este greu de ghicit – să aibă în jur de 16 ani. Pruncul sunt eu, la vârsta de aproximativ un an, în dreapta e Frăsina, cu părul strâns sub o basma cu trandafiri, în stânga e Ileana, cu părul în cosițe lungi împletite cu flori de câmp, care mă sprijină cu mâna într-un chip extrem de sugestiv-protector.  
- Se vorbea prin sat, spune Frăsina, că în timpul Refugiului, Ileana ar fi născut un copil din flori.
În timpul Refugiului!? Ce înseamnă în timpul Refugiului?, lungul drum al bejeniei a sute și sute, și mii și mii de familii din Moldova plecate în pribegie, fugind din calea Armatei Roșii, așa cum strămoșii lor fugiseră în trecut din calea turcilor, a tătarilor, a cazacilor..., să treacă munții, să se adăpostească prin păduri, prin sate în care nu călcaseră în viața lor, până va trece urgia pentru ca, apoi, să se întoarcă la casele lor arse sau devastate…
Știam din istorisirea lui Ilie Bătrânu și din rememorările mamei că Refugiul din ‘44 a însemnat calvarul călătoriei cu trenul, în bou-vagoane, din sat, până în Gara Triaj-București și de acolo, după nimicitorul bombardament din 4 aprilie 1944, cei care scăpaseră cu viață, înapoi spre casă, pe jos, ocazional cu trenuri de marfă, evitând întâlnirea cu trupele sovietice care înaintau spre sud. În tot acest episod, pe care Ilie Bătrânu îl evocase atât de nostalgic și pe care mi-l puteam imagina, nu există niciun moment în care să fi avut loc nașterea miraculoasă a pruncului din flori despre care Frăsina spune că s-ar fi întâmplat, atunci, pe timpul Refugiului, unde și când anume? Nu există mărturii directe cu privire la acest eveniment, ci doar zvonuri, vorbe... dacă este un sâmbure de adevăr în toată povestea asta, atunci pot să-mi imaginez că momentul în care pruncul din flori venise pe lume, fără ca altcineva să fie de față în afară de omniprezentul Dumnezeu care a vegheat ca totul să se petreacă bine pentru ființa zămislită din iubire și inocență, nu putea fi decât în timpul bombardamentului, sub cerul împânzit de avioane… Atunci poate că a născut Ileana, în pâlnia unei bombe fumegânde, mirosind a pucioasă și de acolo a fost ridicată de brancardieri și transportată la spital împreună cu alţi răniți.
Nașterea fusese o reușită fericită în împrejurările acelea dramatice, însă Ileana urma să se confrunte cu o problemă morală extrem de serioasă: cum să declare copilul din flori? Cum să-i spună fratelui ei, rănit grav, aflat pe patul de spital, că ea, Ileana, aproape un copil - să fi avut atunci cel mult cinsprezece ani - a născut un copil, pe care l-a zămislit în timpul unei fulgerătoare iubiri consumate în taină în timpul verii trecute? Nu putea mărturisi.
A aduce pe lume un copil dintr-o asemenea relație, la o vârstă atât de fragedă, conceput cu cine știe cine, bărbat sau flăcău din sat, era un eveniment de natură să abată asupra ei și asupra familiei oprobriul public care, într-o lume închisă și oarecum arhaică, având reguli morale extrem de stricte, însemna condamnarea la dezonoare. Gura satului n-ar mai fi contenit: Auzi, fata asta a lui Bătrânu, Ileana, s-a întins cu cine știe care hăndrălău, s-a hârjonit cu el prin luncă sau prin pădure; sau poate că l-o fi băgat în casă, noaptea, pe furiș, în timp ce părinții și frații dormeau şi şi-a făcut de cap, chiar acolo, sub nasul lor; trebuie să fie tare rea de muscă… să desfaci așa picioarele; cu cine o fi semănând fata asta, de partea cui s-a aruncat că maică-sa, Dumnezeu s-o odihnească, era femeie cu frica lui Dumnezeu, dar poți să știi?; ce sămânță e Ileana, cine i-au fost ursitoarele atunci când a venit pe lume, în Ceea Vale, acolo unde e sălașul Ielelor?
Categoric, Ileana știa ce ar fi însemnat să spună adevărul și, probabil, a căutat înnebunită o explicație, pe care a găsit-o în zvonul care circula cu siguranță prin spital, printre consătenii răniţi ajunși acolo, cum că doamna învățătoare, lovită de o schijă, a pierdut copilul în timpul atacului și l-a găsit o femeie din sat, care l-a recunoscut după scutece. De ce ea să nu fi imaginat ceva asemănător, că a găsit copilul în pâlnia unei bombe. Era o poveste la îndemână, credibilă, pe care Ileana a folosit-o.
- Atunci, însă, ar fi trebuit să existe doi copii găsiți în timpul bombardamentului, în împrejurări similare, ceea ce e o coincidență greu de admis, mormăi ca pentru mine…
Frăsina pare să nu fi auzit remarca mea. E cu gândul dus departe, înapoi, în trecut, la vremea când era tânără și teii erau înfloriți în curtea conacului și poate că se întreabă cum se face că din fata aceea frumoasă nu a mai rămas decât imaginea în alb și negru imprimată pe o bucată de carton, îngălbenită pe la margini, cu colțurile rupte, împânzită cu fine crăpături; realizează că a îmbătrânit fără ca ea să prindă de veste, trezindu-se acum din amețeala vieții ori poate nici atât, ci pur și simplu e nedumerită că atât de puțin e tot ce înseamnă a trăi. Ridică ochii de pe fotografia tinereții sale, prima fotografie din viața sa, mă învăluie cu privire caldă, ca și cum eu aș fi fiul rătăcit care se întoarce acasă după ce s-a preumblat prin lume și, cu mâna tremurândă, împinge încet spre mine fotografia și spune:
- Ia-o!
Îmi dăruiește fotografia pe care a păstrat-o atâţia ani, parcă anume pentru momentul acesta, de parcă ar fi știut că mă voi întoarce cândva, iar acum, când a sosit clipa întâlnirii și clipa despărțirii, își rupe ceva din suflet și-mi pune în față fotografia, să o iau, să o port cu mine, să o așez într-un album de familie alături de umbrele trecutului, acolo de unde mama și tatăl meu privesc unul la altul înlănțuiți într-un surâs etern. Am lacrimi în ochi. Plâng oare sau e doar impresia că ochii mei sunt umezi de emoție. În ochii Frăsinei însă, cu siguranță, strălucesc două mărgăritare de care se rușinează și le culege sfios cu vârful degetelor, le adună în podul palmei, le ascunde acolo.
- Poate că au existat doi copii, rostește ea într-un târziu, ca o aducere aminte, poate că așa a fost, dar ce s-a întâmplat cu fiecare din ei...!?
De ce s-a oprit Frăsina să-și ducă vorba până la capăt, ce știe și ezită să spună? Percep tăcerea ei ca pe un preludiu în care mă pregătește pentru ce urmează.
- Prin sat se vorbea că acel copil al Ilenei, ar fi existat întradevăr, dar că ar fi murit imediat după naștere, acolo, pe meleagurile acelea străine, în spital sau poate, mai târziu, pe drumul de întoarcere spre casă, zvonuri în care oamenii nu prea credeau, prostii, vorbe de clacă. ”Cum să fi avut Ileana un copil? uitaţi-vă la ea, cât e de neștiutoare și de cuminte și la locul ei, nici nu se compară cu Anica lu Însurățelu, aia da, e o zăpăcită, îi fug ochii după bărbați ca mărgelele de sticlă, dar nu și-a pus poalele în cap cu nici unul din cei care amușină ca turbați în jurul ei și dacă Anica nu a făcut-o, cu atât mai puțin Ileana să fi călcat pe alături.” ”Ei, la una mută ca Ileana, te poți aștepta la multe.” ”Vorbiți cu păcat, puneți în spatele fetei o vină de neiertat …” ”Dar, uite cum umblă prin sat cu pruncul în brațe, nu se sfiește, uitați-vă ce mândră este și crede că ne prostește, că noi nu știm cum se face un copil, auzi, că e un dar al Domnului, asta înseamnă luarea numelui Domnului în derâdere…”
 Eu mi-o imaginez pe Ileana, cu pruncul în brațe, mergând pe uliță, oprindu-se în dreptul femeilor care apăreau la poartă și o întrebau cum a fost, iar ea povestind pentru a suta și a mia oară întâmplarea de atunci, tot adăuga elemente de mister și credință, încât ea și pruncul, al cărui chip femeile cereau să-l vadă, deveneau tot mai mult un fel de icoană vie, desprinsă parcă din catapeteasma bisericii unde oamenii, după rugăciune, în timp ce sărutau icoana Sfintei Fecioare, se gândeau la teribila asemănare a Ilenei din satul lor cu chipul zugrăvit în icoană.
Blasfemie! Ileana din Valea Cocoarei nu putea fi Maria - Maica Domnului. Oamenii au început să o privească neîncrezători, îndoindu-se de adevărul povestirii sale, iar pruncul din brațele sale a redevenit copilul din flori, care, de fapt, nu murise după naștere, așa cum se zvonise, copilul făcut cu cine, cu Vasile a Petrei sau cu Ion Țigănașu ori poate cu Nechifor Bălțatu, flăcăi sau bărbați însurați, care mai săreau pârleazul, când se ivea prilejul sau, poate, chiar cu Păncescu, boierul, care nu ar fi fost nici la prima și nici la ultima lui aventură cu fetele din sat venite să lucreze ca slujnice la conac.
Vorbe rostite în surdină, ca într-un complot care se pregătește în taină, zvonuri pornite ca vârtejul născut în mijlocul uliței ridicând din colb, în aer, frunzele moarte, purtându-le pe deasupra caselor, lăsându-le să cadă otrăvite în ogrăzile oamenilor.
Ileana nu voise să devină o sfântă, dar nici nu-și închipuise că se va ajunge acolo încât să se spună că e posedată de diavol, că acolo, în lunca Văii Cocoarei, printre sălciile plângătoare, unde ea venise pe lume în acea zi de vară la coasă, fusese alcovul în care, mai târziu, sub privirile Ielelor, Ileana își dăruise trupul și sufletul. Copilul din flori era copilul necuratului care bântuia acele locuri sinistre, copilul care le punea în pericol credința, iar Ileana devenise deja o proscrisă și atunci, în duminica Rusaliilor, un grup de femei și bărbați veniți la slujbă s-a pus în calea ei și i-au spus: ”Tu și pruncul tău nu aveți ce căuta în Sfânta Biserică!”. Boieroaica Păncescu tocmai coborâse din trăsură și s-a apropiat de grupul din fața pronaosului.”Dar ce se întâmplă aici?” întrebase ea, iar oamenii s-au repezit să-i spună că Ileana este posedată de Satana, că pruncul ei nu e altcineva decât cumplitul Scaraoțchi în persoană, care, sub această deghizare, încearcă să intre în biserica lor și să facă din ea lăcașul lui. Boieroaica auzise și ea de povestea care circula prin sat în legătură cu acest prunc, dar nu-și imaginase că se va ajunge aici, să fie socotit făptura diavolului, şi-a făcut o cruce largă şi a rostit: “Eu zic că sunteți oameni cu mintea întreagă și cu frică de Dumnezeu! Cum puteți să gândiți la așa o prostie?”, după care, spre uimirea tuturor, a chemat-o pe Ileana să vină în fața ei și să-i arate pruncul. În timp ce privea la mogâldeața care dădea repejor din brațe a observat la încheietura mâinii brățara de argint și a întrebat-o pe Ileana de unde o are, la care ea a răspuns că așa a găsit copilul, cu brățara pe mână. ”Măi, dar ăsta este e finul meu, copilul doamnei învățătoare iar brățara e darul meu de botez.”
Lovitură de teatru! Mulțimea furioasă cu câteva minute înainte, pregătită să o linșeze pe Ileana sau, în cel mai bun caz, să o supună unui ritual de exorcizare, a amuțit. Boieroaica s-a aplecat și a sărutat mânuța copilului. “Ai făcut o faptă bună, Ileană. După slujbă să mergi cu mine la conac. Copilul va sta la mine până doamna învățătoare se întoarce din spital.” Ileana s-a făcut palidă, străvezie, a simțit că pământul se învârte din ce în ce mai repede, a strâns pruncul în brațe mai tare după care s-a prăbușit în țărână.
     Frăsina confirma, așadar, într-o versiune ușor diferită, ceea ce îmi spusese Ilie Bătrânu cu câteva zile în urmă, iar asta e de natură să sporească deruta mea.
- Dacă e adevărat că Ileana a născut un copil din flori care a murit la scurt timp, acolo, în spitalul din București și dacă e adevărat că eu sunt fiul părinților mei, încredințat Paraschivei să mă aducă în sat, cum de am ajuns la Ileana?
Nu știu dacă Frăsina a auzit sau a înțeles întrebarea mea. Își privește mâinile zgârcite, numai noduri și vene albăstrii de parcă în împreunarea lor s-ar fi aflat, nu atât răspunsul, cât misterul care înconjura revenirea mea în sat.
- Doamna Păncescu, spune ea, a hotărât să vă ia la ea la conac până se vor întoarce domnul și doamna învățătoare și m-a chemat pe mine să am grijă de dumnevoastră. Eram foarte tânără, aproape un copil și eu, aveam 17 ani. Poza asta e făcută în curte la Conac, sub teii din care floarea începuse să cadă. Mai târziu, la vreo săptămână, doamna Păncescu, văzând cât de pierdută era Ileana, cum umbla ca o nălucă prin Valea Cocoarei, temându-se să nu-şi pună capăt zilelor, a chemat-o și pe ea la conac, să aibă grijă de copil alături de mine. Tare mult s-a bucurat Ileana. Înflorise din nou și arăta ca un înger. Adeseori, însă, o surprindeam tristă, cu urme de lacrimi pe obraz, își acoperea faţa cu cosițele, încerca un surâs amar, scutura capul alungând gândurile negre și mă îmbrățișa, rostind: “Frăsină, Frăsină, surioara mea…” Faptul că era mereu în preajma copilului, că îl legăna, că se juca cu el, că-l îngrijea ca o mamă adevărată, era mai mult un chin, întrucât știa că atunci când doamna învățătoare se va întoarce în sat, despărţirea de prunc va fi pentru totdeauna. Acum am să vă spun ceva pentru care am făcut legământ de moarte. Nu știu cât am să mai trăiesc și dacă ne va fi dat să ne mai întâlnim vreodată și mă gândesc că e bine să știți. Era într-o după-amiază. Doamna Păncescu a apărut așa, din senin și mă întreabă de ce nu sunt cu copilul. I-am spus că l-am lăsat în grija Ilenei și că ea s-a dus să-l plimbe în livada de meri. Boieroaica era destul de nervoasă, a ţipat la mine, a spus că nu sunt bună de nimic, că treaba mea e să stau cu ochii pe copil… Am plecat să o caut pe Ileana și am găsit-o într-un umbrar, la marginea livezii. Alăpta copilul și mi-am spus, Doamne, dar cum poate o fată ca Ileana să aibă lapte la sân și am crezut că e doar o joacă, o amăgeală… Ileana a tresărit speriată, a îndepărtat pruncul de pieptul ei și a vrut să spună ceva, dar nu era nevoie, în colţurile gurii copilului erau picături de lapte și am priceput de ce, după ce Ileana venise la conac, copilul scuipa biberonul. Ileana îl hrănea pe ascuns cu lapte de la sânul ei. Stăteam și priveam ca trăznită la copilul care adormise cu buzele umezite de lapte. Eram tânără, dar nu eram proastă și știam că numai femeile care născuseră puteau alăpta. Atunci Ileana mi-a mărturisit că ăsta e pruncul ei, dăruit de Dumnezeu, bucuria zilelor sale și că nu poate spune nimănui că ea l-a adus pe lume. “Să nu scapi vorba asta cumva, vreodată, la nimeni, e secretul nostru și să juri și să te faci soră de cruce cu mine.” Şi ne-am făcut surori de cruce. Şi-a crestat cu briciul boierului semnul crucii pe braţul stâng, am făcut și eu la fel, am lăsat sângele să picure într-o cană cu apa sfinţită, să se amestece, după care am mers la izvoare, pe înserat, în Ceea Vale și am vărsat aghiazma şi sângele în apa limpede a izvorului. “Voi, Doamnele nopţii și ale pământului, luați aminte de legământul nostru și nu-l desfaceţi decât la moartea mea, a rostit Ileana. Să uiţi ce ţi-am spus, Frăsină, să uiţi acum, să nu vorbești nimănui despre asta, să rămână așa cum eu am spus, că l-am găsit în groapa făcută de o bombă.” Şi a rămas așa și m-am ținut de legământ o viață întreagă, chiar dacă Ileana nu mai e de mult, dar iată că acum am rupt jurământul și am așa ca o frică în mine, că am făcut un mare păcat și că blestemul va cădea pe capul meu, poate chiar în noaptea asta, a cărei adiere o simt cum se zbate, cum mocneşte ceva. Nu simțiţi că pluteşte ceva în văzduh?
Întradevăr, parcă se lăsa un aer rece, ca și cum o fiinţă uriaşă, nevăzută, ar fi suflat asupra noastră ca o ameninţare, iar frunzele viţei-de-vie din bolta din fața cerdacului tremură înfiorate.
Privesc poza venită din altă vreme şi mă întreb, a câta oară în ultimul timp, cine sunt eu, băiatul doamnei învăţătoare sau al Ilenei? Nu am un răspuns. Sau poate că există undeva, aşteptându-mă cu răbdare, acum doar dându-mi răgazul să mă pregătesc sufleteşte ori, cine ştie, poate că răspunsul acesta nu va veni niciodată.
     Vasile, de care uitasem cu totul, rupe tăcerea care ne înconjura şi rostește doar două cuvinte, îngemănate în unul singur, ca un verdict definitiv și irevocabil:
           - Asta-i!
           Ce vrea să spună Vasile, că sunt adevărate ambele povestiri, a mamei, cum că am fost recuperat din pâlnia unei bombe de către o femeie din sat și a Ilenei care, exprimându-se metaforic că a primit un dar de la Dumnezu, plasa nașterea pruncului din flori într-un context mistic? E ca și cum aș avea în mână două jumătăți ale unor fotografii diferite dar care, împreunate, ar constitui o singură imagine, evident neverosimilă, dar imposibil de alcătuit o alta, întrucât celelalte jumătăți ale fotografiilor s-au pierdut în vâltoarea acelor timpuri.
          Trăiesc sentimentul că întâmplările, așa cum le-a prezentat Ileana, cu oarecare dimensiune mistică, par a fi o sinteză alcătuită de două evenimente diferite petrecute în realitate: nașterea pruncului de către Ileana - un eveniment și salvarea mea din craterul unei bombe, - celălalt eveniment.
Acum, eu sunt pus în fața unei probleme de identitate - cine sunt de fapt, copilul din flori al Ilenei sau fiul învățătoarei, pierdut și regăsit în timpul bombardamentului acela apocaliptic? Cum mi-aș putea croi drumul către adevăr? Sunt pe marginea vulcanului unde clocotește magma unor întrebări în care simt că mă voi prăbuși. Dacă pruncul născut de Ileana a murit, așa cum s-a zvonit la un moment dat, atunci înseamnă că a rămas în viață un singur copil și acela sunt eu?! Dovada ar fi brățara pe care acel prunc o purta la mână, o brățară de argint pe care o păstrez și acum în cutia relicvelor de familie și pe care e scris “Gavriil, în numele Domnului, de Bunavestire – 25 martie 1944”. Sunt însă două întrebări care se răsucesc și care fac ca îndoiala să se amplifice exponențial cu cât mă gândesc mai mult la posibilul răspuns: sunt eu, întradevăr, fiul învățătorilor care, în împrejurări necunoscute, am ajuns să fiu adus în sat de Ileana ori sunt copilul născut din flori, în timpul bombardamentului și la mâna căruia Ileana a legat cu fir de borangic brățara ruptă, găsită din întâmplare pe undeva, poate chiar acolo printre ruinele fumegânde ale Triajului bombardat cu sălbăticie? Cert este că Ileana, într-un fel oarecare, a întrat în posesia brățării.
     Zbătându-mă în cercul vicios care se închide în jurul meu ca o coardă de oțel, simt nevoia să întreb:
-    Şi cu Paraschiva cum rămâne?
Frăsina se uită lung și e ceva în privirea ei, o întrebare nerostită dar pe care cred că o înțeleg – chiar vrei să știi toată povestea asta până la capătul ei?, iar eu strâng din buze a îndoială şi a nehotărâre; oare chiar ar trebui să fac lumină în partea neclară a istorisirii pe care o știam de la mama sau poate că ar trebui să las trecutul în pace, să nu-l sâcâi, să nu-l supun unei investigaţii care mi se pare înfricoșătoare… Dacă nimeni până acum nu a dorit să spună ori nu a știut cum s-au petrecut lucrurile în realitate și toți ne-am mulțumit să acceptăm povestea ca pe o legendă de familie, ce rost ar avea ca misterul acesta, care ne înconjoară și ne plasează într-o atmosferă fabuloasă, să fie dezvăluit și să ne proiecteze într-un banal şi tardiv adevăr.
Poate că viața are nevoie și de momente în care trecutul să ni se înfățișeze ca un basm cu Feți Frumoși, cu Ilene Cosânzene, cu balauri… - e frumoasă povestea cu salvarea pruncului de către Ileana, centrată pe ideea că Dumnezu i-a dăruit un copil pentru că ea era curată și inocentă, chiar dacă asemănarea cu Sfânta Fecioară, la care ea nici nu îndrăznise să gândească, e proiecată pe un fundal mistic aflat departe de povestea biblică în care Arhanghelul Gavriil o înștiințează pe Maria că asupra sa a coborât Duhul Sfânt. E la fel de frumoasă şi povestea relatată de mama. Poate că amândouă poveștile ar trebui să-si continue existenţa lor de sine stătătoare, nealterată. Dar pot oare coexista ele, când adevărul e unul singur, ca un diamant ascuns într-un obiect fabulos a cărui valoare este dată doar de misterul ce zace în el?
     - Paraschiva lui Anton!?, rostește gânditor Frăsina. De la mama dumneavoastră am aflat că, fiind rănită și imobilizată pe patul de spital, v-a încredințat ei să vă aducă acasă. Nu se știe ce s-a întâmplat după aceea. Se zice că Paraschiva ar fi plecat cu un tren și că pe drum s-a îmbolnăvit de tifos și a murit. Ce s-a întâmplat cu copilul? Nu știu. Ileana nu mi-a spus niciodată mai mult decât ce mi-a mărturisit atunci când am făcut legământul de cruce, pe viață și pe moarte. Și nici nu am vrut să știu mai multe. Lucrurile s-au așezat definitiv, atunci când boieroaica Păncescu v-a recunoscut, iar toate zvonurile care circulaseră până atunci au încetat, ca și cum nu ar fi existat vreodată. În toamnă, doamna învățătoare, după ce s-a întors în sat, v-a luat acasă de la Conac.
Gândurile mă proiectează în trecutul acela tulbure și îmi imaginez că este posibil ca Ileana, cu pruncul ei, s-o fi însoțit pe Paraschiva pe drumul de întoarcere și că s-a întâmplat ca tifosul s-o ucidă și pe Paraschiva și pe fiul învățătoarei, iar în aceste împrejurări dramatice, Ileana a luat brățara de la mâna copilului mort și a pus-o la mâna pruncului ei. Sau poate că s-a întâmplat întradevăr ceea ce se zvonea, cum că pruncul Ilenei a fost cel care a murit lovit de tifosul exantematic, iar ea, Ileana, cu mintea tulburată de cumplita suferință a substituit copilul mort cu cel în viață, încrâncenându-se să creadă că supraviețuitorul este propriul ei copil.
     Frăsina continuă:
- Ileana venea adesori la Cișmea, stătea cât era ziulica de lungă așteptând ceva, nu mânca, nu bea apă, privea doar spre casă și când ieşeam cu dumneavoastră la aer, fața i se lumina și pleca mulțumită că v-a văzut, pentru ca, a doua zi, încă de dimineață, să revină. Doamnei Lica îi era tare milă de ea și într-o zi mi-a spus: “Frăsino, dă-i copilul să-l țină în brațe, să vedem ce se întâmplă.” Ileana v-a luat în brațe, v-a strâns la piept și a început să cânte în șoaptă, cuvintele mai că nu se auzeau, un cântecel de leagăn de la noi din sat: “Fie-ţi somnul uşurel, Dragul mamei frumuşel, Te păzească îngeraşi, Puiul mamei drăgălaş…”, legănând-vă și rotindu-se încet parcă pregătindu-se să-și ia zborul cu pruncul pe care îl ținea în brațe. V-a ținut în brațe până când ați adomit. Pe fața dumneavoastră înflorise un zâmbet. Era atât de mult senin și liniște și uşurare pe chipul dumneavoastră și mi-am spus: “Doamne, asta e o minune…” Ileana avea o putere miraculoasă asupra dumneavoastră așa cum numai o mamă poate să aibă asupra unui copil și m-am gândit la mărturisirea ei, la clipele când eram la conac și se ascundea pe undeva să vă alăpteze. Apoi, s-a oprit, mi-a pus copilul în brațe și s-a îndepărtat cu ochii înecați în lacrimi. După asta, Ileana nu a vrut niciodată să vă mai țină în brațe. Venea însă în fiecare zi la Cișmea, stătea sub nucul de la uluc și, când eraţi mai măricel, se juca cu dumneavoastră acolo, stropindu-vă cu apă, povestea Frăsina, privind la fotografia pe care eu încă nu aveam puterea să o iau și să o pun în buzunarul de la piept.
             Se afla tot acolo, pe ștergarul de pe masă, ca o piatră de hotar între două lumi - lumea trecutului în care trei ființe inocente se rânduiseră pentru un eveniment important în fața unui aparat de fotografiat pregătit să imortalizeze o scenă specială pentru lumea unui viitor în care nu mai existau decât Frăsina, bătrână, nedumerită că timpul a trecut fără să-l observe și eu, un pelerin prin viață, ajuns să mă întreb cine am fost, cine sunt și ce voi fi.
- Apoi s-a întâmplat ceva: Crudu a fost găsit mort în pădure. Se zicea că a fost împușcat și că cel care ar fi făcut treaba asta era unu Surdu. Dar nu ăsta era adevărul, spune Frăsina și se îndreaptă spre Vasile îndemnându-l: Spune tu, că știi mai bine; iar Vasile cade pe gânduri, se întoarce în timp și rămâne așa, tăcut, cu buzele strânse pungă de parcă ar pregăti cuvintele ce urmau să fie rostite, dar încă nu este hotărât pe care din ele să le slobozească:
- Păi, era după Foamete...
Şi se oprește. O întreabă din priviri pe Frăsina, dacă trebuie ca istorisirea să se întoarcă hăt în urmă, până în vremea Foametei, iar Frăsina înclină capul a încuviințare.
- Poate să fi fost chiar în timpul Foametei, ori mai înainte, când au năvălit rușii, după ce au rupt frontul de pe Prut. Crudu era un țângău, să fi avut șaptesprezece ani, poate optsprezece, cam pe aici. Era împreună cu un copchil mai mic despre care spunea că e fratele lui. Mergeau din poartă în poartă și cerșeau de mâncare. Nu erau nici de unele, sărăcia era mare, dar oamenii le mai dădeau câte o bucată de mămăligă rece, o ceapă, un pumn de nuci, o lingură de magiun din perje, iar ei se așezau la uluc, îmbucau mămăliga cu ceapa sfărâmată cu pumnul, spărgeau nucile și întindeau miejii prin magiunul acru și beau apa rece din care se adăpau vitele, seara, când veneau de la islaz, după care se culcau sub gardul de cătină al lui Surdu, se adăposteau acolo ca într-o vizuină, iar câinii lătrau toată noaptea a om străin și se întindea lătratul de la un capăt la altul al satului de parcă năvăleau tătarii, iar oamenii se trezeau în casele lor, aprindeau o lumânare sau un felinar și ieșeau în curte să vadă ce-au câinii de au turbat, dacă nu cumva au intrat lupii la oi sau vulpile în cotețele cu găini. Într-o zi, Surdu le-a spus să plece, să se ducă de unde au venit, iar ei, Crudu și ăl mai mic, s-au strecurat afară din vizuina lor și au plecat, urmăriți de privirea aspră a lui Surdu, târându-și picioarele desculțe prin colbul drumului, până la Cișmea, unde s-au oprit să bea o gură de apă, după care s-au aşezat pe buza șanțului, de parcă acolo se sfârșea drumul lor. Copilul cel mic îl căta din priviri pe Surdu, îl ruga să nu-i alunge, iar Surdu s-a înmuiat; asta era înainte ca fecioru său Mihăiță să dispară și poate că nu și-ar fi pierdut băiatul dacă îi alunga atunci, dar i s-a făcut milă și l-a întrebat pe cel mare, pe Crudu: ”Bă, da’ tu de ce nu lucrezi ceva, cu ziua, pe la oamenii din sat și tot umbli pe la porțile lor și bați cu ghioaga în gard de parcă ai fi un perceptor și le ceri de mâncare, că ești mare și poți face o muncă din care să câştigi o pâine, să tragi la coasă, să prășești, să dai de mâncare la animale, să duci oile la păscut… ce știi să faci?”, iar el a spus că poate mâna vitele la izlaz. ”Bine, uite, am să vorbesc cu oamenii să te tocmească ajutor de văcar, dar până atunci nu mai stați sub gardul meu, duceţi-vă la marginea satului, e acolo un bordei părăsit, grijiți-l puțin și așezaţi-vă acolo omenește, nu mai stați pe sub garduri ca niște câini de pripas.” Treaba asta, cu câinii de pripas, spunea Surdu după aceea, l-ar fi făcut pe Crudu să se uite la el încruntat și parcă l-a auzit scrâșnind o înjurătură printre dinți. Dar a fost o părere și nu s-a întâmplat nimica, cei doi s-au ridicat și au luat-o la vale către moară și de acolo mai departe, în stânga iazului, unde era bordeiul părăsit. La tocmeală am fost și eu, mă trimisese tata - du-te și vezi și tu ce e cu ajutorul de văcar despre care vorbește Surdu prin sat și m-am dus. Oamenii erau adunați în fața prăvăliei lui Costache, era într-o zi de duminică dimineața, după slujba de la biserică și se opriseră acolo să ia fiecare un țoi de secărică sau rom și să mai stea la taclale, despre una, despre alta, despre legile pe care le dădeau comuniștii, despre faptul că pământul va fi numai al celor ce-l muncesc și că bietul boier Păncescu va rămâne fără moșie și ce se va face el și ce se vor face ei că nu or mai avea de lucru la câmpul boierului, că pământul se va împărţi și o să-l dea lu’ alde Pîrlitu care nu numa’ că nu creşte o orătanie în bătătură, dar că nici nu fusesese în stare să-şi facă gard în jurul casei, că va încăpea pământul pe mâna netrebnicilor, că fruntaşii satului ar trebui să-şi ia lumea în cap, să facă un împrumut la Banca Românească, pentru lucrarea pământului, chipurile și să plece cu bani cu tot în lumea largă, să se ducă unde-o înţărcat mutu iapa, că o să vină cotele mai mari decât hambarul… Surdu era acolo și spunea că el face moarte de om pentru pământ, că n-are nimeni cum să-i ia pământul, că a trudit pentru el cu palmele lui mari cât lopata, cu degete noduroase precum crengile de frasin, dar că nu pentru asta dăduse adunarea acolo, ci pentru a ajunge la o tocmeală cu ţângăul de pripas care venea pe la porțile lor și cerea de mâncare. Şi cât să-i dăm și de ce să-l tocmim când avem văcar, să-i dai matale, bădie Surdu, să-i dea și boierul, să-i dea Ion Apetrei că ăsta are trei vaci toate cu viţei, de ce să dăm noi, care avem doar câte o amărâtă de junincă. Vorbe de adunătură. Păi o să-i dăm de mâncare, cu ziua, azi îi dau eu, mâine Apetrei, poimâine boierul, răspoimâine alții, câte doi sau câte trei împreună dacă au numai câte o junincă, o strachină de borş și o bucată de mămăligă și o cană de lapte s-or găsi pentru pripășitii ăștia, mai ales pentru copchilul cel mic care e străveziu de parcă ar fi mâncat numai urzici și lobodă. Nu de alta, dar să nu se apuce de furat ori să dea cuiva în cap, de foame, că foamea te năuceşte de cap și poţi face moarte de om. L-am tocmit și, după un timp, văcarul s-a lăsat păgubaş de aşa meserie, că era bătrân, că nu-l mai țineau baierele să tot stea în picioare și să alerge după animalele în care mai dădea strechea... motive...!, dar cred că el deja știa ceva și nu a vrut să fie părtaş și l-a lăsat pe Crudu să fie „văcar şef peste coada vacilor”, spune Vasile și zâmbește acru, cu subînțeles.
Nu știu ce vrea să spună și ridic din sprîncene a întrebare. Vasile privește în pământ, ezitând să spună ce voise să insinueze prin zâmbetul acela schiţat cu jumătate de gură.
     - Zi, Vasile, îl îndeamnă Frăsina, că nu e cazul să te rușinezi...
     - Păi, treburi din alea, de sodomie. Văcar şef peste coada vacilor, asta era.
     - Adică acte de zoofilie, spun eu.
     - Zoofilie, sodomie, tot dracul ăla e.
Frăsina își face cruce să-l alunge pe necuratul care părea că-i dă târcoale.
     - Ăsta era păcatul lui, împins de cel al cărui nume nu trebuie să-l rostești la vreme de seară. Păcat, mare păcat și ruşine şi scîrbă. Se lipeşte de om de nu mai poți scoate năravul din el nici cu Sfânta Cruce. Năravul diavolului, zice Vasile, oprindu-se din relatare de parcă ar fi simțit nevoia să facă în deplină tăcere o evaluare a gravităţii păcatului și, nefiind în stare să spună mai mult decât atât, repetă, clătinând ușor din cap: Năravul diavolului!
Suficient pentru a pune stigmatul asupra lui Crudu.
     Apoi, trezit din amintire, Vasile continuă:
     - Am vrut să-l alungăm din sat, dar era prea târziu. Se făcuse un vlăjgan mare, cu pumnul cât un bolovan, ţâfnos și aprig, mergând prin sat cu ghioaga pe umăr ca și cum ar fi vrut să spună, ia să vedem care are coraj să se ia de mine. Apoi, s-a mai aflat una - ademenea băieţii cu bomboane, îi amăgea în Valea Cocoarei și încerca cu ei, știți… Cineva, nu are rost să-i spun numele, că ar fi păcat să-l vorbești pe un mort de rău, a spus într-o zi la Prăvălie, după ce luase câteva rânduri de rom, așa, ca să prindă coraj, că ăsta, Crudu, nu e om, că e dracu venit printre noi, că l-a trimis Dumnezeu să ne încerce credinţa, să ne arate cât de păcătoşi suntem și că e timpul să ne întoarcem cu fața către El și că nu este decât un lucru de făcut, dacă nu vrea să plece de bunăvoie din sat.
     - Adică să-l omorâţi?, întreb eu.
     - Ei, nu a spus cuvântul asta, dar s-a înțeles că asta e de făcut.
     - Vorbele astea le-a rostit Surdu?
     - Nu, Surdu avea altă problemă. Într-o zi, băiatul lui, Mihăiţă, care nu avea mai mult de cinci ani a dispărut de parcă ar fi intrat în pământ. L-am căutat cu toţii toată noaptea și a doua zi, până în seară și noaptea care a urmat, prin Ceea Vale, prin luncă, pe la izvoare, am tras cu căngile prin iazul de la moară, am coborât în fântânile părăsite, am bătut în lung și lat Pădurea Tufeștilor, Huceagul, ogoarele cu popuşoi, am mers la nisipurile umblătoare și la mlaștină – nimic-nimic și ne întrebam cum poate să dispară așa un copil, de parcă n-ar fi existat niciodată; poate că l-or fi luat corturarii care stătuseră la marginea satului, în luncă, unde băteau cazane de aramă și spoiau tigăi și lighene și ne-am dus după corturari, i-am găsit dincolo de Strâmtura, dar Mihăiţă nu era cu ei. A venit și miliţia și au luat-o și ei de la capăt cu căutatul, au început să întrebe în dreapta și în stânga, când a fost văzut ultima dată, cu cine, unde, dacă bănuim ceva... Se zvonea ba una, ba alta, că s-o fi rătăcit în pădure noaptea și l-au mâncat lupii, că s-o fi înecat în mlaştină și că de acolo nu-l mai scoate nimeni, niciodată, că poate i-o fi făcut felul Crudu, l-o fi ademenit cu bomboane și l-o fi omorât pentru poftele lui, că poate căldărarii l-or fi dus la alţi corturari ca să i se piardă urma... sau poate că l-or fi răpit Ielele - asta eu nu cred - dar se spunea că Mihăiţă era pocit la față pentru că se dusese acolo în Vale, la Flăcări și privise cum dansau la vreme de seară Doamnele pământului, ori poate că a fost chiar necuratul în persoană care a luat copilul la el să-i fie ucenic. Frica a întrat în casele oamenilor. Țineau copiii în casă, porțile legate cu sârmă și câinii slobozi prin curţi, l-au chemat pe părintele Zolotovici să le sfinţească, mirosea tot satul a tămâie… Miliţia a plecat din sat după vreo două săptămâni, fără niciun rezultat. Surdu nu mai umbla pe uliţă cu părul vâlvoi și cu ochii înroșiti, Maria, nevasta lui, nu mai bocea smulgându-şi părul din cap. Peste deznădejdea și durerea ce se abătuse asupra lor s-a lăsat un fel de liniște... „Ei, o să vină Mihăiţă într-o bună zi acasă, că, dacă trupul lui nu a fost găsit, însemna că e în viață!” Asta e speranța care vine după nenorocire și te face să trăieşti și să treci peste necazuri, încerci să te convingi că răul cel mare nu s-a întâmplat, te amăgești și știi că te amăgești numai ca să nu mori de disperare.
O mică pledoarie despre suferinţă, deznădejde și speranță, după care peste noi se lăsase o tăcere prelungită.
Adăpostiți la umbra viţei-de-vie care se întinde în boltă deasupra noastră, simţim că suntem cuprinşi de fiorul acelei dramatice întâmplări, că sufletul lui Mihăiţă e pe undeva pe acolo, privind la noi, cum stăm așezaţi în fața unui pahar de căpşunică, roză și îmbietoare ca o băutură divină, încarceraţi în gândurile noastre.
Pentru o clipă am impresia că îl văd pe Mihai, copilul de aceeaşi vârstă cu mine, dar nu e decât imaginea din visul absurd al nopţii precedente - păpuşa dezarticulată care ţine în mână o pușcă și mă întreabă dacă nu vreau să fim prieteni.
Ciudat vis! Pare o premoniţie și am sentimentul că toate imaginile acelea absurde în esenţa lor au sau vor avea cumva un corespondent în realitate - bătrânul, Biblia, peştişorul de argint, semnul de carte, copilul zăcând în iarba deasă a poieniţei, caii în galop... toate frânturile acelea adunate în visul meu, amestecate abracadabrant...
După un timp mă trezesc vorbind, așa, din senin, doar ca să mă smulg din tăcerea care devenea tot mai apăsătoare și din gândurile care îmi induc o stare de panică prevestitoare de rele:
- Acum două zile în urmă a venit la mine Ilie Bătrânu...
- Ăsta de-i mort acuma? întreabă cu mirare Frăsina.
- Da, el...
- Ei cum așa, să vină și să vă caute, ce voia?
- Mi-a vorbit despre refugiu, despre bombardament, despre Ileana, sora lui, cea pe care am văzut-o în poză și mi-a mărturisit că el e cel care l-a omorât pe Crudu.
Vasile și Frăsina mă privesc ca loviţi de trăznet.
     - Nu se poate. Exclus. Ilie Bătrânu era un om aspru, aprig la fel ca taică-su și ca toţi din neamul lor, dar era cumpănit în tot ce făcea. Nu Ilie i-a pus capăt lui Crudu. Poate c-o fi avut de gând s-o facă, dar nu a mai apucat. Ne-am trezit într-o dimineață că vacile stăteau pe uliţă, la uluc, singure și mugeau de parcă se apropia cutremurul, ca-n 40 și ne-am întrebat ce dracu face Crudu ăsta de nu vine să le mâie la păscut. La bordei, unde locuia împreună cu fratele său, copchilul acela străveziu, subţirel, crescut ca o buruiană fără lumină, nu era nimeni. Apoi, ne-am dat seama că şi cu o zi înainte vitele veniseră singure în sat, de capul lor și ne-am întrebat pe unde o fi umblând Crudu. Ne-am luat vitele acasă și, pe la amiază, am auzit că l-au găsit pe Crudu, în pădurea Tufeștilor, mort, împuşcat. Crimă! Zvonul s-a răspândit ca fulgerul și unii au plecat spre pădure să vadă despre este vorba. Pădurea e în partea de sus a satului, la vreun kilometru distanţă. Am fost și eu acolo. Nu mai fusese omorât om în satul nostru de vreo 40 ani, spuneau bătrânii, când unul Tătăranu i-a dat cu sapa în cap vecinului său pentru a palmă de pământ de pe hat, pentru că intrase cu plugul peste ogorul lui. Așa că m-am dus să văd. Curiozitate!? Acum, la 73 de ani, pot să spun că întâmplările de felul acela erau ceva de la care nu trebuia să fii absent, că nu ştii când mai are loc una ca asta şi că e bine să nu scapi ocazia, să te duci, să vezi, așa cum se adună astăzi gurile-cască la un accident de maşină, să vadă mortul, să vadă sângele, să vadă maşina sfărâmată. Am văzut la televizor! Atunci, ne-am dus să-l vedem pe Crudu mort, să ne asigurăm că nu mai trebuie să facem nimic pentru a-l alunga din sat sau a-l termina într-un fel, că zace acolo, căzut printre crengi şi frunze și nu mai poate ameninţa pe nimeni cu ghioaga, că nu mai ademeneşte băieţii cu bomboane, că nu mai aţine calea vreunei femei, că şi-a primit răsplata pentru năravul lui de a călări viţicile și eram mulţumiţi că s-a întâmplat așa, să fie omorât, deși nu trebuie niciodată să gândeşti aşa ceva despre moartea cuiva, chiar dacă este duşmanul sau răul cel mai mare care te asupreşte... Nu spun că m-am bucurat, dar eram așa... liniştit, văzându-l acolo, căzut pe o parte, cu un genunchi sub el, cu sângele care cursese pârâu din capul lui și se închegase din cauza căldurii şi se uscase, iar acum se plimbau furnicile pe el. Apoi, ne-am întrebat cine o făcuse. Surdu era și el acolo și ne-a spus: ”Măi oameni buni, or să vină miliţia și jăndarii și or să treacă satul prin ciur și prin dârmon, o să vă ia pe fiecare la puricat, o să vă înghesuie într-un colț și o să vă facă să spuneţi ce nici nu aţi visat, să vă întrebe de pușcă, poate că unii dintre noi mai avem ascunse pe undeva o armă, un revolver, iar acum o să le caute din nou și vai și amar de cel la care or găsi un fier din ăsta. Fiecare din noi avea un motiv să-i ia viața, eu pentru că-l bănuiam de dispariţia lui Mihai al meu, tu Ghiţă, pentru că ţi-a ademenit copchilul în Valea Cocoarei ca să-l batjocorească, tu Neculai, pentru că îi ținea calea Mariei, tu Ilie pentru că s-a întâmplat ceva cu sora ta Ileana, nu știm ce, dar s-a auzit o vorbă prin sat, uite chiar și domnul învățător… și părintele, pentru că nu putea lăsa slobod diavolul în sat… să nu vă împingă necuratul să spuneţi ce nu știți. A văzut cineva pe cineva omorându-l pe Crudu? Vă întreb. A văzut? Nu a văzut nimeni. Bănuieşte careva cine l-a omorât pe Crudu? Nu. Pe cine să bănuim? Noi suntem neam de răzeşi și nu ne rezolvăm treburile cu pușca, haiduceşte și nici nu dăm pe guşă ce ne trece prin cap. Miliţienii cu treaba lor, noi cu treaba noastră. Clar? O fi vreun venetic care a trecut pe acolo, prin pădure și poate Crudu o fi vrut să-l tâlhărască, dar iaca, a dat ghinionul peste el, omul avea pușcă și i-a tras un glonț în cap. Sau poate că erau braconierii și or fi crezut că în tufişurile astea mișcă un mistreţ. Știți voi de vreun braconier de prin sat de la noi? Nu știm. Știm noi ce căuta Crudu în Pădurea Tufeştilor în timp ce trebuia să se afle cu vacile pe izlazul de lângă moară, în partea din vale a satului? Nu știm. Poate că diavolul i-a mânat pașii aici, sătul de ocările lui Dumnezu pentru toate nelegiuirile pe care le săvârşea Crudu, l-a chemat aici, în marginea deasă a pădurii și… Noi nu știm nimic despre cum a murit Crudu și nici nu bănuim pe cineva din sat. E adevărat ce grăiesc eu?” „Adevăr...”, am răspuns cu toţii într-un glas. „Atunci așa să fie și să mergem la casele noastre, să ne vedem de treburile noastre şi să-i lăsăm pe jăndari să-l caute pe criminal.” Vorba asta l-a costat pe Surdu, că, până la urmă, s-a aflat că el i-a îndemnat pe oameni să-şi țină gura, să nu-şi dea cu presupusul cum și cine l-a omorât pe Crudu, așa că i-au umflat un dosar ca la carte, dar nu pentru că l-ar fi împușcat pe Crudu - nici nu se știe cum de pușca lui s-a găsit în pădure, aruncată la vreo două sute de metri de locul unde Crudu zăcea într-o baltă de sânge. Noi am zis că a avut cineva interes să pună pușca acolo și să cadă necazul pe capul lui Surdu. Că l-ar fi omorât pe Crudu a fost doar un motiv. Începuse propaganda pentru întovărășire, oamenii erau chemaţi la primărie să se înscrie, iar Surdu tuna și fulgera în stânga și în dreapta că o să rămânem cu curul gol, că el a fost în război în Rusia și a văzut care-i treaba cu colhozul, cum să aduni la un loc puturoşi și țărani gospodari?, cum să meargă el umăr la umăr cu alde Pârlitu și Goanţă și alții ca ei care nici nu știu ce-i ăla pământ, care nu ar fi în stare să verse o picătură de sânge pentru un sfert de pogon. Unde s-a mai văzut asta, ca averea care a strâns-o prin trudă şi sudoare s-o împartă cu cei care nici nu vor să dea cu sapa? Într-o dimineață s-a dus la primar și i-a spus că vrea să mai adauge ceva în cererea de înscriere în întovărășire, că a uitat să treacă și cele două pogoane de pământ de pe Pârlita. L-a păcălit pe primar. Când s-a văzut cu cererea în mână a muşcat din ea, a rupt-o cu dinții, a aruncat bucăţile de hârtie pe jos și le-a călcat în picioare, a dansat pe ele ca nebun de bucurie: „Uite, don primar, asta fac eu cu cererea mea.” Apoi, s-a aplecat și a început să culeagă fiecare petic de hârtie, adunându-le în pumn, punându-le în buzunar și, cu pălăria pe o ureche, a ieșit din Primărie, vesel nevoie mare, de parcă i-ar fi fătat vaca. „La bună vedere, don primar. Adio!” Pentru asta nu-l puteau trimite în pușcărie, că nu făcuse omul mare lucru, ce?!, rupsese o blestemată de hârtie pe care o scrisese cu sufletul și cu mâna altcuiva, dar pentru moartea lui Crudu, da și, odată pus la zăbrele, cine să se mai opună înscrierilor în întovărășire? Am fost chemat și eu la postul de miliție să mă întrebe ce știu de moartea lui Crudu. Nimic. Nu am auzit nimic. ”Da, acolo, în pădure ai fost?”. Am fost, nu puteam să spun că nu am fost. ”Și Surdu nu v-a instigat la legea tăcerii?” Nu știu, că eu am fost numai în trecere, să văd, doar atât, nu știu dacă și Surdu a fost acolo și dacă le-o fi spus ceva oamenilor. ”Dar cine a mai fost?” Mai mulți oameni din sat, ce pot să știu eu acum, care a fost și care nu a fost și de ce să spun un nume dacă omul ăla nu a fost acolo, iar eu să fac un păcat. ”Bine, a zis, dar la întovărășire, te-ai înscris?” Hopa! Ce treabă avea moartea lui Crudu cu întovărășirea? Nu m-am înscris. Mai e până în septembrie. ”Dar de ce să aștepți până în septembrie? ” Păi, să văd și eu … ”Ce să vezi? Crezi că vin americanii?” Ce americani, Domne fereşte! ”Atunci? Atunci… Uite, ia coala asta de hârtie și scrie: Tovarășe președinte, Subsemnatul Ion Vasile, din satul Valea Cocoarei, de bună voie și nesilit de nimeni mă înscriu în întovărășire cu următoarele… Câte hectare de pământ ai, două, trei…?, fâneață, pășune, arabil, vie, livadă, câte vite de povară ai, doi cai, doi boi…” și tot așa... și vedeam că mi se împăinjenesc ochii, că mi se golește trupul de sânge, că nu mai am răsuflare, că amețesc și mi se face rău și că sufletul meu se rupe ca o zdreanță în bătaia furtunii... ”Ia un pahar de apă și te liniștește. Semnează. Pune data. Stai așa! Scrie: Trăiască lupta pentru pace! Dă hârtia încoace. Ești liber.” Şi cu Crudu cum rămâne? ”Lasă-l pe Crudu, te-ai înscris în întovărășire, ai făcut în lucru bun pentru țară și pentru partid, ce te mai interesează Crudu? Nu e cazul să te bagi unde nu-ţi fierbe oala, așa că dă-i bice și sănătate! Și spune-le și altora că aici le e viitorul, în întovărășire.” Dar cu Surdu...? ”Cu Surdu ce e?” Păi se zice că… „Surdu e cu treaba lui. Fiecare e cu treaba lui. Asta e o regulă. S-o ții minte.”
- Așadar, trebuie să înțeleg că Surdu nu este autorul omorului asupra lui Crudu. Şi nici Ilie a lui Bătrânu. Atunci cine?
- Ei, dacă am şti!? spune Vasile și trece degetul peste buza paharului în care vinul rozaliu aștepta liniştit să-i fie sorbită savoarea.
Ridic paharul, ciocnesc cu Vasile și cu Frăsina și beau. Vinul se strecoară în mine, catifelat, înșelător, ca o bucurie care vine tocmai din adâncul pământului, unde a fost zămislită seva care a urcat în ciorchine. Mă simt ușor ca un fluture, iar euforia mă cuprinde încetișor, mă îmbrățișează ca o iubită pe care nu am văzut-o de multă vreme, pe care o uitasem cu totul. Am să mă îmbăt. Cu siguranță că mă voi îmbăta. E ca și cum mi-aș fi propus lucrul acesta, să mă simt un alt om în satul copilăriei mele, curios și excitat să trăiesc experienţa aceasta, să văd satul neconstrâns de luciditatea rațiunii, să las rațiunea să se culce pe un pat de arome și tării ale pământului unde am băut prima gură de apă din viața mea. Dar mai e până atunci. Paharele sunt umplute din nou.
- Și dacă am ști...?, întreb eu lăsând cuvintele să plutească leneș deasupra mesei pe care o străjuim.
- Dacă am ști, poate că nu ar trebui să vorbim, iar dacă ar trebui să vorbim... La ce folos, după atâţia ani de uitare așternută peste toate?
     - Așa, ca să știm, să ne slobozim sufletul.
     - Dacă mă bănuiți pe mine că eu l-aș fi omorât pe Crudu, vă înșelaţi, spune Vasile, strecurând în voce un pic de harțag.
     - Nu am spus asta. Mă gândeam la ce vorbirăm mai înainte, la ce spunea Surdu atunci, în pădure, oamenilor adunați în jurul cadavrului lui Crudu, că fiecare din sat avea cel puțin un motiv să-l omoare. Cine a fost cel care, la Prăvălie, într-o zi de duminică, după ce luase la bord câteva păhărele de rom, că singura soluție să scăpați de Crudu e să-i faceți felul?
Vasile parcă nici nu a auzit întrebarea mea, se uită preocupat în paharul său, îl clatină, îl ridică în lumina soarelui și cu el, așa, în mână, spune:
- Culoarea asta a vinului nu ai s-o întâlnești nicăieri. Ai crezut că e căpșunică? Nu e. E busuioacă! E din sângele Domnului și dacă te îmbeţi, ajungi în Rai, te plimbi pe pajiștile necuprinse, auzi îngerii cântând ca în strana bisericii, cântece de înălțare și ești înconjurat de lumină. Numai lumină.
Pune paharul la gură, soarbe încet apoi îl așează pe masă, cu nemăsurată grijă și numai după ce împlinește ritualul acesta mă privește drept în ochi.
- Chiar vrei să știi cine l-a omorât pe Crudu?
În fața privirii lui tăioase, pe care nu bănuiam că o poate avea, căci nu mai rămăsese nimic din sfiala rostirii cuvântului „sodomie”, acum parcă nu aș mai vrea să știu. La ce bun să răscolim colbul amintirilor care s-a lăsat gros peste trecutul nostru, ascuns cu totul ca într-un gorgan paleolitic.
- Ileana!
Nu cred că am auzit bine.
- Ileana l-a omorât pe Crudu? De unde știi asta?
- Știu. N-are importanță, dar nu am putut să spun, iar dacă îți spun matale, o fac pentru că ești singurul care trebuie să știe asta. Spune-i, Frăsină! Să știe cum s-a întâmplat de-adevăratelea!

[Corina Militaru]

Minunat scris! Urmaresc in continuare cu interes, dar spun si eu ca sunt cam lungi fragmentele. N-am putut sa ma opresc din lectura si ma cam ustura ochii. Cum credeti.

Cu prietenie,

[Sofia Sincă]

Am postat cap.- III în spaţiul prozei. Dvs. l-aţi pus la poezie şi aici. Eu l-am pus unde trebuia.

[Chris]

Devine din ce în ce mai interesant, dar trebuie neapărat în fragmente mai mici! De ex. fragmentul 12 putea să fie lăsat singur. Sunt şi multe detalii la care cititorul trebuie să fie atent şi pe bucăţi lungi se pierde concentrarea de la statul cu ochii în monitor...

Aş zice fragmente mai mici si font mai mare puţin.

Cu prietenie,

[Sofia Sincă]

Exact cum am bănuit bătrânul credea că va rămâne să-şi ispăşească pedeapsa. Rămâne doar nedumerit de inversul a celor ce credea. Simpatică povestioara cu doamna ce trăia printre extratereştrii.

Se pare că biblia lui Ilie Bătrânul nu este una oarecare şi o adevărată carte ce cuprinde adevăruri. Dovadă coşmarul colonelului în legătură cu această crimă. Doar nu era prima pe care o rezolvase...

Aflăm mai departe despre Valea Cocoarei şi cel mai stupefiant lucru, că s-a adeverit spusele lui Vasile Bătrânu şi nume că el nu mai are timp. Probabil biblia lui i-a spus că nu va mai trăi. A fost omorât stupid pentru 300 de lei.

Încurcate sunt căile Domnului... este concluzia din capitolul 12. Romanul este unul de excepţie, cel puţin la această părere am ajuns până acum. Nu ştiu cât aţi scris la el dar a meritat. I s-a acordat importanţă maximă, adună în el datini, modul de viaţă al satului, caractere de săteni, întâmplări impresionante, de care nu crezi că se pot întâmpla într-un sat cu nume atât de frumos: Valea Cocoarei. Şi mai ales bulversarea cititorului...

Admiraţie, deosebită, Sofy!

și au violat zeci de femei...? cifre scrise cu litere

[Chris]

Leonte Tudor a spus :

Cris nu a mai dat ... nici un semn de viață. Am trecut de mult de  fragmentul 12.

Este doar o aparenţă, domnule Leonte. Nu am citit într-adevăr capitoul cu fonturi mărite, dar să ştiţi că l-am văzut. Dumneavoastră postaţi că nu rămân necitite, chiar dacă se întâmplă mai târziu.

Cu prietenie,